joi, 30 decembrie 2010

Ruga pentru Coreea de Nord

 In Coreea de Nord se moare. Se moare pentru ca niste netrebnici care se considera "tovarasi" cu restul populatiei s-au constituit intr-o gasca si iubesc atat de mult puterea, incat nimic nu pare sa-i poata clatina. In Coreea de Nord se moare de foame, iar in ani '90 au murit circa doua milioane de oameni, in special copii. Se moare pentru ca nu esti atat de indoctrinat ideologic incat sa accepti moartea cu zambetul pe buze. Se moare pentru ca nu il iubesti pe tovarasul Kim Ir Sen, care chiar daca e mort de 16 ani este tatal noii natiuni coreene, zeul ateu comunist. Se moare cand nu-l iubesti pe fiul acestuia, Kim Jong Il si nu doresti sa mori in razboaiele "sacre" pentru pedepsirea Occidentului decadent. Caci cei doi impreuna cu partidul constituie o demonica trinitate: Un tata creator atot ce este in natiune, un fiu ce face voia tatalui si conduce destinul tarii, si partidul care invata, insufla, aduce poporul pe calea "sacra" deschisa de tatal natiunii nord-coreene. Iar daca mai credeati ca exista un ateism real si valabil, intrebati-va cum de oamenii din Coreea de Nord sunt obligati sa se inchine idoliilor din bronz sau piatra, ce reprezinta trinitatea coreeana.
 In Coreea de Nord se moare cand esti crestin. Dar neexistand statistici ne este greu sa vedem cati martiri are aceasta tara atat de oropsita de raul absolut care este comunismul de tip maoist, in varianta coreeana numita ideologia ciuce.
  Mai nou aceasta tara prin vocea guvernului sau ameninta in stanga si in dreapta cu pornirea unui razboi "sfant", in masura in care sfintenia face parte din atributele unui guvern care il uraste pe Dumnezeu si pe propriul popor. Nu am cerut niciodata ceva cititoriilor mei, dar azi doresc sa se uneasca in rugaciune, pentru ca acest regim satanic sa dispara pentru totdeauna de pe acele meleaguri, iar Cuvantul lui Dumnezeu sa poata fi vestit liber, iar crestini sa nu se mai ascunda in gropi, noi catacombe, unde sa asculte cateva clipe din frumoasa Evanghelie, pe care noi o auzim atat de relaxati si nepasatori. Iar intr-o zi din aceasta tara vor veni evanghelisti, ca sa ne invete un crestinism diferit de cel linistit si, uneori, plictisitor , pe care il traim noi. Unul primar, invatat in gropi, in inchisori, in torturi, unul trait cu arma la tampla. Atunci o sa intelegem ca exista un crestinism al iubiri profunde fata de Isus, un crestinism in care sacrificiu e totul, in care un verset din Sfanta Scriptura inseamna mai mult decat orice comoara din lumea asta. Si orice bataie a inimii este pentru Cristos!
 Dar pana atunci hai sa ne rugam si sa postim ca acest infern din Coreea de Nord sa se termine si Lumina Evangheliei sa straluceasca acolo. "Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz." Isaia 9:1a. "Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta, cum se bucură la seceriş, cum se înveseleşte la împărţirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian." Isaia 9: 2-4.
 Cred in aceste cuvinte profetice pentru acest popor atat de iubit de Isus. Cred ca jugul se va rupe cat de curand, iar acest popor va vedea o mare Lumina. Dar pana atunci sa ne rugam si Dumnezeu va face minunea!

vineri, 24 decembrie 2010

Libertati castigate in decembrie 1989: saritul din balcon si datul cu parerea!

 M-a impresionat mult gestul lui Adrian Sobaru care s-a aruncat de la un balcon al Parlamentului strigandu-si durerea.  Si in timp ce cadea a strigat: Libertate! M-a impresionat si pentru ca vad ca exista si altii care s-au saturat de democratia asta care distruge o tara si asa amarata. Spuneam odata ca democratia este doar posibilitatea legala ca in fruntea tarii sa-i alegem pe cei mai netrebnici dintre netrebnici. Raman la aceasta idee. Nu doresc sa imi transform blogul intr-unul al comentarilor acide adresate politicii dambovitene, cu toate ca politica se pare ca e sinonima cu mizerie si coruptie, in special, cand vorbeste in numele democratiei. Iar in numele "libertatilor"castigate cu "sacrificiu" de "revolutionarii" din Decembrie 1989, orice cetatean onest si curat trebuie sa sufere, sa-si vada familia in lipsuri, iar orice gest sau cuvant rostit trebuie rastalmacit , iar aceea persoana denigrata.
 Adrian Sobaru nu a realizat ca democratia si libertatea i-au permis sa se arunce de la balcon atunci cand insusi primul ministru ne mai aburea cu un discurs despre realizariile marete ale ultimilor doi ani. Va inchipuiti un gest similar inainte de 1989, la vreun discurs al tovarasului Ceausescu? Va puteti inchipui un parlament mai democrat decat al nostru?
  A! Am aflat ieri ca una dintre cele mai importante libertati castigate ar fi aceea de a-mi putea da cu parerea. Mi-au trebuit 21 de ani sa aflu ce am castigat si ce bogat sunt, datorita faptului ca imi pot da cu parerea! Asa o fi! Dar am si eu un copil, caruia nu-i pot oferi mai nimic, asa ca m-as lipsi de libertatea de a-mi da cu parerea aici ori in alta parte, si sa vad ca pot sa-i ofer un zambet. Sa vad ca in fruntea tarii ar fi altceva decat o mana de mincinosi si oameni corupti care ne indeamna la solidaritate si luciditate. Adica sa fiu partas, macar sentimental, fata de marii hoti ai acestei natiuni! Asta inseamna capitalism si democratie! Sa fi partas cu minciuna si demagogia, cu saracirea proprie...Dar asta e! Sunt vremurile din urma!
 Putem vedea aproape acelasi sistem corupt si pe timpul Domnului Isus, cu toate ca atunci se numea altfel. Si la fel au fost deranjati de un tanar rabin, care nu era in gasca de rabini si preoti mafioti, care vorbea de iubire, de o lume noua, in care cei corupti de ban si de slava asta pamanteasca nu vor intra niciodata. Un Om care avea putere reala asupra inimilor triste si impovarate. El putea aduce lumina in intunericul si durerea sufletelor chinuite. Si ma gandesc ca daca El nu ar aduce si azi lumina si caldura divina, nu ne-ar mai ramane mare lucru...iar cand rabdare ar ajunge la capat sa sfarsim cu viata asta de privatiuni si bezna intr-un mod violent, ca o reactie ultima de revolta.
 In timp ce prostituatele, vamesii, talharul de pe Cruce au putut vedea in Christos Salvatorul lor, stapanii spirituali si politici, au vazut doar un oponent, neintelegandu-i mesajul, fiindu-le teama ca le va fi luata puterea din maini. Ca Isus ar putea deveni intr-o zi rege, iar ei vor fi izgoniti din functiile de conducere. Dar Isus a fost Altcineva! A fost si este Adevarul! Mai mult decat un regisor pe un petic de pamant, mai mult decat un rabin -sef pe o insulita iudaica intr-o mare romana. Nu a dorit sa fie un rege al unei tarisoare, ci un Rege al inimilor! Nu un invatator al Cuvantului, ci insusi Cuvantul!
Poate ca ar trebui sa ne aruncam toti ca Adrian Sobaru, urand viata murdarita, dar nu in Parlamentul celor puternici si ticalosi, ci in bratele lui Dumnezeu! Asa mai putem avea o speranta, mai putem sa credem ca Dumnezeu are pregatit un viitor pentru copiii nostri. Chiar daca cei din fruntea tarii se lupta sa-l distruga.
 Poate azi in Ajunul unei sarbatori atat de dulci si stralucitoare, ar fi trebuit sa am un mesaj legat de Nasterea lui Isus! Dar nu exista alt mesaj mai frumos decat nasterea Sa in inimiile triste si impovarate de raul.  Acolo doreste Isus sa se nasca...in inima. Sa poata aprinde speranta! Speranta unui viitor adevarat, ce nu se opreste la mormant, ci trece de barierele fizice, intr-o lume unde Cea mai superba Fiinta va conduce, nu o democratie amara, a unor oameni ce ne prostesc mereu cu notiuni fara acoperire. Democratie? Totul e banul! Iar noi suntem doar intr-o lume neosclavagista! Christos va inlatura acest sistem mizerabil. Si va instaura un sistem in care dreptatea si mila vor prevala. Unde orice lacrima va fi stearsa de mina strapunsa la Cruce! Ce am putea dori mai mult? La ce viitor mai inaltator am putea visa?
  Inchei cu cuvintele Domnului Isus spuse lui Pilat: "Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu." Ioan 18:37
 Nasterea Sa a fost pentru a ne aduce adevarul. Sa nu-i respingem marturia Sa. Altfel nu ne mai ramane decat glasul politicienilor si "adevarul" lor.

luni, 20 decembrie 2010

Eroi fara nume...

 Intr-un serial cunoscut, in special celor tineri, Smallville, un senator american dezamagit de poporul pe care il reprezinta de ani de zile spune:"De ce nu avem eroi? Pentru ca lumea nu stie sa-i respecte, ii invidiaza doar, apoi le cauta greselile facute!"
 De ce nu avem noi crestini romani, eroi ai credintei de pe aceste meleaguri? Pentru ca le cautam greselile dupa ce i-am invidiat nitel.... Dupa ce lipsa de respect a aparut si a sfaramat orice admiratie la adresa lor. Dupa ce aroganta si prostia noastra a parjolit orice fel simpatie fata ei.
 Poate imi veti spune ca exista un Steinhardt sau un Wurmbrand ori un Vulcanescu...Da! Putem vorbi despre eroi ai credintei...Dar intr-un ungher cineva isi va pregati  bolovani si noroi ca sa arunce asupra lor. Cineva intreba, acum cateva zile, daca in apararea lui Iosif Ton il vom "reactiva" pe Wurmbrand, care cum se stie la readus pe Ton pe calea Domnului! Cat dispret trebuie sa zaca in inimi ce se vor crestine... Ce merg la Biserica si apoi se uita in oglinda magica si ,probabil, il cheama pe Dumnezeu sa le confirme ca sunt cei mai frumosi din punct de vedere spirituali. Dar nu se intreaba niciodata daca au adus vreo raza de lumina in aceasta lume sau doar noroi si bezna. Acesti oameni aduc tina din care sau nascut in aceasta lume, pentru ca sa dispara de unde au venit dupa ce vor fi murdarit tot ce au putut. Si cred ca nu au inteles niciodata ca suntem chemati sa fim smeriti sa-i vedem pe ceilelti mai presusus de noi, chiar daca nu au atata cultura generala, si nu au la dispozitie Internetul pentru comenta orice se intampla acolo bun sau rau. Sunt doar producatori de graffiti spiritual, murdar, care se folosesc de un limbaj aparent crestin pentru a acoperi frumusetea faptelor unor sfinti ai lui Dumnezeu cu mizerie.
 De ce nu avem eroi? Pentru ca lasam sa ni se toarne in suflet otrava, si in loc sa tacem inaintea Domnului, ne simtim datori sa mai zicem ceva, pentru a le da apa la moara.
 Stiati ca Isus Christos a fost in cateva randuri mirat? Isus s-a mirat, iar eu ma mir ca sufletul omenesc poate sa-l surprinda chiar pe Dumnezeu! El care stia tot despre oricine a fost mirat de oameni. Adica de credinta sau necredinta lor. Un sutas avea un rob bolnav, si in smerenia si credinta sa l-a rugat pe Isus sa nu se mai deranjeze sa vina pana la el, pentru ca nu se considera vrednic de aceasta, ci sa spuna doar o vorba si robul va fi tamaduit. Isus s-a mirat si a replicat ca in poporul sau, Israel, nu mai gasise o credinta atat de mare. Dar ce vad eu acolo? Trei elemente importante care erau zalele unui lant: iubirea sutasului fata de rob, care ar fi facut orice ca acel om sa se vindece, credinta in puterea Domnului Isus si smerenia profunda fata de El. Si sa nu uitam iubirea arata fata de Dumnezeu si fata de poporul evreu, aratata prin constructia unei sinagogi. Toate acestea nu sunt intamplatoare. Si cred ca in orice lucrare daca nu exista credinta, nu va exista iubire si smerenie. Si unde nu exista smerenie, in asa fel incat sa spunem cum ne-a invatat Isus: "Suntem niste robi netrebnici, am facut ce eram datori sa facem!" nu e loc de puterea divina acolo, ci doar de sfortari materiale si financiare...Totul redus la uman si la aroganta cu care ne nastem si care ii zugraveste pe altii mai putin importanti decat suntem noi.
 Da! Isus a mai fost mirat odata de credinta! Sau mai bine zis de necredinta fratiilor Sai evrei. Citim asta in Evanghelia scrisa de evanghelistul Marcu capitolul 6 versetul 6a : "Si se mira de necredinta lor...". Dar unde fusese Isus si ce se intamplase? Fusese acasa. In Nazaret. Acolo unde toti il cunosteau si unde imediat rautatea si aroganta au rasarit la vederea Sa: "Nu este Asta tamplarul? Lasa dom'le ca-L stim noi! Nu e fiul Mariei, fratele lui Iacov? A lui Iose? A lui Iuda? A lui Simon?..." Pai nu-l stim noi pe Isus? Nu facea inainte scaune si mese, nu facea usi si ferestre, iar acum se crede mare predicator si mare sfant a lui Dumnezeu?" i-au zis concetatenii lui. Vedeti? munca frumoasa, cinstita si de calitate pe care Isus a prestat-o pana cand chemarea lui Dumnezeu la trimis in ogorul Evangheliei, a devenit ca o pata, o murdarie creata de vecinii si cunoscutii Sai. Sa ma mir ca un om ca Wurmbrand e vorbit de rau la aproape 10 de ani de la moartea sa? Conteaza daca a gresit cu ceva? Conteaza daca lucrarea sa are inca putere, cand "graffiticienii" crestinismului sunt in stare sa mazgaleasca si munca cinstita a lui Isus, inventand doctrine pe care nici ei nu le respecta, dar cer altora, in fatarnicia lor, sa le respecte? Daca lemnului verde i-au facut asa ceva, ce putem noi vreascuri uscate sa spunem? La ce sa ne asteptam noi?
 Isus s-a mirat de necredinta lor. Dar ce era atat de diferit fata de credinta centurionului roman? Totul! Centurionul avea smerenie, avea dragoste de Dumnezeu si de oameni, avea credinta in Isus, in puterea Sa. Ce nu aveau nazarinieni? Nu aveau iubire, nu aveau credinta, nu aveau smerenie. In schimb aveau mandrie, aroganta, necredinta, dispret. Daca doriti un alt lant cu zale este acesta: necredinta, dispret, aroganta, lipsa de iubire. Care insa nu-i lega de Cer ca pe sutas, ci de glodul murdar in care traiau si mureau, aidoma unor viermi. Cu acelasi impact asupra aducerii umanitatii pe Calea Sfanta a lui Christos, precum omiziile. Adica zero
 Si acolo erau "graffiticieni" ai iudaismului, mazgalind si banalizand imaginea Mantuitorului, rascolind si cautand greseli. Iar daca nu gaseau, Isus devenea tamplarul, banalul tamplar, cu munca Sa banala si neinteresanta, banalul tamplar plin de rumegus, prafuit si aproape inutil in acea societate nazarineana, Isus care nu facea decat sa ciopleasca niste lemn toata ziua. Pai oricine putea face asta! De ce era Isus mai important decat Iose? Sau decat Iuda? Ori decat Simon? Sau decat ei? Ce avea Isus atat de important decat niste vindecari, semne si minuni! Daca le pui impreuna nu are nici un sens: tamplarie si minuni...Tamplarie si intelepciune! Era El atat de important pentru ca acum predica in adunare?  In fond, doctrinele erau importante, nu Isus! Mostenirea aia spirituala de la marele Moise era tot, nu mainile ce faceau minuni a lui Isus! Nu cuvintele ce aduceau iertare si eliberare!... Doctrina, fundamentul unei credinte ce a murit demult, dar noua nu ne pasa. A-ti vazut un mort sa se planga ca sicriu in care este asezat s-a deteriorat, iar cand ploua intra apa in el? Cum sunt oamenii asa sunt si doctrinele pe care le sustin! Daca ei sunt morti la fel sunt si doctrinele! Doar ca un mort nu isi da seama de asta! Si trebuie sa existe puterea lui Isus sa-l invie, pentru a putea vedea. Altfel va sta in moarte si in acea perfuzie letala a banalului.
 Banalul! Banalul tamplar si banalele sale actiuni. Caci in fond ce este atat de important la un tamplar? Ce este atat de important la suferinta din inchisoare a unor sfinti cum au fost Wurmbrand sau Steinhardt? S-a mutat Terra de pe axa sa? Nu! Banal, banal, banal.
 Atunci cand stingi focul credintei cu zoaiele banalizarii, nu mai ramane nimic. Cand orice gest, orice cuvant, orice poezie, orice simfonie a vietii se ineaca in potopul de murdarie a limbi ce trage dungi negre cu pensula  acoperind minunea, cand splendoarea unui rasarit de soare moare ucis de cuvintele aducatoare de banal, ma indoiesc ca mai poti sa vorbesti de Lumina.
 Am citit mai multe carti crestine scrise de autori straini in care contributia lui Wurmbrand a fost recunoscuta. Sa nu uitam ca el a vorbit in Congresul SUA aratandu-le semnele torturilor si aratand tragediile crestiniilor din tariile comuniste. Da! Wurmbrand a fost comunist, pana cand Isus la salvat si la mandatat sa ii fie, sper sa nu exagerez, un apostol in Romania, apoi in lumea intreaga, nu doar pentru romani sau evrei, ci si pentru ocupantii sovietici, iar mai tarziu prin misiuniile sale pentru oricine. Iar daca inr-o zi a gasit un Iosif Ton ratacitor, pierdut, pacatos, si prin harul lui Isus la adus la lumina, e cazul ca cineva sa arunce cu piatra? Macar atat am invatat si eu din Sfanta Scriptura ca cel ce are privilegiul sa arunce primul cu piatra, trebuie sa aiba si privilegiul sa fie primul om care nu a pacatuit niciodata. Dupa aceia pot arunca si restul, adica noi ceilalti mai putin sfinti. Cu toate ca in ultima vreme se pare ca cei din urma au devenit cei dintai, in rautate, fara ca asta sa fie in acord cu ceea ce a spus Isus Christos.
 Ne aruncam la cosul de gunoi al istoriei de pe aceste meleaguri oameni care stralucesc prin ascultarea fata de Dumnezeu. Am facut-o mereu cu eroii pe care i-am avut. Dar nimeni nu e profet in patria sa. Il apreciaza pe Wurmbrand americanii, francezii, germanii. Dar romanului ii e atat de usor sa isi arunce mizeria pe oricine starneste admiratie dincolo de hotare. "Ala? Ce a facut ala?" Si aici avem o explicatie de ce traim prost! Pentru ca nu putem sa ne iubim valoriile. Pentru ca mereu i-am banalizat in timp ce alti au vazut in ei apostoli, profeti, vizionari, oameni care au adus stralucire in tariile care i-au primit... Devenim balcanici sau nazarinieni, pana si in credinta, iubim "instructiuniile doctrinare", in timp ce Cuvantul Viu ce il aduc oamenii lui Dumnezeu e lasat deoparte. Din placerea de a dispretui. Din placerea de a scurma in trecutul altora, dar niciodata in al nostru, pentru a demonstra ca avem liber la desconsiderare . Acea desconsiderare pe care o resimtim cand simtim ca ceva ce ne depaseste, ca ceva e mai presus de submediocritatea atat de placuta  romanului. Chiar si crestinului. Caci ca si iudei care considerau ca le stiu pe toate si se pregateau sa il lapideze pe Isus, in timp ce Maretul Invatator le cerea sa studieze Scripturiile..."Noi suntem samanta Lui Avraam" o sa strigam si noi furiosi, sperand ca simpatia de care Tatal Credintei a beneficiat prin sacrificiu inimii sale si nu oricum, se va transfera si asupra noastra, cand nu mai avem de ce sau in cine crede! Dar de ce sa te smeresti si sa ai inima deschisa, sa cauti adevarul, nu in Regulamente de Cult, facute de pastori obositi si inculti, ci in Sfintele Scripturi, cand aruncatul pietrei sau noroiului este mai la indemana. Si are eficienta maxima.
 Stiti ce spune in versetul 5 din Marcu cap.6? E randul meu sa ma mir! Ca Cel ce a creat Cerul si Pamantul nu a putut sa faca nici o minune acolo! Si cred ca am un raspuns, in sfarsit, la un alt eseu: Eben Ezer si Baali nostri cei de toate zilele! Acolo unde El intalneste necredinta, dispret si lipsa de iubire, Isus nu poate sa faca minuni. Acolo unde nu putem sa-i iubim pe cei mai putin norocosi decat noi, acolo unde aroganta predomina, acolo unde ne lichidam eroii, acolo Isus nu poate sa faca minuni. El nu trece peste lipsa de implicare, peste necredinta si peste bagatelizarea lucrarii Sale si a Persoanei Sale! Doriti minuni? Mergeti in Argentina! Sau in Nigeria! Ori haideti sa ne caim si sa ne smerim la picioarele Celui Preainalt! Haideti sa ne iubim eroi credintei si sa invatam de la ei. Sa nu rascolim doar dupa pacatele facute de altii. Daca iti place sa dai cu piatra trebuie sa stii ca singurul fara pacat e Isus! El putea sa dea cu piatra si atunci si acum! Dar poate ca nu da cu piatra, caci are mana ranita. E ranita de la Cruce. Are o gaura de marimea unui cui... Atunci cand a atarnat impreuna cu pacatul meu si al tau. Si-L doare! Si nu poate da cu piatra. Si inca mana Sa sangereaza, ca sa putem capata iertare si eu si tu!

sâmbătă, 18 decembrie 2010

O viata cu sens

  Unele lucruri ne mira atunci cand le citim din Sfanta Scriptura. Caci ea ne vorbeste de o lume si o viata total diferita fata de ceea ce cunoastem acum, diferit fata de doza de "viata reala", cum ne spunea C.S. Lewis despre acel necredincios care studia la British Museum si care avea in vedere vanzatorul de ziare din coltul strazii, autobuzul asteptat care sa-l duca acasa. Adica banalul, viata care nu mai are nimic necunoscut, nimic interesant, ziua de azi care e la fel ca cea de ieri, la fel ca cea de maine. Apostolul Pavel a sesizat ca fara a putea percepe viata noua pe care Christos a adus-o pentru noi prin invierea Sa, totul se prabuseste, iar viata banal si seaca a omului fara Dumnezeu, devine norma, devine viata "reala", in care mirarea, frumusetea, minunea sunt doar reactii chimice produse in creier si nimic mai mult. A bea si a manca devine nazuinta in viata limitata si fara sens a celui lipsit de credinta. Si intradevar banalul si necredinta genereaza o viata in care intrebarile legate de sens se sting din fasa, caci a nu crede inseamna sa nu speri, sa nu primesti niciodata un raspuns pentru viata, sa nu te astepti la altceva diferit in existenta ta decat la evenimente triste, fara sens, fara ca cineva sa te inteleaga, fara sa vrei sa intelegi, iar in final sa dispari asa cum ai aparut: fara motiv.
  Desigur ca nu se poate aduce o infuzie de credinta celui ce nu crede. Nu poti sa ii schimbi mintea si inima atingandu-l cu vreo bagheta magica! Poti doar sa ii propui sa traiasca o alta viata in care viata lui are un sens, nu doar in viziunea sa proprie, ci atat de maret, in viziunea lui Dumnezeu. Caci daca Cel Preainalt a creat toate lucrurile cu un scop, cu atat mai mult a creat toate vietiile cu un scop deosebit, pentru Maretie, o maretia ce depaseste fastul si grandoarea unor aplauze la seratele celor cu bani, care se lauda unii pe altii. Maretia de care vorbesc e aceea in care El ne va introna in lumea Sa, o lume care nu va contine aplauze pe fata si invidii ori comentarii rautacioase pe la spate, care trebuie sa recunoastem, apar mereu, fiind generate de aceiasi "viata reala".
 Credinta ne leaga de Cer. Suntem ancorati de Dumnezeu, iar cand furtuniile vietii isi arunca valuriile asupra noastra, nu suntem azvarliti si rasturnati, pentru ca  legatura cu Dumnezeu nu se desface. Corabia vietii poate sa sufere stricaciuni, sa nu mai fim la fel de capabili de lucrari, ca in tinerete, dar distanta dintre noi si Dumnezeu este aceeasi, ba inca suferintele ne apropie de El.
Cel ce nu crede nu are o ancora, orice val il impinge incoace si incolo, nu are o tinta spre care sa se indrepte, nu stie ce stanci pot apare in calea sa, ce forte il pot zdrobi pentru totdeauna. Cel credincios are speranta, orice i se intampla nu e o eroare, ci un eveniment din planul lui Dumnezeu, care poate fi dureros, dar nu inutil. Tragic, dar nu fara sens.
 Crucea face diferinta dintre viata si moarte. Dintre credinta si necredinta. Dintre sens si inutilitate. Dintre viata banala si viata vesnica- o viata care nu incepe de la mormant, ci din momentul in care inima se smereste si ingenunchiaza in fata Jertfei divine... a Celui care moare si toata puterea, iertarea, energia dumnezeiasca se transfera spre o omenire scufundata in bezna pacatului si a inutilitatii. Harul acesta ne ridica din intuneric...harul ne lumineaza inima si ochii spirituali. Si atunci putem intelege ce iubire a darui Dumnezeu. Sa dea pentru noi totul. Sa se dea pe Sine! Atunci poti intelege sensul pentru care crestini au fost persecutati, chinuiti, omorati, de doua mii de ani. Si nu au renuntat, pentru ca ancora lor era iubire si credinta. Iar Speranta a fost mereu insusi Dumnezeu!
Putem avea mai mult! Putem avea o viata cu sens, indiferent cat de marunti suntem, in viziunea noastra si a celor care ne cunosc! Isus Christos a murit pentru cei marunti, pentru pacatosi, pentru cei bolnavi, pentru cei nemangaiati. Cei bogati, cei ce conduceau poporul, cei care au facut din mandrie, rautate si aroganta, sensul vietii lor, au cautat mereu sa stinga Lumina lui Dumnezeu. O fac si acum. O vor face mereu. Si Dumnezeu ii va pedepsi pentru aceasta, indiferent cat de tari stau in sondaje sau conturi de banca. Dar noi cei saraci si smeriti avem o bogatie si un sens pe care ei nu o pot lua: Viata lui Isus care devine viata noastra! Iata sensul cel adevarat al existentei!

duminică, 12 decembrie 2010

Acel Cer ce se inchide

Cerul este inchis. Mai intunecat, mai tacut, mai rece decat intr-o zi de iarna. Simti doar vantul inghetat si doar amintirile par sa strapunga cristalul de gheata. Rugaciunea nu mai poate trece de ceata ce invaluie o inima cuprinsa de durere si disperare. Mai este Dumnezeu? Mai aude Cel PreaInalt? Promisiunile lui mai sunt adevarate? De ce altii sunt binecuvantati, iar noi nu avem parte de nimic decat de tristete, suferinta, si sperante ce se usuca si pier ca petalele unei flori?
 Au fost oameni ce au trecut prin dezamagiri profunde. Oameni care au trait atat de aproape de Dumnezeu: Iov, Ieremia, David, Ilie. Oameni a caror speranta s-a spulberat si care au suferit durere. Elisei la un moment dat face o minune si se intreaba: "Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?" Si are dreptate.
 De ce tace Cerul? Daca bucuriile si clipele de har se sting, cand jarul abia mai palpaie si urmeaza sa se stinga? Cand nici macar o minune nu mai poate aduce speranta, cand teama ne afunda in pesteri, si nici macar Cuvantul care ne intreaba ce facem in acel loc, nu ne mai scoate din grotele depresiei. Ravna a disparut, speranta s-a topit, Domnul nu ne mai raspunde la rugaciune. Si uneori, vin prieteni care nu inteleg nimic din suferinta noastra, si cuvintele de imbarbatare se prefac in cuvinte de acuzare, mierea se preface in pelin si vinul in otet.
 Avraam a trait o tragedie atunci cand dupa promisiunile daruite de Dumnezeu, s-a trezit ca i se cere un lucru teribil: sa aduca jertfa pe Isaac, fiul sau. Adica el trebuia sa anuleze in mod clar totul, toate promisiunile, sa isi stearga credinta, dragostea si speranta legata de fiul sau. Trebuia ca in ascultarea de Dumnezeu sa inchida pentru totdeauna viitorul sau, toate comoriile revelate lui de Dumnezeu pentru urmasii sai. Fara ca ceva sa ii fie pus in loc. Nici o alta promisiune, nici o alta speranta. Nici un alt Isaac, nimic.Pur si simplu se incheia o carte, o carte a vietii lui Avraam. In fata lui era doar neantul.
 Acesta este Dumnezeu pe care iL slujim? E adevarat ce spune Ieremia? "El m-a dus, m-a manat in intuneric si nu in lumina." Plangerile lui Ieremia cap 3 vers. 2. "Sa tot strig si sa tot cer ajutor, caci El tot nu-mi primeste rugaciunea" vers 8. Iar Iov se chinuie cu o familie care a disparut, o avere distrusa in cateva zile, o sotie care ii doreste moartea, un Dumnezeu care din prieten s-a transformat in dusman...David e urmarit de fiul sau si care mai are putin si il infrange, un Dumnezeu care l-a parasit, un popor care i-a intors spatele si care ii vrea distrugerea. Aceasta durere te poate spulbera, iti poate inghiti putina credinta, se transforma intr-o temnita a inimii si a sufletului...suficient ca sa intrebi ca Ioan Botezatorul: Oare este El? Oare nu cumva tot ce am trait, tot ce am auzit, tot ce am crezut nu a fost o greseala? Nu ar trebui sa asteptam pe altcineva, care sa ne aduca o noua revelatie?
 Mai il cunoastem pe Dumnezeu? Atunci cand universul asa cum il stiam noi se prabuseste, cand averea si locul nostru linistit se transforma in scrum? Cand cei dragi ne pier inainte de vreme? Noi care eram in stare sa murim pentru Isus Christos, ne ascundem in noapte de frica unei slujnice fara arme sau putere, de frica unei intrebari: Nu erai si tu cu El?...A mintit Petru? Il mai cunostea, in acele clipe de tradare si groaza? Sperantele de al vedea pe Isus Regele Israelului s-au risipit, nici un inger nu s-a luptat pentru Isus. Cerul a ramas mut...S-a terminat! Acolo nu mai era decat vidul.
 Nu mai raspunde Isus? Acel Domn care ne iubeste mai mult decat a iubit Cerul, ingerii si Slava divina, dezbracandu-se de tot ce era din vesnicii, a luat chip de rob si a suferit, pana la moartea Sa pe Cruce. Dupa acest gest ce va fi uimit Cerul pentru eternitate, acest raspuns la dorinta de salvare a omenirii, acum tace? Dar oare chiar tace? Viata noastra care a fost plina de promisiuni inaltatoare a incremenit intr-o "asurzitoare" tacere? Ba mai mult decat atat citesc in Marcu capitolul 5 cea mai imposibila rugaciune din toate timpuriile si ea primeste raspuns favorabil de la Isus. Nu e doar incredibil, ci e de domeniul fantasticului, de-a dreptul! O legiune de demoni se roaga lui Isus sa ii lase in tinutul acela si sa nu ii trimita in Adanc! Si Isus Christos accepta!...Accepta sa ii lase in turma de porci din Gadara. Iar noua ne e teama ca nu mai suntem ascultati...Si in aceste clipe ma intreb din nou: il mai cunoastem pe Invatatorul? De undeva un cocos ar trebui sa cante, sa ne aducem aminte de El si de noi, de frica noastra si de intunericul ce ne-a cuprins inima. Iar apoi sa plangem cu amar! Caci draci au fost ascultati, iar noi nu mai credem ca Dumnezeu ne aude.
 In acest moment, intelegand ca imposibilul chiar devine posibil, exista o problema! Tacerea Cerului e ceva ce trebuie sa inteleg. Caci apare o alta rugaciune incredibila si care primeste un raspuns diferit fata de cea ce dorea Cel ce se roaga! Da! Isus se roaga, iar Tatal spune: Nu! Iar Isus se supune Voii Tatalui! Te infiori cand vezi ca Cel Preainalt cu toata durerea din inima Sa alege sa dea un alt raspuns rugaciunii Fiului Sau, rugaciune ce ar fi anhilat pentru totdeauna posibilitatea mantuirii omului, dar ar fi scutit de suprema durere pe Fiul Sau. Marcu 14:36
 Cand totul se prabuseste in jurul nostru invatam ca nimic nu e partea noastra. Cand saraciti ajungem inaintea lui Dumnezeu vedem  adevarul: acela ca nu avem si nu suntem nimic! Ieremia dupa durerea care o are, vede o realitate mai profunda:"Domnul este partea mea!" Plangeri  3: 24. Indiferente de daruri, binecuvantari, sperante, Dumnezeu este tot ceea ce trebuie sa avem, ca parte. Nimic altceva, caci se poate crea si o religie noua, in jurul bogatiilor divine. Ca un Craciun strambat de mintea si mana omeneasca, in care cadoul este mai valoros decat Cel ce daruieste, iar cel ce primeste alearga la rugaciune nu pentru a lauda frumusetea Domnului, ci staniolul ce inveleste darul si promisiunea. "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" Romani 8:32. Niciodata daruriile sau promisiunile nu vor veni fara El. Intotdeauna Isus Christos va fi Darul Suprem pentru omenire, iar restul lucruriilor vor fi uneltele lucrarii Sale, nu a placerii ori mandriei omenesti.
 Isus trebuie sa fie totul. Asta a crezut Avraam cand a adus jertfa. Citim in Sfanta Scriptura ca el credea ca Dumnezeu il poate aduce pe Isaac inapoi din cenusa. Nu a existat un conflict. Lucrarea Domnului si promisiuniile Lui mergeau inainte...Si, in fiecare caz, oamenii lui Dumnezeu au inteles in final, ca trebuie sa nu creada in altceva decat in Dumnezeu, ca  nu exista conflicte in viata lor, decat daca asa credem si simtim noi. Dumnezeu a creat incercari pentru a aduce la lumina nu voia noastra, ci a Lui. Acum mai multi ani un om a avut o viziune. Se facea ca el era o piatra cenusie, colturoasa, umeda si rece. In interior era o piatra alba sferica, care il reprezenta pe Isus. In incercariile vietii piatra s-a rostogolit, aschii sarea din ea, capatand o forma sferica exact ca piatra alba din interior. Dar ramasese o piatra cenusie, chiar daca nu mai era umeda si rece. Nu era de ajuns. A trebuit sa se invarta in continuare, sa treaca prin dureri si incercari, pana cand piatra cea gri incepuse sa dispara, ramanand doar cea alba. "Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine." Galateni 2:20
Atat timp cat traim cu ceva din noi, din fire, din acel Eu, care poate semana a crestinism si moralitate desavarsita, orice test, orice incercare care va lovi in noi, va lovi si in promisiuniile lui Dumnezeu. Desigur, nu in ele, ci doar, in cea ce credem noi ca ele reprezinta. Vom vede conflicte intre promisiuni si ceea ce ni se intampla. Si undeva vom crede ca Cerul se inchide pentru rugaciuniile noastre, undeva in adancul nostru Dumnezeu ne va dezamagi. Dar El raspunde si cu NU! El are o lucrare de mantuire si sfintire pentru fiecare din noi, si pe care nu o va abandona doar pentru ca noi suntem tulburati sau intristati. Asa cum nu mergem la dentist pentru ca e placut acolo, ci pentru ca exista o suferinta mai mare si mai periculoasa care trebuie tratata.
 Nimeni nu sufera in zadar! Cerul nu este inchis niciodata pentru cel credincios. Doar pacatul inchide Cerul. Durerea ne apropie de Dumnezeu. Cel cu inima franta este totdeauna langa Dumnezeu. Credinta si speranta inlatura bariere al spatiului, timpului sau materiei. Sfintii lui Dumnezeu au fost mai aproape de El in suferinta decat in zile de belsug si nepasare. Atunci ei au inteles in saracia extrema ca Dumnezeu e partea lor. La fel ca Ieremia, Asaf deprimat se intreaba daca s-a meritat sa fie curat inaintea lui Dumnezeu, pentru ca e lovit mereu, pana cand in locasul unde era Dumnezeu intelege cel mai minunat lucru: Ca in cer nimic nu are el decat pe Dumnezeu, iar pe pamant placerea lui este Domnul. Cititi Psalmul 73! E mai actual ca niciodata. Si doar intelegand ca Dumnezeu trebuie sa devina totul in noi, vom putea castiga aceasta teribila lupta.

marți, 7 decembrie 2010

Dragostea lui Christos si scursurile societatii

 Atata framantare pentru decizia unui important membru al Bisericii Baptiste si anume distinsul Iosif Ton, sa adere la o miscare de inviorare a acestei Biserici. Cerneala virtuala curge umpland ecranele celor care sunt dornici sa inteleaga "de ce?". De ce a aderat acest om la o miscare cu o doctrina relativ diferita fata de cea pe care a trait-o atatia ani? Supararea e mare: unii se simt tradati si nu stiu cum sa isi descrie indignarea, alti sunt suparati ca dreptul de a crede si a adera la o miscare religioasa poate sa starneasca atata furie, rautate si sa genereze atata noroi verbal.
 Ca de obicei, inteleg atat de putin din disputele acestea religioase, incat incerc sa fac apel la veritabila desfasurare de idei care sunt pe ecranele televizoarelor ori pe paginiile ziarelor, desfasurare de idei ce se numeste politica. Politica partidelor. Politica oamenilor care apuca un scaun mai inalt sau mai mic in conducerea tarii, sau care apuca cateva minute sa sclipeasca pe ecran, invatandu-ne de ce e bine ca sa-l urmam si cum strategia sa va aduce tarii mult dorita iesire din criza.
  Ceva se aseamana. Politica din societate cu politica din biserica. Partide ce se lupta in stat pentru putere, cu partide ce se lupta in biserica tot pentru putere. Lupta, factiuni, diferente, opinii, orgolii...Toate acestea constituie un arsenal pentru razboiul crestinului cu crestinul, inclestare dusa in Biserica. Iar daca aveti rabdare sa cititi in Galateni capitolul 5 versetele 19-21, din cele 17 fapte ale firii pamantesti, opt (chiar noua daca punem la socoteala ucideriile- care pot fi si de natura spirituala, nu doar fizica) sunt legate de atitudini negative ce pot aparea in Biserica. Aproape jumatate, ceea ce ma face sa ma gandesc ca tinta predilecta a boliilor din interiorul bisericii e unitatea ei. Si dragostea care ar trebui sa existe, daca mai exista.
 Domnul Isus ne-a chemat sa iubim, o iubire reala care actioneaza, nu doar un simtamant in inima, o senzatie care e calda, pentru o persoana care, de regula, nu beneficiaza de nici un sprijin din partea noastra, o persoana care ne-o imaginam, chiar daca are corespondent in realitate, si pentru care nu e nevoie sa actionam doar sa simtim ceva, si totul e bine: iubim, nu-i asa?
 Interesant este ca Domnul Isus nu ne-a chemat la o coplesitoare senzatie de caldura sentimentala pentru lume, pentru frati si nici macar pentru El. CelPreainalt ne cheama sa ascultam porunciile Sale, astfel vom dovedi dragostea noastra fata de El. Nimeni nu iubeste mai mult decat cel ce isi da viata pentru prietenii sai. Cel ce iubeste actioneaza nu sta sa se joace cu senzatiile din suflet.
In cartiile pe care le-am citit de-a lungul timpului, de atatea ori mariile religii incercau sa dovedeasca omenirii ca doar sentimentul acela din inima, revelat de vreo zeitate cumsecade, si care ardea in sufletul credinciosului inseamna iubire. Si ce e mai minunat decat sa iubeste omenirea intreaga? Avand in vedere ca asta implica putin sau deloc din timpul tau si din energia ta. La fel ai putea sa spui ca iubesti pe toti martienii din Univers si chiar sa iti programezi inima sa simta ceva fata de omuletii cei verzi si simpatici.
Daca e adevarat ce spunea Dostoievsky ca iadul e locul celor ce nu pot iubi, si facand o analogie cu ce spunea Isus despre cei care nu L-au cautat cand a fost bolnav sau in inchisoare ori in lipsuri, atunci intelegi ca iadul este un loc pentru cei cu inima incalzita de "iubire", dar cu miini lenese si picioare "obosite". A celor care nu fac nimic. Sau a celor cu limbi ascutite si cu stilouri inmuiate in fiere, care daca sta sau cade un slujitor al lui Dumnezeu, e mai important si mai interesant decat propria sa stabilitate si pozitie fata de Dumnezeu. Si sa nu credem ca ura nu e decat un simtamant al inimii. La fel ca adevarata dragoste , adevarat ura lucreaza. Actioneaza, uneori mai eficient decat dragostea si binele, pentru ca e obraznica, da buzna, nu intreaba daca ii sunt permise actiuniile.
Domnul Isus ne-a dat o singura porunca aceea de a ne iubi unii pe alti. Dar se pare ca e cea mai grea si cea mai des incalcata. Caci daca tot e sa actionam asupra altuia e mai placut sa il muscam si sa-l sfasiem, intr-o incercare de a nimici tot ce e bun.
 As zice ca incerc sa ma gandesc cum se simte Domnul Isus cand singura dorinta si porunca, e prima tavalita in noroiul urii si ticalosiei noastre, dar evident ca nu pot...Si cred ca nu pot simti tristetea si mahnirea lui Pavel pentru cei din Corint sau Galata. Ba chiar si Pavel a intrat in malaxorul judecatiilor, cum ca e cam slab, iar Evanghelia lui are deficiente pe partea legii iudaice. Asa ca ce sa poti zice despre Iosif Ton? Acum fratii lui il acuza.Cam tarziu! Pacat ca nu ati citit articolele din saptamanalul Magazin (de ce nu sunt consecventi sa isi publice toata arhiva) de acum 25 de ani sa vedeti cum era "tocat" fratele Ton de redactori specializati in demitizarea religiei, precum Victor Kernbach si altii ca el. Si alaturi de el toti care iubeau Numele lui Cristos. Nu numai de respectivi blasfemiatori religiosi ai regimului comunist, ci si de fiecare coleg sau "prieten" care citea articolele si apoi cu un ranjet satisfacut fluturand revista intr-un mod triumfator, iti zicea: "Ai vazut ba, de popa asta al vostru Ton? Ce ticalos! Te-au tampit astia! Vezi, ba Pop, la ce biserica te duci? Voi sunteti scursurile societatii! Toti pocaitii!" Asa ca da! Nu e vorba doar de Ton, e vorba si de mine, care alaturi de popa meu spiritual, Iosif Ton, eram doua scursuri ale societatii si sunt tentat sa cred ca am ramas pana azi! Cel putin eu!
Dar, in fond, de ce nu? Ce daca acum il calca in picioare crestini, care pe timpul acela dadeau note informative Securitatii spionand, vorba poetului Marin Sorescu: "atenti la tot si la toate, invatand mereu..."? Sau altii care nu au trait murdaria acelor vremuri si care s-au specializat in istoria penticostala sau baptista din comunism, formandu-si ideile despre ce a fost atunci dand cate un Search pe Google. Ce daca improscatul cu noroi e ceva urat si pacatos, atata timp cat aduce profit? Cat timp site-ul sau blogul se umple de cititori...Care aduc banuti la pusculita! Doar traim in capitalism, unde succesul e totul. Inclusiv in Biserica. Si pana la urma dragostea divina ce razbate din Scripturi poate fi lasata deoparte, daca vocea celui ce acuza e suficient de tare pentru a acoperi toate celelalte voci. Daca zanganitul armelor stinge orice chemare la liniste si pace. Pana la urma mai conteaza daca Isus a vorbit de iubirea frateasca, daca nu suntem in stare sa aparam "doctrinele" cele mai "sfinte" ,precum purtarea sau nu a baticului la biserica, rugaciunea in comun sau pe rand, servitul cinei din paharute de sticla sau plastic si, desigur, purtatul cravatei, care este cel mai evident semn al smereniei crestine.
Ma intreb daca diferentele dintre baptisti si penticostali sunt atat de ireconciliabile, incat orice trecere dintr-o parte in alta sa starneasca furtuni, mai ales cand e vorba de persoane cunoscute ale lumii crestine.
 Stiam ca Isus e Calea, Adevarul si Viata. Dar nu credeam ca cineva va avea si alte adevaruri, alte cai si alte surse de viata. Pentru ca atat timp cat un om merge pe Calea lui Cristos, are Adevarul si Viata Sa in inima, nuantele si modul mai galagios sau mai tacut de a te inchina nu cred ca conteaza. Ajungem sa credem ca singurul loc de adevarata inchinare e Ierusalimul ? Si ca o biserica sau o denominatiune are monopolul credintei, iar restul nu valoreaza nimic? Oare nu in duh si in adevar vrea Tatal sa ne inchinam, sa il adoram si sa ne unim cu El? Si nu in dragoste cu toti cei pentru care Cristos a murit si a inviat? Oare nu asta trebuie sa existe in Biserici? "Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit" 1Cor2:2

joi, 25 noiembrie 2010

Bogatiile nedrepte nu dorm niciodata

 Una dintre cele mai intrigante pilde din Noul Testament este Pilda ispravnicului necredincios. Pe scurt este vorba de administratorul unui om bogat care in loc sa aduca profit stapanului sau, acesta risipea averea. Cand a fost somat sa-si puna lucrurile  la punct, pentru ca urma sa fie dat afara din acest servici, administratorul a gasit o solutie ingenioasa de a nu avea o viata prea grea pe viitor: a chemat datornicii stapanului sau si a inceput sa le stearga din datori (asta parca se numeste frauda)...Dar surpriza! Cand acesta a aflat in loc sa fie furios, Sfanta Scriptura spune ca bogatul l-a laudat pe administratorul sau pentru ca a lucrat inteligent. Domnul Isus continua si spune: "Faceti-va prieteni cu ajutorul bogatiilor nedrepte, pentru ca atunci cand veti termina cu toate, sa fiti primiti in corturile vesnice" Luca 16:9
"Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? Şi dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?" Luca 16:11-12
  Stim atat de des sa risipim viata in placeri...Stim sa risipim banii putini pe care ii avem pe lucruri care nu satura, dar nu stim sa ne facem prieteni cu aceste bogatii nedrepte. Iar daca ma intrebati de ce sunt nedrepte, va voi spune ca nu exista un etalon perfect pentru a fi renumerat pentru munca depusa. Nu stii, daca esti sincer, de ce tu castigi 10 dolari pe ora, in timp ce altii castiga pentru aceasi munca 1 dolar. Desigur sunt explicatii de ordin economic. Romania e o tara saraca, SUA nu, Spania e mai bogata decat Romania, dar mai saraca decat SUA, etc. Dar inaintea lui Dumnezeu justificariile economice nu sunt valabile. Economia pe care o proclama aici Isus nu are nici o logica omeneasca. Adica te superi cand risipesti poate un pic, si iti lauzi ispravnicul care te lasa fara datornici, facandu-le cadou banii si marfuriile tale imprumutate. Ce afacere mai e si asta?
Cu un capitol inainte in minunata Pilda a fiului risipitor, un tanar toaca toata averea primita de la tatal sau si cand se intoarce acasa slab, murdar, flamand, mirosind a porci, in loc sa fie trimis inapoi de unde a venit, repede i sa aduc cele mai bune haine, sandalele cele mai frumoase, inelul de autoritate, iar bucuria reintoarcerii este sarbatorita printr-un ospat. Vine mai tarziu si fratele cel mare si ramane surprins: muzica, jocuri, bucurie, ospat. Toate pentru unul care a lichidat averea data de tatal sau. Iar fratele nerisipitor care trudeste de ani de zile nu are parte de nimic, decat de munca. Dar adevarul este ca fratele cel mare isi risipea viata, trudind in ogor ca un rob, caci mintea lui devenise minte de rob, si cu toate ca avea tot  nu-i mai ii ramasese decat amaraciunea si un vis cu un ied pe care sa-l serveasca cu niscavai prieteni, vis ce nu se implinea niciodata.
 Risipim prea mult din viata noastra, in lucruri care ne aduc mai mult rau decat bine, in obiecte pe care nu le mai gasim loc in case, obiecte inutile. M-am intrebat deseori cum e sa ai 1 miliard de dolari. Cand poti sa iti umpli casa cu de toate, poti avea stima si invidia sutelor si miilor de oameni cu care intri in contact, poti sa te plimbi in cele mai exotice locuri de pe glob, sa fi prieten cu presedintii si regii acestui pamant, sa fii primit in casele lor de marmura si aur, cu onoruri ca un salvator al omenirii. Dar cum e daca ai avea 2 miliarde de dolari? Sau 10? Ar fi fericirea interioara pe masura conturilor de 10 cifre? Palatele de aur ale regilor,  marmura si diamantele, ar implini toate dorintele interioare ale sufletului? Onorurile, spectacolele, banchetele date in onoarea mea si a banilor mei ar putea sa imi alunge frica de moarte, sa imi aduca pace si mantuire, sa imi ierte pacatele, sa ma transforme intr-o fiinta mai buna, sa aduc lumina in aceasta lume? Sau slava pe care ne-o dam unii altora este o piedica in calea primirii adevaratelor bogatii? Daca bogatia pe care o am, mica sau mare, nu este in folosul prietenilor mai napastuiti, a celor cu datorii, nu v-a veni ziua in care ispravnicia se va termina si voi da socoteala si pentru banul risipit si pentru rugaciunea pe care nu am rostit-o, caci echipa mea favorita juca un meci, si pentru mangaierea pe care o puteam darui, pentru ca eram grabit la problemele mele de acasa.
 Stapanul este suparat atunci cand averea sa dispare fara ca cine sa beneficieze de un avantaj, dar apreciaza atunci datornicii sai si ispravnicul sau au de castigat.
 Intrebarea cea mai grea e nu ce ai face daca ai avea un miliard de dolari in cont, ci daca ai avea o suta de dolari? Credeti-ma, ca atunci cand mai ai doi banuti ca sa traiesti, dar ii dai Domnului, e mai greu decat sa dai zeciuiala din verdeturiile gradinii.
 Cand eram copil am vazut un film tulburator numit Ultimul tarm, in care dupa un razboi nuclear, Australia era singurul continent care inca mai avea viata. Restul omenirii disparuse. M-am asteptat sa vad ca oamenii iL cautau pe Dumnezeu, macar acum cand mai aveau doar circa sase luni pana sa piara cu totul. Nu! Nu s-a intamplat asa ceva! Curse de masini, petreceri, activitatii cat mai imorale, asta era tot ceea ce gasise o umanitate invinsa, sa traiasca la cote maxime. Si cred ca scenaristul avea dreptate: daca o viata te-ai invatat sa risipesti in placeri, e greu sa incepi sa aduni, la final, cu Cristos, doar pentru ca cineva iti spune ca mai ai de trait sase luni... Daca El nu intra in viata noastra si nu face ordine in ea, verdictele specialistilor sunt inutile. Degeaba stim ca dand vom primi, daca egoismul si lacomia ne ucid pana si sentimentele omenesti cele mai obisnuite. Nimeni nu v-a renunta la sine, la miliardul de dolari sau la suta de dolari, daca Dumnezeu nu ii va schimba inima. Caci vedem de prea multe ori in contul nostru bancar sensul si viitorul vietii noastre, si asociem prea des banul nostru cu timpul si existenta noastra. Insa nimeni nu va avea timp sau ceva de dat din viata sa interioara pentru semenul sau, daca Dumnezeu nu ii va schimba prioritatiile. Daca prioritatea numarul 1 este eul meu, nu va mai exista si prioritatea nr. 2, decat un fals, o minciuna destinata publicitatii, ca sa parem altceva decat suntem si sa ne laudam in fata altora, precum au facut acum 2000 de ani, farisei. Iar fatarnicia ne va face sa judecam si sa dispretuim tot ceea ce nu se ridica pe "culmiile" pe care avem senzatia ca este lucrarea noastra.
 La finalul pildei Isus Christos ne avertizeaza ca nu putem sluji la doi stapani. La un moment dat, vom alege pe unul care apoi ne va calauzi viata pana la final. Dar atentie! vom da socoteala indiferent de rezultate, indiferent daca am risipit sau am actionat in mod inteligent cu averea stapanului, indiferent cine ne-a povatuit ce sa facem, indiferent daca am dat placerilor sau fratiilor neinsemnati din jurul nostru. Suntem "pedepsiti" sa fim administratori ai bogatiilor nedrepte. Poti fi cel mai inversunat ateu care a fost si va exista pe Pamant. Atata timp cat posezi un ban, un pic de timp, inteligenta, putere de munca, ai un talent artistic, ai ceva care poate ajuta un semen al tau, atunci vei da socoteala de modul de administra aceste bogatii puse in tine si care nu sunt ale tale, ci le folosesti pentru scurt timp. Cineva este slujit prin ele. Fie ca vrei, fie ca nu. Intreaba-te cine! Si parafrazand titlul ultimului film a lui Oliver Stone: Bogatia nicicand nu doarme. Ea curge risipindu-se sau curge aducand binecuvantare si ajutor in viata celor ce au nevoie. Fiecare trebuie sa stabileasca cursul acestei rau.




joi, 18 noiembrie 2010

Planul lui Dumnezeu (partea II-a)

 "Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi." Romani cap.8 vers.18
  Apostolul Pavel are dreptate. Ceea ce este in jurul nostru ceea ce ne afecteaza, oricat de dureroase ar fi evenimentele in care suntem prinsi, nu au atat de mare impact pe cat de mareata ar fi slava viitoare. Sau de dureroase pe cat vor fi pedepsele viitoare. Dar traim intr-un sistem in care am invatat sa reactionam la stimulii externi, de regula la cei negativi disproportionat, exagerand prin insasi atitudinea noastra, amploarea lor. Concluzia este ca trebuie sa gasim ceva imediat si suficient de intens, pentru a contrabalansa evenimentul negativ, cu o forta pozitiva. Iar cautare omenirii la intrebariile si situatiile in care se afla isi are izvorul tocmai in ceea ce e perceput ca negativ, fie ca vorbim de cunoastere, de sensul umanitatii, de criza mondiala, etc. Omul doreste solutii care sa schimbe actuala situatie, a intregii omeniri sau a vietii sale obisnuite.
Conteaza, insa, unde sunt cautate solutii. Poti sa le cauti la Dumnezeu, dar asta inseamna sa crezi in El si in ce zice El, sau sa le cauti la oameni. Iti deschizi televizorul si politicieni iti vor vorbi de iesirea din criza, solutiile pe care le au, si doar trebuie sa fie lasati sa le aplice...Iti vor aparea sindicalisti care iti vor povesti cum exista un razboi pentru ca salariul tau sa fie majorat, iar tu incasand mai multi bani sa fi fericit. Iti vor defila doctori care vor tuna si fulgera pentru ca te hranesti cu E-uri, la servici esti stresat, iar daca nu ai servici e cel mai grav, si de aceea nu esti sanatos, esti gras, esti slab, esti obosit, esti stresat, nu mai ai energie...Vor veni preoti si pastori si iti vor arata ca nu mergi la biserica si acolo e problema de te simti nefericit. Departe de mine sa spun ca toti acesti oameni nu au parte lor de dreptate. Au intr-o mai mica sau mai mare masura. Insa Adevarul, Calea si Viata sunt o Persoana, si nu fenomene ori obiecte. Iar atunci cand intelegi asta, lumea se schimba, prioritatiile omului se schimba...cautariile prind alt contur, incepi sa cauti inimi impovarate pentru a le aduce mangaiere, apa vie care ar trebui sa tisneasca din orice suflet pe care Isus l-a transformat. E altceva, iar atunci ajungi sa traiesti acea realitate pe care Isus o spune: "Dati si vi se va da!" Luca cap.6 vers.38. Chiar ni se va da inapoi ceva in plus din ce am dat.
 Daca cautam solutii doar pentru viata noastra, o sa alergam mereu dupa, un televizor mai sofisticat, o masina mai cu pretentii, o casa mai mare si cu mai mult comfort, vacante in locuri cat mai exotice. Inima noastra fara o disciplina divina va fi mereu avida, mereu nesaturata cu orice i se da. Sa nu-i uitam pe Alexandru cel Mare, Gingis-Han, Mahomed al doilea, Napoleon, Hitler sau Stalin, oameni ale caror inimi nu mai inghiteau doar palate sau functii, ci visau si inghiteau tari cu tot ce erau in ele, bunuri materiale sau vieti omenesti, toate trebuiau sa fie ale lor, toate trebuiau sa fie la picioarele acestor dumnezei ai pamantului, care cereau inchinare si ascultare orbeasca. Aceasta e inima care nu a invatat sa fie smerita, nu a invatat sa asculte, nu a suferit pentru Dumnezeu, iar acea suferinta sa se transforme in intelepciune de sus. Aceste inimi mandre si necuratite au adus atata durere in lume, au profitat de orice avans tehnologic, pentru ca inima lipsita de iubire si creierul spalat de orice idee crestina, laolalta sa construiasca lagare de exterminare, pentru cei ce puteau iubi sau gandi la altceva decat la rau absolut iesit din iad.
"Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu" 1Petru cap.4 vers 1si2
 Domnul Isus ne invata ca vom avea multe necazuri, dar prin El putem indrazni, nu pentru ca noi am avea sau am fi ceva, ci pentru ca El a biruit lumea, acel sistem fals si nemilos, care te invata ca cea mai importanta si singura persoana care merita tot esti tu. Meriti intregul Univers, pentru ca ai singurele calitati care pot aduce maretie si glorie Cosmosului.
  Suferinta ta pentru ceea ce esti, nu e o eroare a lui Dumnezeu...Si nu e dovada omului care vede suferinta ca dovada vie ca nu exista Dumnezeu, uitand sa se intrebe ce dovada e maretia naturii, frumusetea unei flori, a ocenului pur si albastru sau a cerului instelat. De ce ne simtim altfel intr-o zi insorita pe creasta unui munte ascultand cantul vantului si a pasarilor intr-o dimineata de primavara.
 Suferinta crestinului este parghia valoroasa in slefuirea adevaratelor diamante pe care Domnul le-a asezat in inima fiecarui credincios. 
<<Petru a început să-I zică: "Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat.Isus a răspuns: "Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie,şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică.>> Marcu cap.10 vers. 28-30. Daca citi atenti, veti vedea un cuvant in "plus".  Acum vreo 13 ani am avut un moment de mahnire profunda, fiind mai mereu jignit de un coleg de serviciu, pentru faptul ca eu credeam ce spune Scriptura, ia el nu. Dar Dumnezeu m-a intrebat: "De ce te superi? In seara asta ti-am dat ceva valoros, un giuvaier!" In prima instanta am ramas consternat. Valoare? Ce valoare? Ce giuvaier? Dar intr-o clipa Domnul mi-a adus aminte de aceste versete. Pana atunci nu bagasem in seama cuvantul in plus: prigonire. Suna urat! O prigoana nu e ceva sa te faca sa iubesti, ci sa o iei la fuga in partea opusa de unde vine acesta. Insa Domnul Isus ii spune lui Petru ca acum, in aceasta viata,  va primi el si oricine s-a sacrificat pentru Evanghelie, drept rasplata case, frati, surori, mame, copii, holde, insutit fata de ceea ce a parasit, impreuna cu prigoniri. Te bucuri de frati sau surori, te bucuri de slujirea lor pentru Domnul si pentru sufletul tau. Te bucuri cand iti pun la dispozitie casa lor, cand slujirea de primire a oaspetilor e deosebit de importanta, si ai un timp acolo, sub acel acoperis, de partasie cu Domnul, de intarire spirituala, sau chiar de odihna fizica. Te bucuri de acei micuti care aduc in sinceritatea lor slava Celui PreaInalt. Te bucuri de mamele spirituale care stiu sa le invete pe tinerele din biserica, in probleme duhovnicesti, in probleme de casnicie, chiar in probleme de gatit. Te bucuri de prosperitatea materiala a fratilor care au slujbe binecuvantate financiar...Te bucuri! E normal sa fie asa. Dar sa te bucuri de prigoniri? Sa intelegem ca suferinta e ceva valoros obligatoriu? Orice gen de suferinta e un "diamant"? Nu cred. Ci acele suferinte care au de a face cu inima transformata si binecuvantata de moartea si invierea lui Christos! Un ciocan care nu nimereste cuiul, ci degetul nostru nu este o suferinta in care Dumnezeu sa fie proslavit, nu este o prigoana. E o neatentie. Doar atat. Ma invata doar ca atentia e foarte importanta in orice lucrare, indiferent cat de mica si neinsemnata pare.
Prigoana este aceea actiune de reprimare a ideilor si credintei unui om. Ori crestinul are in el Gandul lui Christos, iar in Filipeni cap2 vers.5-7 Sfanta Scriptura spune: "Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce." Daca El a suferit cea mai mare si teribila prigoana, ce credem noi ca vom suferi? Vom fi ocoliti?
 Suntem binecuvantati cu multe diamante din acestea care dor. Daca mai avem in noi Gandul lui Christos... Insa Scriptura continua cu ceva minunat: "De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul." Filipeni cap.2 vers9-11. Prigoana nu e doar un final. Prigoana si doar atat! Nu! Acum apare diamantul in toata maretia Sa! Isus Dumnezeu s-a dezbracat de toata slava sa a deveni om, a luat chip de rob, s-a smerit, a fost ascultator, disciplinat, pana la moarte, iar Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult.
  Nu ar trebui sa ne traim viata neintelegand de ce suferim mai mult decat altii care nu cred in nimic. Poate pentru ca deja am primit mai mult, milioane de frati, de inimi care bat alaturi de inima noastra pentru Dumnezeu. Milioane de rugaciuni care s-au inaltat pentru noi, milioane de case ale Domnului unde putem sa ne plecam genunchi, fiind acasa, cu Taticul nostru si care sunt si casele noastre. Caci nu sa posezi cateva caramizi dintr-o cladire inseamna sa ai ceva, o casa, ci acolo unde peretii poate sunt corojiti, acoperisul are gauri, dar acolo unde esti bine primit, acolo unde cineva iti poate zambi si simti caldura sincera din aceea inima, care arde in Duhul Sfant! Acolo esti acasa. Acolo unde Christos e impreuna cu prietenii Sai care traiesc, sunt prigoniti, sufera, dar nu se despart de El. 
 E ceea ce eu am fost orbit, otravit, mintit si am uitat. Ceea ce nu am mai vrut. Am obosit de prigoana, de jigniri, de tot felul de insulte. Eram prea ostenit sa mai tin sus stindardul divin. Mintea mea s-a intunecat si am cautat o eliberare de tot. Si dupa 11 ani va spun ca in afara de amaraciune neagra nu am capatat nimic. Nu am mai avut prigoniri, dar nu am mai avut nici frati. Nu am mai suferit pentru Christos, dar nici nu am mai simtit iubirea sfintiilor Celui Rastignit si Inviat...Am fugit de prigoana, dar am intalnit suferinta, o suferinta neagra si fara sens. Atunci cand esti prigonit poti sa ingenunchezi si sa plangi spunandu-i Tatalui ce te doare. Poti simti cum mana divina iti sterge lacrima si te intareste. Dar atunci cand suferi fara Dumnezeu, nu e nici o fiinta careia sa-i pese cu adevarat de durerea ta, ba inca pentru psihologi suferinta ta e bogatia lor. Trist! Durerea ajunge sa fie platita in aur, mai multa durere, mai mult aur.
 Multumesc Domnului ca in harul Sau m-a chemat inapoi, acasa, sa imi dea iertare, sa imi dea frati, surori, mame, copii, sa imi dea iubirea lor, holdele lor si, desigur, prigoniri. Acum am si case, am unde ingenunchia si sa-i spun Tatalui ce ma doare. Ii multumesc Domnului pentru toti aceia care s-au rugat pentru mine, unii, probabil, nu-i voi cunoaste niciodata. Dar asta inseamna cu adevarat sa primesti insutit. Sa primesti mai mult decat vei stii vreodata, sa fii atat de bogat, incat sa ai mai mult decat sultanul din Brunei. Sa ai atatea inimi ce ard pentru tine, ce transforma fiecare clipa petrecuta cu Dumnezeu luptandu-se pentru sufletul tau in nestemate ale eternitatii. Si oare nu e acesta planul lui Dumnezeu?


.

luni, 15 noiembrie 2010

Planul lui Dumnezeu (partea I-a)

  "Asa trebuie sa fie cu cei care judeca din afara orice actiune, orice fapt de viata: stau la alt etaj" spunea Constantin Noica odata. Undeva in vecini era o nunta, care parea din exterior un haos: voci care cantau, strigate, un geam care este spart...totul fara un ritm pe care cineva din afara l-ar astepta, care i se poate parea absurd, fara sens. Dar in interior? se intreaba filosoful. Acolo exista o ordine, un ritm pe care nu il percepe decat cel implicat, "cel ce sta la acel etaj".
  Muzica pe care o auzea fratele celui risipitor in casa care era pana atunci trista si tacuta, i se parea stranie si aproape un sacrilegiu. Bucurie? Muzica? Jocuri? Fericire? Nu se poate! Adica cum? Vine fiul cel mic dupa cheltuirea averii cu toti stricatii si stricatele, imbracat in zdrente, vrednicul prieten si slujitor al porcilor, ii zice ceva tatalui sau la ureche, si gata! acesta repede aduce hainele cele mai bune,incaltariile cele mai bune, ii aduce un inel de pret, simbol al autoritatii, si se organizeaza o petrecere de bun venit, in care cele mai bune mancaruri sunt servite. Tatal este fericit, mai fericit decat daca fiul i-ar fi adus dublul averii pierdute in tari straine. E absurd! Un neascultator are parte de mai multa iubire si pretuire decat cel ce a ascultat mereu...Ceva nu e in regula!
 In cateva carti pe care le-am citit si mai ales in cateva filmele pe care le-am vazut de-a lungul timpului, in viata unor familii se petrec tragedii, mor persoane iubite, parinti sau copii, care aduc atata durere, iar preotul nu stie alta incurajare decat:"Caile Domnului sunt de nepatruns!" Asa cred unii slujitori ai Domnului ca reusesc sa incurajeze. Adica habar nu avem ce se intampla...iar asta trebuie sa ma incurajeze pe mine si pe alti semeni ai mei care suferim si avem intrebari.
 Intr-o familie binecuvantata de Dumnezeu se intampla o tragedie enorma: mor toti cei zece copii. Tatal un credincios profund se imbolnaveste si el grav. Averea este spulberata. Viata acestui om devine un esec total. Moartea se apropie. Durerea nu are limite. Iar ceea ce parca e mai dureros decat orice e acel:"De ce? Unde am gresit?" Vorbim de credinciosul Iov. Care isi face un proces de constiinta si care nu gaseste eroarea sau pacatul care l-a adus in situatia aceia. Alaturi de el, sotia lui, devastata de durere si furie ii striga:"Blestema-L pe Dumnezeu si mori!" Dar cel mai dulce si pur lucru din inima unui credincios, iubirea si fidelitatea pot inca sa straluceasca si sa aduca in intuneric viata: Primim doar binele de la Dumnezeu? Primi doar pace, bucurie, speranta, prosperitate, apreciere. Atat? Restul nu se pune? Durere? Tristete? Faliment? Luam din mana Domnului cand ea are ceva ce ne aduce bucurie, dar nu si atunci cand ne aduce lacrimi?
 La scurt timp au venit trei prieteni sa il incurajeze, iar incurajarea lor s-a transformat in acuze: "Esti pacatos! Pentru ca toti pacatuiesc si tu nu esti mai bun decat altii! De aceea ti se intampla raul!" De atatea ori ne dam cu parerea si in functie de imprejurari, ne place sa ne dam cu parerea, intr-un mod foarte "inteligent" cum facusera  ucenicii Domnului cu un orb: "Cine a pacatuit de s-a nascut orb? El sau parintii lui?" Dar intrebarea era cum putea sa pacatuiasca inainte de nasterea sa? Isus ii corecteaza : S-a nascut asa pentru a se vedea in el lucrarea si puterea Domnului!
 De multe ori suntem la un alt etaj si auzim doar zarva nu si ritmul pe care Dumnezeu il impune si care are sens.
 Sotia lui Iov, cei trei prieteni, vecinii lui si nici macar Iov, nu au inteles ca era ceva mai mult decat o "rautate"din partea lui Dumnezeu. Era o incercare din care Iov a invatat ca a te smeri la picioarele lui Dumnezeu e lucrul cel mai bun in astfel de situatii, sa te ghemuiesti la singurul adapost adevarat atunci cand vine furtuna, cand vanturile ce aduc nenorocire se abat asupra credinciosului. Sa vezi si ce vede Dumnezeu, nu doar gramada de gunoi din viata ta. Sa auzi si alt glas decat cel al celor din jur care nu au inteles nimic, dar isi dau cu parerea. Sa intelegi ca incercarea pe care o treci, nu e un test pe care Dumnezeu ti-l da ca sa vada cat poti sa rabzi. Niciodata incercarea nu e ca sa stie El cat poti, ci ca sa stii tu cat poti. Daca esti biruitor El este biruitor cu tine. Daca cazi este binecuvantarea pe care El ti-o de a te cai si de a te ridica, de a vedea unde firea are putere. Cu victoria si cu esecul trebuie sa vi inaintea lui Dumnezeu. Pentru a ii multumi, a te smerii si al ruga pe El ca sa lucreze in continuare. Esecul si biruinta ne pot apropia de Cel PreaInalt, daca il lasam pe El sa intervina si sa lucreze, fara sa ne vedem altfel decat El ne vede: farame de viata! Dar farame pentru care Fiul Sau in cel mai maret gest de iubire posibil a murit, pentru ca noi sa traim.
  Trebuie sa intram in acel ritm in care Dumnezeu lucreaza, in aceea sarbatoare a vietii, in ritmul acelei muzici ceresti de bucurie pe care Biserica iertata, mantuita, curatita cu sangele varsat pe Cruce o traieste, o simte,  pentru a intelege de ce un pacatos in zdrente are parte de tot cei mai bun, iar truditorul nerisipitor nu. Trebuie sa ascultam glasul Domnului pentru viata noastra in genunchi, in rugaciune, in Cuvantul viu al Domnului. Caile Domnului pentru noi nu trebuie secretele cele mai bine pazite din Imparatia lui Dumnezeu, ci dorinta Sa e sa nu fim ca niste catari fara pricepere, obligati ca prin actiuniile Sale sa ne duca de la spate in locul unde trebuie pentru a lucra spre Slava Sa. Domnul vrea sa impartaseasca cu noi destinul nostru. Ioan cap.15 vers.: "Nu va mai numesc robi, pentru ca robul nu stie ce face stapanul sau; ci v-am numit prieteni, pentru ca v-am facut cunoscut tot ce am auzit de la Tatal Meu". Domnul vrea sa stim ce doreste El de la noi, de aceea ne-a facut cunoscut Voia Sa. Nu mai exista taine, exista raspunsuri pe care le vom afla intreband.
 Am avut si eu un astfel de moment de durere, de dezamagire, cand a murit tatal meu. Dincolo de nepasarea celor din jur, nu doar pentru durerea mea, ci mai ales pentru ca pierdeam lumina lui Dumnezeu, era ca nu intelegeam de ce. De ce sa existe atata suferinta, atata durere, caci ma asteptam ca un crestin sa fie ocolit de necazuri de acest fel. Sa vezi ca o fiinta draga se topeste din cauza cancerului, ca in fiecare zi moare cate un pic, ca in final abia se mai misca, iar tu nu poti face nimic, nu poti face absolut nimic, decat sa te rogi ca sa se produca o minune, care nu mai apare niciodata... ca la final omul parintele tau are jumatate din greutatea pe care o avea cand era sanatos... Inca mai aveam un pic de putere, iar atunci cand am primit vestea ca a murit (eram la servici), am ingenunchiat si am zis: "Faca-se voia Ta!"
 Dar timpul a trecut, iar prietenii mei (oare am avut vreodata prieteni?), nu erau prea interesati de problemele mele. Poate nici eu nu am fost la randul meu...Dar eu m-am scufundat...Apoi cateva neintelegeri cu conducerea bisericii, pentru care nu m-am considerat vinovat cu nimic, au adancit framantariile, apoi am fost exclus pe termen nelimitat din biserica pentru pacatul de neiertat de a nu fi platit cotizatia vreo 5-6 luni. Stiu ca pare incredibil si nu ma deranjeaza sa fiu catalogat mincinos, e prea putin fata de ceea ce merit sa fiu catalogat. Dar e adevarul.
 Spre deosebire de Iov eu nu am avut credinta. Furia mea s-a transformat intr-o dusmanie impotriva Celui PreaInalt. Cum putea El sa aiba astfel de slujitori, lipsiti de dragoste crestina, ci doar de dorinta de a aduce citi mai multi bani la visteria bisericii? Nu cumva El era ca ei? Nu cumva tot ce invatasem pana atunci, era doar o mare minciuna si singurul adevar era rautatea?
 Ma scufundam in fiecare zi si nu aveam prieteni care sa ma ajute...Nu mai aveam biserica, nu mai aveam pastor, nu mai aveam crestini care sa aiba puterea Duhului Sfant si care sa strapunga scoarta celui rau care imi inabusa sufletul, nu mai aveam frati si nu mai aveam surori. Am cautat ajutor la o alta biserica, dar acolo cunosteam destul de putine persoane, nu aveam incredere, nu m-am putut deschide si sa le spun ce ma rodea tot mai tare. Am devenit singur, chiar si fata de sotia mea, si chiar daca au existat multi crestini care se rugau pentru mine, nu era oare bine sa incerce sa imi vorbeasca? Oare nu asta ne cere Domnul Isus? Sa vizitam pe cei bolnavi sau in inchisoare?...Si poate se refera si la un sens spiritual, nu doar unul pur material. Dar cel mai placut e sa trimiti orice gen de activitate pe care trebuie sa le facem noi, Domnului! El stie mai bine, iar noi traim intr-o criza materiala si financiara mereu de cand ne stim,asa ca nu avem timp. Asta e!
 Am inceput sa merg rar la biserica, tot mai rar, iar cum fiinta omeneasca doreste permanent ceva deosebit de actuala situatie, am testat tutunul si alcoolul. Excelent! Iata ceva ce iti umple stomacul, plamanii si creierul cu senzatii noi si intense. Ba chiar si cu tovarasi cu care poti sa povestesti orice, in locuri speciale petru un strop de tarie si un strop de vorba, care nu iti spun niciodata ca ceva e pacat, ca e rau, ci orice ai face e bine, pentru ca in lume  singurele pacate sunt, nu-i asa?, sa te lipsesti de placeriile vietii. Iar placeriile vietii insemna totul. Tot ce iti aduce o satisfactie materiala sau, pentru cei culti, una intelectuala. Ba chiar si una stiintifica: nu exista Dumnezeu! ca daca El ar fi, nu ar fi boala si suferinta. Cum sa contrazici o gandire de o astfel de profunzime? Din cateva cuvinte pline de logica ajungi la aceeasi concluzie pe care maretul savant al secolelor XX si XXI, Stephan Hawking, s-a straduit cu ajutorul fizicei cuantice anii de zile sa demonstreze, si a reusit cu greu sa se convinga singur, cand ar fi trebuit doar sa intre intr-un astfel de loc, unde coniacul si gandirea abstracta  sunt la ele acasa si sa asculte un pic din filosofia  paharului.
 Se poate aluneca atat de usor si sa revii atat de greu, daca se mai revine vreodata. Poti disparea atat de usor in neantul necredintei, mai ales daca biserica e pentru tine, si pentru altii, un gen de club unde stam si ne plictisim cateva ore pe saptamana, ca sa ne intoarcem la poveriile noastre de toate zilele. Cand credinta devine o repiratie grea a unor plamani obositi si imbacsiti de smogul unei lumii pline de minciuna si urat. Atunci cand cei pusi de Dumnezeu nu mai dau hrana, nu se mai implica si nu mai pastoresc turma, Cuvantul Viu e inlocuit cu povesti predicate din amintiri sau din fantezii de doi bani. Iar genunchi relaxati nu se mai pleaca in rugaciune, ca-i doare, iar stomacuriile prea pline uita ce inseamna postul si inimiile prea goale ce inseamna vegherea. E usor sa nu mai intelegi planul lui Dumnezeu, sa nu mai fi implicat in el, Biserica sa para doar un zgomot inutil...Iar tu sa fi pierdut intr-o lume de pacate! Sa fi la un alt etaj!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Biserica din mijlocul haitei

 "Iata, Eu va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor" Matei cap.10 vers.16a.
Ce sansa au cateva oi in mijlocul unei haite de lupi? Niciuna. Ce sansa are Biserica in haita de religii si ideologii, care abia asteapta sa se hraneasca cu sangele proaspat al Bisericii? Niciuna. Si  totusi, Biserica exista spre Slava lui Dumnezeu. Dar cand zic Biserica nu ma gandesc la locasurile de cult, ori la institutia ce afirma ca a adus acum 2000 de ani credinta pe aceste meleaguri, ci la acea Biserica existenta in inima celui care il iubeste pe Isus si asculta de porunciile Sale. Acea camaruta unde omul cineaza cu Mantuitorul Sau. Acea celula a Bisericii care alaturi de alte celule ale Bisericii, constituie un tot, care este Biserica. Acolo Dumnezeu este prezent, acolo in tic-tacul inimilor daruite Lui, El care nu poate fi cuprins de Universul material e cuprins de farama de viata a omului, a adunarii sfinte. Ele vibreaza prin puterea Duhului Sfant, stralucind in fata acestei lumii.
  Suntem asaltati de haite de lupi...Indiferent daca sunt materiali sau au origine demonica, dorinta celui care ii coordoneaza e sa ne vada sfasiati. Totusi, mana Domnului nu permite ceea ce cel rau si-ar dori. In Matei capitolul 16 versetul 18 Domnul Isus ii spune lui Simon Petru: "Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui".
 Este adevarat! Iar un om intelept spunea ca distrugerea marilor imperii s-a facut intotdeauna din interior spre exterior. Din pacate de-a lungul timpului Biserica s-a faramitat, inimile care trebuia sa bata impreuna spre Slava lui Christos au inceput sa bata, pentru lume, pentru bogatiile temporare ale acestei vieti pamantesti. Dar intotdeauna Domnul a avut genunchi care nu s-au plecat in fata Baalilor moderni si care au trait o viata sfanta.
 Ma intristeaza sa aud de biserici locale care se fragmenteaza pentru ca apar unii oameni ce vor sa fie lideri, apar oameni care au idei ciudate legate de viata crestina si care doresc cu orice pret sa le impuna. De multe ori, insa, e la mijloc ceva destul de banal si foarte vechi: mandria. Iar mandria spune ca nu poti accede la un statut nou, la a fi desupra tuturor decat prin violenta. Violente in vorbire, in actiuni. Iar violenta dezvolta ura, frica, durere, dispret.Ea distruge prietenii, legaturi fratesti, familii. Omul se izoleaza, nu mai doreste partasie,iar daca inca participa la ceva spiritual o face de forma, nu mai are rabdare pentru nimic, pentru ca crede ca a descoperit ceva ce functioneaza mult mai rapid decat postul si rugaciunea si , desigur, mult mai eficient. Dumnezeu este invocat, dar niciodata nu i se va da voie ca El sa lucreze. Poate crede cineva ca Dumnezeu isi da girul pentru asa ceva? Devine Domnul fan al duritatii si al metodelor extreme?
 Suntem in mijlocul lupilor. Ce e de facut? Versetul 16 din Matei capitolul 10 continua si spune: "Fiti dar prudenti ca serpii si nevinovati ca porumbei". Sa fim prudenti...Si nevinovati...
 Un om prudent nu se arunca sa ia de bun orice aude sau vede. Un om prudent stie sa analizeze totul si sa ia ce este bun. Un om prudent stie sa taca cand trebuie, si sa vorbeasca atunci cand Domnul il calauzeste ca sa vorbeasca. El rosteste Cuvintele lui Dumnezeu si nu banalitati. El este intelept, un intelept adevarat care il respecta pe Dumnezeu prea mult pentru a face ceva ce ar putea sa il supere pe Mantuitor sau pe copilasii Sai. El stie ca adevarata putere e la Dumnezeu, in rugaciune, nu in avantari ridicole spre nicaieri si idei copilaresti. Doar in basme Fat-Frumos rezolva orice gen de problema instantaneu si nu e nevoie sa invete niciodata sa rabde. Omul prudent stie sa rabde. Omul prudent stie sa castige o victorie adevarata pe genunchi, in rabdare la picioarele lui Christos.  Din inima lui te poti adapa, pentru ce de acolo curge apa vie...El este cu Dumnezeu, umbla cu Dumnezeu...
  Un om neprihanit cineaza cu Isus mereu. Se afla la o masa spirituala care nu se termina, nici macar cand inima inceteaza a bate, pentru ca adevarata inima, cea noua pe care o primim de la CelPreainalt nu inceteaza a bate. Un om neprihanit se afla intr-o Biserica zidita pe Stanca. Ce greu trebuie sa inteleaga cei care rup biserici, ca de fapt, munca lor inveninata, e doar de a schimba niste reguli si niste locatii pamantesti, pentru ca Biserica lui Christos nu poate fi mutata in alt loc, fiind zidita pe Stanca mantuirii de mainile strapunse ale lui Isus, iar porunca noua de a ne iubii unii pe altii, nu se va modifica niciodata.
 Inima neprihanitului e cu Dumnezeu in Cer, inca de pe acest pamant si nu mai poate fi mutata. Inima neprihanitului nu uraste. E imposibil sa mai urasti. Neprihanitul uraste doar pacatul. Inima neprihanitului nu poate fi corupta cu scaune, functii, idei de marire. Pentru ca inima fireasca a fost omorata la Cruce. Ce marire mai exista in mormant? Ce fala este pentru cel ce e a murit? Ce functii mai exista pentru cel ce e doar oase? Ce scaune prefera cei ce sunt doar amintiri? Inima neprihanitului e smerita. Stie ca inima lui nici nu ii mai apartine lui, ci Domnului Isus. Inima neprihanitului vesteste pacea si iubirea dintre copii lui Dumnezeu. Inima lui iubeste mult, caci i s-a iertat mult. Dar inima celui ce nu stie daca i s-a iertat, nu poate decat sa se iubeasca pe sine. La fel cum fratele fiului nerisipitor nu isi mai putea iubi nici fratele, nici tatal, avand senzatia unei continue nedreptatiri...O inima seaca dorind nu partasie si bucurie cu Tatal, ci un ied la un chef cu prietenii vremelnici.
 Este un paradox existenta Bisericii, a turmei de oi, in mijlocul lupilor, care pe langa faptul ca dispun de un numar mai mare decat oile sunt si mai bine dotati. Insa ei nu au pe Regele Isus. Pe Pastorul adevarat care si-a dat sangele pentru oitele lui scumpe. Acest sange e cel ce ne apara de haita flamanda, e cel ce ne spala pacatele, e garantia ca orice piedici sunt acum sau vor aparea in viitor, ne deschide calea spre Dumnezeu. Binecuvantat sa fie CelPreainalt, Mantuitorul nostru!
  Nu vreau sa inchei fara sa mai spun ceva despre cel cu inima prudenta si neprihanita: el vegheaza. Mantuirea nu e un joc banal pe care sa il poti juca si sa faci orice altceva in acelasi timp. Vegheati asupra inimilor voastre si "sa veghem unii asupra altora, ca sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune" Evrei 10:24. Nu lasati sa existe in biserica dvs. inimi impovarate si pline de amaraciune. Fiti adevarati frati si surori, jertfiti-va cateva minute si spuneti-le o vorba buna, chiar daca aparent va resping, rugati-va pentru ei, nu lasati sa apara fisuri in lucrarea Domnului. Orice intarziere poate fi fatala. Sufletul unui om poate depinde de tine.(Iacov 5: 19-20)
 Domnul sa ne ajute sa fim oameni dupa inima Sa!

joi, 4 noiembrie 2010

Tinta finala: Speranta

 Poate un om sa traiasca fara speranta? Poate sa isi duca activitatile zilnice la un final rezonabil? Cineva spunea ca cel mai periculos om de pe pamant devine acela care nu mai are nimic de pierdut. Sa fie oare adevarat? Poate ajunge cineva sa nu mai posede nimic, sa nu mai aiba nici macar un dram de iubire sau de speranta...sa nu mai existe nimic ce l-ar putea anima?
  Adevarul este ca traim intr-o lume care ne seaca de energie, de credinta, de iubire. Ajungem sa nu mai fim nici o secunda singuri, virtualul ne devine tovaras de viata, in timp ce suntem tot mai singuri fizic si emotional. Conducatorii lumii intra la noi in sufragerie, ne povestesc despre ce intentioneaza sa faca; ziaristi de toate nuantele ne spun cat de bine sau de rau o sa ne fie, teroristi sau sfinti, patroni sau someri, comercianti sau agricultori, toti intra in casa noastra, aducandu-ne vesti bune si vesti rele, amenintandu-ne sau linistindu-ne dupa cum le cer interesele lor. Dar in acest timp nu mai avem timp de a spune o rugaciune, de a citi un capitol din Sfanta Scriptura sau dintr-o alta carte, de a asculta o melodie, de a cugeta si la altceva decat la Cassandrele din televizor. Nu mai avem timp sa iesim cu familia o ora la plimbare, undeva intr-o padure sau un parc, undeva unde sa admiram in tacere un apus de soare. Undeva unde Dumnezeu sa ne vorbeasca cateva clipe, sa ne incurajeze, sa ne mangaie...
Ni se fura identitatea, ni se fura viata, ni se fura sentimentele. Devenim in mana acestor abili manipulatori ai popoarelor o masa de manevra. Devenim atat de identici in saracia noastra spirituala si umana. Vedem doar cum trec zilele, anii, si totul e tot mai fara sens, ne vedem viata topindu-se in anii inutili traiti fara nici o tinta, sau in scopuri efemere: o casa, o masina, un televizor 3D, altceva, tot altceva nou sa ne imbogateasca casa si viata, dar devenim tot mai seci, tot mai goi,entuziasmul tineretii trece si, intr-o zi, nu mai ramane nimic. De ce am trait pana atunci? De ce nu mai avem speranta? Ce mai poate viata sa ne aduca bun? Undeva se profileaza imaginea finalului. Al mormantului...
 La scoala, ni sa vorbit la biologie de evolutie, iar la ora de religie de creatie. Ce sa crezi? Exista un scop? A facut Dumnezeu lumea sau ea a aparut intr-un mod ce nu avea nevoie de un creator. Exista un plan sau suntem din start nevoiti sa nu ne punem speranta in Cineva care poate fi aproape de noi in viata? Caci daca plutim intr-un vid rece si impersonal, pe o bucata de huma, atunci speranta e doar o iluzie, la fel ca si viata noastra. Iar noi suntem cei ce ne agitam fara rost. Grecii antici credeau ca pentru o persoana e un necaz sa se nasca, iar daca asa s-a intamplat, atunci nu mai ramane decat sa isi doreasca finalul cat mai repede.
 Da, am ajuns fara tinta si fara speranta, ascultand glasul celor ce ne vorbesc ca Dumnezeu nu exista, ascultand glasul celor care se inchina idolilor economici: crestere economica, inflatie, somaj etc si care cred ca odata rezolvate problemele economice se va rezolva tot. Alti cred ca inlaturand cauzele razboaielor se va ajunge la o rezolvare a mortii a mii si milioane de oameni, ca bani dati pe arme ar putea sa aduca investiti in agricultura, in infrastructura, hranind oameni care acum traiesc in cele mai primitive stari, fara apa, fara hrana, fara medicamente. Alti cred ca in timp ce cateva familii detin miliarde de dolari in conturi, milioane de familii sarace au aceleasi sume datoare la banci, iar o impartire corecta a bogatiei ar duce la disparitia saraciei.
 Dar de ce ar schimba cineva ceva, doar ca sa fie un nume intr-o carte de istorie? Daca viata nu este imbogatita de iubirea lui Dumnezeu, daca nu stim sa ne smerim si sa ii intelegem pe altii, de ce ar trebui sa se schimbe ceva? Cum poate crede cineva ca fara Dumnezeu exista speranta? Am avut pe cea mai mareata Fiinta din Univers aici langa noi, iar in rautatea si egoismul nostru L-am ucis, cum ucidem mereu si mereu orice floare a puritatii. Am avut Iubirea intrupata si am gasit cu cale sa o nimicim. Am preferat sa-I dam o lectie lui Dumnezeu ca sa nu se mai apropie de planeta noastra si sa aratam intregului Univers ca suntem seci, ca nu putem crede, ca nu vrem sa iubim... Ne-am ucis sperantele,  ne-am rastignit Mantuitorul si L-am negat, preferand sa ne plangem durerea vietii in singuratate, alaturi de virtualul nostru cel drag, modelat dupa inima noastra, un nud sec si fara viata, fara sa dorim sa prindem mana divina ce se intindea oferindu-ne ajutorul. Am ridicat stiinta la rang de religie, ne-am pus profetii si preotii ai acestei noi religii, si i-am stigmatizat pe cei care inca isi plecau genunchi in fata lui Creatorului, aducandu-le argumente din fizica cuantica, care desi nu ne zice nimic despre Dumnezeu, cu o usoara manipulare "hawkingiana", putea lasa impresia ca fizica asta chiar este "atee".
 Cain a avut aceasi atitudine. Daca eu nu pot de ce sa poata fratele meu? Iar argumentul final a fost ciomagul cu care a zdrobit teasta neprihanitului Abel. Daca manipulatori acestei lumi nu pot decat sa aduca suferinta si degradare vietii popoarelor, daca ei nu pot crede si nu mai au in ce spera, atunci vor distruge tot. Daca ei nu pot intelege ca dincolo de infernalul lor ego mai e si altceva, de ce sa  traiasca o viata cu Dumnezeu? Dar eu de ce sa imi traiasc viata dictata de minciunile lor antireligioase, economice si sociale. Eu de ce sa nu imi iubesc Creatorul? De ce sa nu prind Mana strapunsa de cuie, care vrea sa ma scoata din mlastina necredintei, a urii , a depresiei? Pentru ca mai mari in ale politicii, economiei sau stiintei nu cred? Ei vorbesc? Ei ma invata pe mine? Ei care au reusit sa faca praf in cateva luni economia unei planete? Unde sunt oamenii stiintelor economice si sociale, armatele de economisti si politicieni, platite cu bani grei care habar nu au avut ca vine o criza colosala si care afirmau ca e un pic de criza prin America, dar nu o sa ajunga niciodata aici in Europa...Iata cine ne invata economie sau religie. Oameni care nu stiu cand corabia se duce la fund, crezand si asigurandu-ne ca nu e nici o furtuna ca aici meteorologii nu au prognozat nimic. Si atunci de sa iau de bun ce spune Hawking despre Creatie? Ii voi face cadou vesnicia sufletului meu? Ca el nu crede in nimic decat fizica cuantica (care este de abia la inceput) si in el insusi. Ce daca sunt atatia atei ?Pai nici Stalin, Hitler, Mao sau Pol Pot nu credeau si au actionat in consecinta, "eliberati" de constrangeri morale. Caci daca ei nu aveau nici o speranta de ce sa existe oameni care sa spere? Iar fara speranta omul e doar o corabie cu carma rupta, batuta de orice vant, inecata de orice val.
 Nu va lasati speranta in mana acestor maestri ai manipularii! Cautati speranta care nu inseala la Cruce! Umpleti-va de puterea Invierii lui Christos! Pentru a putea iubi, din nou, crede din nou si de a spera din nou. Pentru a avea o viata nou si bogata!

joi, 28 octombrie 2010

Lasati parintii sa vina la Mine!

 "Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti!" a strigat Isus intr-o zi, ucenicilor care credeau ca Domnul are alt gen de prioritati in acele clipe: vindecari, minuni, vestirea Evangheliei etc. Se inselau! Copiii au fost mereu prioritatea numarul unu a lucrarii Sale, iar El ne-a spus ca fara o inima ca a lor, sa ne luam gandul de a intra in Cer. O inima curata, fara pizma adulta, fara ranchiuna pe care o ducem zilnic ani de zile, nu putem accede la Tatal. Oricat de dur suna, mantuirea este legata de acceptarea ei intr-o anumita forma, o forma daca doriti, copilareasca. Formele noastre inventate pe parcursul istoriei s-ar putea sa nu fie valabile.

marți, 26 octombrie 2010

Eben Ezer si Baali nostri cei de toate zilele

  Chiar suntem pregatiti pentru a crede si trai o trezire spirituala? Daca maine ar salva Isus mii de vieti in fiecare zi cum ar trebui sa fim si sa actionam noi? Si cum ajungem acolo?
 Am ajuns sa citim despre treziri spirituale ca despre minuni, care noua nu ni se intampla niciodata. Iar cele care se intampla si acum, sunt in zone exotice de pe Terra. Ne bucuram ca in Brazilia sau in Nigeria Domnul lucreaza, dar nu putem sa ne inchipuim ca El ar face intr-o zi acelasi lucru in Romania. Ne lipseste cumva Samuel? Sau poate Ilie?...Sau lipseste inima noastra arzand pentru Domnul Isus?
Este lucrarea lui Dumnezeu bazata pe cativa sfinti ai Sai, care sunt acum in Brazilia, Nigeria sau in Mexic? Iar Romania nu are nici macar un om care sa se roage Domnului pentru scanteia trezirii? Avem oare un dezavantaj geografic sau saracia spiritual din tara noastra are alte cauze?
Imi aduc aminte cand a venit in anii '90 misionarul Erlo Stegen. Am vazut, spre surprinderea mea, un om obisnuit care nu era cu nimic mai diferit de alti credinciosi. Nu a facut minuni sau semne, cu toate ca sincer ma asteptam la ceva "special". Realitatea era alta: in Africa de Sud au fost oameni care avea inima pregatita pentru lucrarea Domnului, si care alaturi de acest om al lui Dumnezeu sau pus in slujba Celui PreaInalt. Caci secretul nu e un om, ci credinciosi a caror inima arde ca jertfa Domnului. Iar cand Ilie dezamagit, speriat, satul de tot raul din jurul sau, a afirmat ,supraapreciindu-se, ca el este ultimul credincios, Domnul il corecteaza si ii spune ca mai sunt 7000 de credinciosi. El era al 7001-lea, nu numarul unu...Lucrarea divina a continuat ceva mai tarziu avandu-l pe Elisei, ca profet al Domnului. In mod sigur Domnul are inca slujitori.
 Daca nu exista trezire nu e lipsa slujitoriilor, ci a inimii Bisericii care nu bate in acelasi ritm, iar noi nu mai ardem pentru Domnul, ingaduind tot felul de lucruri straine sa patrunda in viata noastra, in casa noastra, in biserica. Unde e iubirea de la inceput? Unde e credinta care muta muntii problemelor si vedeam mereu lumina Slavei Domnului? Unde e speranta cea care ne conducea corabia vietii prin orice furtuna si nu ne era frica, caci stiam ca Isus e la carma? Ce s-a schimbat atat de dramatic in fiecare din noi?
Acum salariul diminuat, serviciul pierdut, politica damboviteana, reusesc sa ne ocupe mai mult timp si resurse interioare decat Cuvantul Domnului. Viata noastra e data peste cap de torentul de informatie care ne aduce stiri despre accidente, falimente, violenta fara masura, oameni care isi pierd viata etc. Speram cumva ca liderii tarii sa ne aduca si vesti bune dar zilnic se mai petrece o tragedie, zilnic oamenii sunt concediati, li se rapeste sansa unei vieti normale. Viata noastra devine tot mai putin conectata la viata lui Isus. Framantariile ne frang inima, ne fac sa ne prabusim. Iar filistenii inving...
 Ne-au rapit pacea, ne-au rapit iubirea, credinta si speranta. Nu mai putem iubi nici Biserica lui Isus, nu mai avem cuvinte de rugaciune si de multumire, cantariile noastre sunt stereotipe, cantam si ne gandim nu la ce cantam, ci la problemele de acasa si le facem pentru ca exista un program de biserica de doua sau trei orele, ne rugam si cantam caci i, iar Domnul se asteapta sa ne rugam. Si sa cantam...Sau poate ca nu? Sau poate ca El vrea altceva, ceva mai mult ceva pentru viata ta spirituala si apoi sa-i dai Lui ceva.
 El vrea sa te opresti...Pur si simplu sa te opresti din absolut orice ai face, oricat de "sfanta" ar fi acea slujba, sa te opresti si sa vii, sa stai in liniste la picioarele Lui.  El vrea sa ne adunam toti cum spune Asaf in Psalmul 50,  inaintea Sa, pentru ca El sa ne arate ca jertfele noastre nu au valoare, daca inima noastra nu mai e cu El, daca amaraciunea a ucis orice strop de multumire, daca iubirea s-a topit, iar juruinta de a merge cu Isus mereu am incalcat-o si acum ne plimbam inimile prin viata, plini de teama zilei de maine, resentimente, fara un scop spiritual, fara sa mai fim, un adevarat madular al Bisericii. Balii si astarteele lucitoare ne-au orbit, ne-au tintuit departe de Cristos, au ridicat ziduri in jurul inimilor noastre si ne-au izolat unii de altii. Iar ni am ridicat inaltimi pentru jertfe aduse zeilor falsi. Iar ganduriile noastre au incetat de a fi roabe ascultarii de Cristos.
 Asteptam misionari din tari exotice care sa ne aduca eliberare si vindecare. Si care vin,  apoi pleaca,dar noi ramanem neeliberati si nevindecati, cu aceleasi dureri si aspiratii ce nu se implinesc niciodata. Ajungem sa credem ca lucratorii din Nigeria sau Argentina pot face ceva pentru noi, ceva Isus nu face niciodata in biserica locala. Oare nu e ceva rau sa credem asta? Nu e forma de idolatrie sa vezi in anumiti misionari ceva ce nu vedem in Isus atunci cand ne adunam in Numele Sau? Va las sa analizati. Aproape ne revoltam la ideea asta, pentru ca declarativ Isus e cel mai mare intotdeauna, iar slujitorii sunt doar slujitori...Dar daca eu am dreptate, si suntem gata sa mergem mii de kilometri pentru a intalni un slujitor al lui Dumnezeu, pentru o predica sau o rugaciune a aceluia, dar nu suntem in stare sa mergem doua mile cu un frate "obisnuit" pentru a spune cateva cuvinte unui suflet pierdut, atunci ceva fals s-a strecurat in viata noastra si ajungem sa ne inchinam unor moaste vii. Caci, poate, idolii se afla si in locuri unde ne asteptam destul de putin. Dar un idol este orice cauta sa inlocuiasca credinta si lumina lui Cristos, indiferent daca e obiect, loc, data, sau fiinta omeneasca. In Samaria o cetate s-a trezit spiritual, atunci cand Domnul Isus i-a revelat unei femei nu atat trecutul ei, ci blocajul spiritual in care Ierusalimul ar fi singurul loc valabil de inchinare, iar samaritenii se alesesera cu ceva de mana a doua, un munte din zona aceea. Cumva  accesul lor la Dumnezeu nu era de calitatea "ierusalemica" a iudeilor. Dar Domnul rupe acest idol fals: nu Ierusalim, nu munti sau alte locuri, ci Duh si Adevar. Acolo doreste sa vada Dumnezeu inima celui ce se inchina. Si nu o zi aparte, ci mereu. Mereu vrea Domnul sa vada plecata in smerenie si recunostiinta inima crestinului. Si nu pentru ca a venit in biserica un lucrator deosebit al Maretului Stapan...Nu asta conteaza. Ci locul duhovnicesc in care se afla mintea si inima fiecaruia dintre noi. 
Mi-e teama ca nu mai credem, dar sa stiti, necredinta e mai amara decat pelinul, si totul se sfarama in viata celui ce nu mai crede. Vorbesc din experienta si stiu ca necredinta are  de a face cu mandria, atunci cand simti ca esti cineva, iar Dumnezeu nu iti arata o "binemeritata" apreciere. E un idol stralucitorul eul, fals, mincinos, amar, in interior, dar stralucitor, care cauta sa orbeasca credinciosul, iar daca stai sa-l contemplii prea mult poti fi sigur ca ai orbit. Chiar daca ai senzatia ca esti acelasi om, care se duce la biserica, canta in cor, poate chiar rosteste cuvinte frumoase de la amvon si da 2 lei la colecta de fiecare data cand e slujba divina. Atunci vei inceta sa mai iubesti pe Dumnezeu, nu vei mai iubi pe cei din jurul tau, te vor satisface barfele de doi bani, problemele aparute in biserica nu te vor mai framanta, nu te vei mai ruga ca Domnul sa aduca pace, pentru ca nu iti va mai pasa, vei ajunge sa urasti pe cei care ii consideri vinovati de orice esec al tau. Mandria e cel mai urat si teribil Baal. Si doar puterea lui Isus si inima care se topeste ca un bulgare de gheata inaintea Domnului, devenind mica si smerita e leacul.
 Daca avem idoli in viata noastra vom schiopata mereu, Domnul va fi slujit partial, in masura in care o slujba partiala chiar e o slujba. Dar presupun ca nu. Mai ales ca Dumnezeu a ramas un Dumnezeu gelos, mai gelos decat orice indragostit si ne vrea doar pentru El. Si aici avem un raspuns pentru lipsa de trezire. Undeva suntem lipsiti de iubire si credinta, iar acestea nu sunt cauze, ci consecinte...Actiuni ale unor idoli ce ne ucid viata cu Dumnezeu. Nu cred ca solutia este sa ne rugam pentru mai multa credinta sau iubire, ci sa cautam radacina raului in inima, care cu toate ca suntem binecuvantati de Dumnezeu. Si atunci cand vom vedea pacatul lafaindu-se, sa recunoastem, oricat s-ar impotrivi idolii din viata noastra, ca am gresit, ca nu suntem vrednici de Domnul si sa-L rugam sa ne lase sa ne plecam smeriti, cu inimi sfasiate inaintea Sa. Si daca idolii vor fi distrusi de slava lui Isus, sa recunoastem ca nu suntem nimic inaintea lui, ci El e totul, nu noi, nu un loc, nu alt om, nu banii din banca, ci El! Atunci El va aduce vindecare in viata noastra si a familiei, in biserica, in societatea atat de intunecata. Iar filistenii vor fugi pentru ca Domnul va aduce tunetul Sau...Iar atunci nu vom pune in mijlocul vietii doar o Piatra de ajutor, ci o Stanca a Mantuirii. Atunci vom recupera vietiile pierdute din tara aceasta si pe care Isus le vrea sa fie ale Lui. Atunci vom iubi din nou, vom crede si vom spera, iar aceasta speranta nu ne va insela.
Suntem pregatiti pentru trezire?

vineri, 22 octombrie 2010

Exista un razboi


Ce lupta cosmica se duce dincolo de simturile noastre? Ce razboi e dincolo de fiinta omeneasca? Dincolo de materia pe care o vedem in jurul nostru si din care suntem alcatuiti? Ce formidabila inclestare este in acest Univers si care in momentele de tacere profunda o simtim razbatand pana la noi?
 Exista un razboi pe care ni-l reveleaza credinta. Un razboi mai vechi decat Cosmosul, dar un razboi care a intrat in Creatia lui Dumnezeu. Un razboi dintre bine si rau. Un razboi care nu este o lupta pentru supravietuirea celui mai puternic si adaptat impotriva celui mai slab, ci un razboi intre ura si iubire, intre intuneric si lumina, intre nimic si totul.
 Suntem rascoliti zilnic de aceasta infruntare, care apare intre oameni...Ne luptam chiar si cu cei pe care ii iubim...Ii lovim cu cuvintele noastra, cu atitudinile noastre, incercand sa le sfaramam inimile, orbiti uneori de ceea ce credem ca este o dreptate a noastra, pentru ca apoi, deseori sa intelegem ca am gresit. Si tot atat de des sa nu putem sa ne cerem iertare, pentru ca avem inimile intepenite in mandria umana. Si asta se intampla cu cei pe care ii iubim.
 Dar ce facem atunci cand nu mai reusim sa iubim, cand nu ne mai pare rau pentru actiunile noastre, cand intunericul razboiului cosmic ne-a coplesit, cand ura ne ingheata orice sentiment, orice amintire a binelui si tot ce este in suflet e doar gheata, durere, o durere care te inghite, te face sa nu mai fi nici macar un om, ci o fiinta feroce, care doreste ca orice raza de lumina sa se stinga in jur? Ce facem cand inima e doar un urlet de fiara sfasiata, urlet care nu tace nici zi nici noapte, pana nu inghite durere altuia, a semenului, pentru a se ostoi? Sau cand durere aproapelui devine prea putin, aceasta fiara se indreapta spre Dumnezeu pentru a-L lovi si indurera si pe El... Caci ea stie ca inima Celui PreaInalt poate plange. Si plange atunci cand crinii credintei si a iubirii sunt rupti, sunt nimiciti, cand viata sfanta e curmata.
 Un om cu cateva pusti si pistoale intra intr-o scoala crestina si executa copiii de acolo, pentru a il face pe Dumnezeu sa inteleaga ura, bezna si iadul din inima lui. Acest om care nu mai e tata, nu mai e sot, nu mai soferul care munceste zi si noapte pentru familia lui, ci devine un razboinic al Satanei, o fiinta care nu mai are simturi, ci doar dorinta de a lovi in Dumnezeu, prin copiii acelor cunoscuti, care ar fi fost gata sa-l ajute oricand, gata sa ii arate iubire...Caci nu poti lovi in Dumnezeu eficient decat daca lovesti in Iubire. A Sa si a copiilor Sai. Numai daca intunericul strapunge Iubire lui Christos din inima credinciosilor Sai, semintele urii vor incolti...Iar acolo unde Pacea lui Isus domnea, va domni durerea, frica, amaraciunea...si va fi razboi!
 In aceasta lupta inegala a lupilor cu oile, exista ceva ce trece dincolo de intelegerea omeneasca: Iertarea! O forta formidabila ce aduce din nou pace, iubire, vindecare, chiar daca nu poate si nu vrea sa aduca uitare. O forta care aduce lumina si eliberare. E iertarea pe care Dumnezeu ne-a daruit-o. Si nu a fost ceva banal, ceva atat de simplu cum a fost crearea Universului: "Sa fie!..." si a fost. Nu!
  Iertarea e sacrificiu! Dumnezeu s-a sacrificat! Si-a sacrificat Fiul, L-a vazut transformandu-se in ceea ce ura cel mai mult: pacatul! Nu exista suferinta mai mare, nu exista lovitura a intunericului mai puternica pe care a dat-o cuiva vreodata, decat cea primita de Tatal, atunci cand scumpul Sau copil agoniza cu miliardele de pacate asupra Sa, facandu-se pacat pentru a aduce iertare izbavire unei lumii care nu merita nimic.
 Am putut vedea lupta cosmica mutata in inima parintilor care isi vedeau copiii ucisi sau raniti, o lupta ce reusise sa aprinda nu doar galaxii. ci si o farama de praf - o inima, ducandu-se cu aceeasi intensitate pentru fiecare coltisor al ei, si am vazut cum ura se lupta cu iubirea, cum intunericul si moartea se lupta cu iertarea si lumina. Si iertarea a invins dincolo de uman, dincolo de sentimentele omenesti.
 M-am vazut mic si neputincios, un las, pentru ca nu am forta iertarii atat de mare incat sa strapung bezna acelui "pacat de neiertat"cum il vedeau ziaristii. Si ma gandesc ca gesturi mici m-au suparat de-a lungul timpului, si iertarea nu a venit imediat, iar lastarii de amaraciune au aparut, mi-au inabusit iubirea, credinta, viata. Insa unii au pus pe altarul credintei ceea ce au iubit mai mult, pe copiii lor si alaturi de ei, viata lor, sensul ei...Si nici un inger nu a oprit aceasta jertfa, a carui intelegere depaseste mintea umana si doar credinta are acces la ea.
 Exista un razboi cosmic si se da chiar si in inimile noastre, chiar acum, uneori mai puternic, uneori mai putin, dar fiecare are de platit cu suferinta sa la castigarea lui. Nu putem castiga fara sa platim pretul dureros, fara sa ne sacrificam pe Altar, fara sa iertam. Uneori avem putin de iertat, dar si asa nu o facem si acolo, in acel sector acest front e rupt, raul isi arunca semintele otravite si castiga. Iar mai tarziu va fi mai greu sa iertam si sa iubim pe cel ce ne-a gresit. Iar daca suntem sinceri nu am putea sa ducem rugaciunea Tatal nostru pana la capat, caci ea e ca un lant, orice za intreaga sta prinsa de o alta za intreaga, iar Imparatia si slava si puterea nu vor fi ale Domnului niciodata in inima noastra, pentru ca nici iertarea nu este in inima noastra...ne vom opri la materie, la paine...doar la a cere ceva, dar niciodata nu vom da si noi ceva, un sacrificiu pe Altarul lui Dumnezeu, sa ardem o jertfa, uitandu-ne pe noi,  iertand si iubind pe altii, rugandu-ne pentru ei, sacrificand timp pentru gresitii nostri. Caci in rugaciunea Domnului nu e totul doar a cere, ci si de a darui, a te sacrifica pe tine insuti, a ierta, a iubi. Nu e totul doar a cere iertare, ci si de a darui iertare. Asa cum a facut Isus!