joi, 28 octombrie 2010

Lasati parintii sa vina la Mine!

 "Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti!" a strigat Isus intr-o zi, ucenicilor care credeau ca Domnul are alt gen de prioritati in acele clipe: vindecari, minuni, vestirea Evangheliei etc. Se inselau! Copiii au fost mereu prioritatea numarul unu a lucrarii Sale, iar El ne-a spus ca fara o inima ca a lor, sa ne luam gandul de a intra in Cer. O inima curata, fara pizma adulta, fara ranchiuna pe care o ducem zilnic ani de zile, nu putem accede la Tatal. Oricat de dur suna, mantuirea este legata de acceptarea ei intr-o anumita forma, o forma daca doriti, copilareasca. Formele noastre inventate pe parcursul istoriei s-ar putea sa nu fie valabile.

marți, 26 octombrie 2010

Eben Ezer si Baali nostri cei de toate zilele

  Chiar suntem pregatiti pentru a crede si trai o trezire spirituala? Daca maine ar salva Isus mii de vieti in fiecare zi cum ar trebui sa fim si sa actionam noi? Si cum ajungem acolo?
 Am ajuns sa citim despre treziri spirituale ca despre minuni, care noua nu ni se intampla niciodata. Iar cele care se intampla si acum, sunt in zone exotice de pe Terra. Ne bucuram ca in Brazilia sau in Nigeria Domnul lucreaza, dar nu putem sa ne inchipuim ca El ar face intr-o zi acelasi lucru in Romania. Ne lipseste cumva Samuel? Sau poate Ilie?...Sau lipseste inima noastra arzand pentru Domnul Isus?
Este lucrarea lui Dumnezeu bazata pe cativa sfinti ai Sai, care sunt acum in Brazilia, Nigeria sau in Mexic? Iar Romania nu are nici macar un om care sa se roage Domnului pentru scanteia trezirii? Avem oare un dezavantaj geografic sau saracia spiritual din tara noastra are alte cauze?
Imi aduc aminte cand a venit in anii '90 misionarul Erlo Stegen. Am vazut, spre surprinderea mea, un om obisnuit care nu era cu nimic mai diferit de alti credinciosi. Nu a facut minuni sau semne, cu toate ca sincer ma asteptam la ceva "special". Realitatea era alta: in Africa de Sud au fost oameni care avea inima pregatita pentru lucrarea Domnului, si care alaturi de acest om al lui Dumnezeu sau pus in slujba Celui PreaInalt. Caci secretul nu e un om, ci credinciosi a caror inima arde ca jertfa Domnului. Iar cand Ilie dezamagit, speriat, satul de tot raul din jurul sau, a afirmat ,supraapreciindu-se, ca el este ultimul credincios, Domnul il corecteaza si ii spune ca mai sunt 7000 de credinciosi. El era al 7001-lea, nu numarul unu...Lucrarea divina a continuat ceva mai tarziu avandu-l pe Elisei, ca profet al Domnului. In mod sigur Domnul are inca slujitori.
 Daca nu exista trezire nu e lipsa slujitoriilor, ci a inimii Bisericii care nu bate in acelasi ritm, iar noi nu mai ardem pentru Domnul, ingaduind tot felul de lucruri straine sa patrunda in viata noastra, in casa noastra, in biserica. Unde e iubirea de la inceput? Unde e credinta care muta muntii problemelor si vedeam mereu lumina Slavei Domnului? Unde e speranta cea care ne conducea corabia vietii prin orice furtuna si nu ne era frica, caci stiam ca Isus e la carma? Ce s-a schimbat atat de dramatic in fiecare din noi?
Acum salariul diminuat, serviciul pierdut, politica damboviteana, reusesc sa ne ocupe mai mult timp si resurse interioare decat Cuvantul Domnului. Viata noastra e data peste cap de torentul de informatie care ne aduce stiri despre accidente, falimente, violenta fara masura, oameni care isi pierd viata etc. Speram cumva ca liderii tarii sa ne aduca si vesti bune dar zilnic se mai petrece o tragedie, zilnic oamenii sunt concediati, li se rapeste sansa unei vieti normale. Viata noastra devine tot mai putin conectata la viata lui Isus. Framantariile ne frang inima, ne fac sa ne prabusim. Iar filistenii inving...
 Ne-au rapit pacea, ne-au rapit iubirea, credinta si speranta. Nu mai putem iubi nici Biserica lui Isus, nu mai avem cuvinte de rugaciune si de multumire, cantariile noastre sunt stereotipe, cantam si ne gandim nu la ce cantam, ci la problemele de acasa si le facem pentru ca exista un program de biserica de doua sau trei orele, ne rugam si cantam caci i, iar Domnul se asteapta sa ne rugam. Si sa cantam...Sau poate ca nu? Sau poate ca El vrea altceva, ceva mai mult ceva pentru viata ta spirituala si apoi sa-i dai Lui ceva.
 El vrea sa te opresti...Pur si simplu sa te opresti din absolut orice ai face, oricat de "sfanta" ar fi acea slujba, sa te opresti si sa vii, sa stai in liniste la picioarele Lui.  El vrea sa ne adunam toti cum spune Asaf in Psalmul 50,  inaintea Sa, pentru ca El sa ne arate ca jertfele noastre nu au valoare, daca inima noastra nu mai e cu El, daca amaraciunea a ucis orice strop de multumire, daca iubirea s-a topit, iar juruinta de a merge cu Isus mereu am incalcat-o si acum ne plimbam inimile prin viata, plini de teama zilei de maine, resentimente, fara un scop spiritual, fara sa mai fim, un adevarat madular al Bisericii. Balii si astarteele lucitoare ne-au orbit, ne-au tintuit departe de Cristos, au ridicat ziduri in jurul inimilor noastre si ne-au izolat unii de altii. Iar ni am ridicat inaltimi pentru jertfe aduse zeilor falsi. Iar ganduriile noastre au incetat de a fi roabe ascultarii de Cristos.
 Asteptam misionari din tari exotice care sa ne aduca eliberare si vindecare. Si care vin,  apoi pleaca,dar noi ramanem neeliberati si nevindecati, cu aceleasi dureri si aspiratii ce nu se implinesc niciodata. Ajungem sa credem ca lucratorii din Nigeria sau Argentina pot face ceva pentru noi, ceva Isus nu face niciodata in biserica locala. Oare nu e ceva rau sa credem asta? Nu e forma de idolatrie sa vezi in anumiti misionari ceva ce nu vedem in Isus atunci cand ne adunam in Numele Sau? Va las sa analizati. Aproape ne revoltam la ideea asta, pentru ca declarativ Isus e cel mai mare intotdeauna, iar slujitorii sunt doar slujitori...Dar daca eu am dreptate, si suntem gata sa mergem mii de kilometri pentru a intalni un slujitor al lui Dumnezeu, pentru o predica sau o rugaciune a aceluia, dar nu suntem in stare sa mergem doua mile cu un frate "obisnuit" pentru a spune cateva cuvinte unui suflet pierdut, atunci ceva fals s-a strecurat in viata noastra si ajungem sa ne inchinam unor moaste vii. Caci, poate, idolii se afla si in locuri unde ne asteptam destul de putin. Dar un idol este orice cauta sa inlocuiasca credinta si lumina lui Cristos, indiferent daca e obiect, loc, data, sau fiinta omeneasca. In Samaria o cetate s-a trezit spiritual, atunci cand Domnul Isus i-a revelat unei femei nu atat trecutul ei, ci blocajul spiritual in care Ierusalimul ar fi singurul loc valabil de inchinare, iar samaritenii se alesesera cu ceva de mana a doua, un munte din zona aceea. Cumva  accesul lor la Dumnezeu nu era de calitatea "ierusalemica" a iudeilor. Dar Domnul rupe acest idol fals: nu Ierusalim, nu munti sau alte locuri, ci Duh si Adevar. Acolo doreste sa vada Dumnezeu inima celui ce se inchina. Si nu o zi aparte, ci mereu. Mereu vrea Domnul sa vada plecata in smerenie si recunostiinta inima crestinului. Si nu pentru ca a venit in biserica un lucrator deosebit al Maretului Stapan...Nu asta conteaza. Ci locul duhovnicesc in care se afla mintea si inima fiecaruia dintre noi. 
Mi-e teama ca nu mai credem, dar sa stiti, necredinta e mai amara decat pelinul, si totul se sfarama in viata celui ce nu mai crede. Vorbesc din experienta si stiu ca necredinta are  de a face cu mandria, atunci cand simti ca esti cineva, iar Dumnezeu nu iti arata o "binemeritata" apreciere. E un idol stralucitorul eul, fals, mincinos, amar, in interior, dar stralucitor, care cauta sa orbeasca credinciosul, iar daca stai sa-l contemplii prea mult poti fi sigur ca ai orbit. Chiar daca ai senzatia ca esti acelasi om, care se duce la biserica, canta in cor, poate chiar rosteste cuvinte frumoase de la amvon si da 2 lei la colecta de fiecare data cand e slujba divina. Atunci vei inceta sa mai iubesti pe Dumnezeu, nu vei mai iubi pe cei din jurul tau, te vor satisface barfele de doi bani, problemele aparute in biserica nu te vor mai framanta, nu te vei mai ruga ca Domnul sa aduca pace, pentru ca nu iti va mai pasa, vei ajunge sa urasti pe cei care ii consideri vinovati de orice esec al tau. Mandria e cel mai urat si teribil Baal. Si doar puterea lui Isus si inima care se topeste ca un bulgare de gheata inaintea Domnului, devenind mica si smerita e leacul.
 Daca avem idoli in viata noastra vom schiopata mereu, Domnul va fi slujit partial, in masura in care o slujba partiala chiar e o slujba. Dar presupun ca nu. Mai ales ca Dumnezeu a ramas un Dumnezeu gelos, mai gelos decat orice indragostit si ne vrea doar pentru El. Si aici avem un raspuns pentru lipsa de trezire. Undeva suntem lipsiti de iubire si credinta, iar acestea nu sunt cauze, ci consecinte...Actiuni ale unor idoli ce ne ucid viata cu Dumnezeu. Nu cred ca solutia este sa ne rugam pentru mai multa credinta sau iubire, ci sa cautam radacina raului in inima, care cu toate ca suntem binecuvantati de Dumnezeu. Si atunci cand vom vedea pacatul lafaindu-se, sa recunoastem, oricat s-ar impotrivi idolii din viata noastra, ca am gresit, ca nu suntem vrednici de Domnul si sa-L rugam sa ne lase sa ne plecam smeriti, cu inimi sfasiate inaintea Sa. Si daca idolii vor fi distrusi de slava lui Isus, sa recunoastem ca nu suntem nimic inaintea lui, ci El e totul, nu noi, nu un loc, nu alt om, nu banii din banca, ci El! Atunci El va aduce vindecare in viata noastra si a familiei, in biserica, in societatea atat de intunecata. Iar filistenii vor fugi pentru ca Domnul va aduce tunetul Sau...Iar atunci nu vom pune in mijlocul vietii doar o Piatra de ajutor, ci o Stanca a Mantuirii. Atunci vom recupera vietiile pierdute din tara aceasta si pe care Isus le vrea sa fie ale Lui. Atunci vom iubi din nou, vom crede si vom spera, iar aceasta speranta nu ne va insela.
Suntem pregatiti pentru trezire?

vineri, 22 octombrie 2010

Exista un razboi


Ce lupta cosmica se duce dincolo de simturile noastre? Ce razboi e dincolo de fiinta omeneasca? Dincolo de materia pe care o vedem in jurul nostru si din care suntem alcatuiti? Ce formidabila inclestare este in acest Univers si care in momentele de tacere profunda o simtim razbatand pana la noi?
 Exista un razboi pe care ni-l reveleaza credinta. Un razboi mai vechi decat Cosmosul, dar un razboi care a intrat in Creatia lui Dumnezeu. Un razboi dintre bine si rau. Un razboi care nu este o lupta pentru supravietuirea celui mai puternic si adaptat impotriva celui mai slab, ci un razboi intre ura si iubire, intre intuneric si lumina, intre nimic si totul.
 Suntem rascoliti zilnic de aceasta infruntare, care apare intre oameni...Ne luptam chiar si cu cei pe care ii iubim...Ii lovim cu cuvintele noastra, cu atitudinile noastre, incercand sa le sfaramam inimile, orbiti uneori de ceea ce credem ca este o dreptate a noastra, pentru ca apoi, deseori sa intelegem ca am gresit. Si tot atat de des sa nu putem sa ne cerem iertare, pentru ca avem inimile intepenite in mandria umana. Si asta se intampla cu cei pe care ii iubim.
 Dar ce facem atunci cand nu mai reusim sa iubim, cand nu ne mai pare rau pentru actiunile noastre, cand intunericul razboiului cosmic ne-a coplesit, cand ura ne ingheata orice sentiment, orice amintire a binelui si tot ce este in suflet e doar gheata, durere, o durere care te inghite, te face sa nu mai fi nici macar un om, ci o fiinta feroce, care doreste ca orice raza de lumina sa se stinga in jur? Ce facem cand inima e doar un urlet de fiara sfasiata, urlet care nu tace nici zi nici noapte, pana nu inghite durere altuia, a semenului, pentru a se ostoi? Sau cand durere aproapelui devine prea putin, aceasta fiara se indreapta spre Dumnezeu pentru a-L lovi si indurera si pe El... Caci ea stie ca inima Celui PreaInalt poate plange. Si plange atunci cand crinii credintei si a iubirii sunt rupti, sunt nimiciti, cand viata sfanta e curmata.
 Un om cu cateva pusti si pistoale intra intr-o scoala crestina si executa copiii de acolo, pentru a il face pe Dumnezeu sa inteleaga ura, bezna si iadul din inima lui. Acest om care nu mai e tata, nu mai e sot, nu mai soferul care munceste zi si noapte pentru familia lui, ci devine un razboinic al Satanei, o fiinta care nu mai are simturi, ci doar dorinta de a lovi in Dumnezeu, prin copiii acelor cunoscuti, care ar fi fost gata sa-l ajute oricand, gata sa ii arate iubire...Caci nu poti lovi in Dumnezeu eficient decat daca lovesti in Iubire. A Sa si a copiilor Sai. Numai daca intunericul strapunge Iubire lui Christos din inima credinciosilor Sai, semintele urii vor incolti...Iar acolo unde Pacea lui Isus domnea, va domni durerea, frica, amaraciunea...si va fi razboi!
 In aceasta lupta inegala a lupilor cu oile, exista ceva ce trece dincolo de intelegerea omeneasca: Iertarea! O forta formidabila ce aduce din nou pace, iubire, vindecare, chiar daca nu poate si nu vrea sa aduca uitare. O forta care aduce lumina si eliberare. E iertarea pe care Dumnezeu ne-a daruit-o. Si nu a fost ceva banal, ceva atat de simplu cum a fost crearea Universului: "Sa fie!..." si a fost. Nu!
  Iertarea e sacrificiu! Dumnezeu s-a sacrificat! Si-a sacrificat Fiul, L-a vazut transformandu-se in ceea ce ura cel mai mult: pacatul! Nu exista suferinta mai mare, nu exista lovitura a intunericului mai puternica pe care a dat-o cuiva vreodata, decat cea primita de Tatal, atunci cand scumpul Sau copil agoniza cu miliardele de pacate asupra Sa, facandu-se pacat pentru a aduce iertare izbavire unei lumii care nu merita nimic.
 Am putut vedea lupta cosmica mutata in inima parintilor care isi vedeau copiii ucisi sau raniti, o lupta ce reusise sa aprinda nu doar galaxii. ci si o farama de praf - o inima, ducandu-se cu aceeasi intensitate pentru fiecare coltisor al ei, si am vazut cum ura se lupta cu iubirea, cum intunericul si moartea se lupta cu iertarea si lumina. Si iertarea a invins dincolo de uman, dincolo de sentimentele omenesti.
 M-am vazut mic si neputincios, un las, pentru ca nu am forta iertarii atat de mare incat sa strapung bezna acelui "pacat de neiertat"cum il vedeau ziaristii. Si ma gandesc ca gesturi mici m-au suparat de-a lungul timpului, si iertarea nu a venit imediat, iar lastarii de amaraciune au aparut, mi-au inabusit iubirea, credinta, viata. Insa unii au pus pe altarul credintei ceea ce au iubit mai mult, pe copiii lor si alaturi de ei, viata lor, sensul ei...Si nici un inger nu a oprit aceasta jertfa, a carui intelegere depaseste mintea umana si doar credinta are acces la ea.
 Exista un razboi cosmic si se da chiar si in inimile noastre, chiar acum, uneori mai puternic, uneori mai putin, dar fiecare are de platit cu suferinta sa la castigarea lui. Nu putem castiga fara sa platim pretul dureros, fara sa ne sacrificam pe Altar, fara sa iertam. Uneori avem putin de iertat, dar si asa nu o facem si acolo, in acel sector acest front e rupt, raul isi arunca semintele otravite si castiga. Iar mai tarziu va fi mai greu sa iertam si sa iubim pe cel ce ne-a gresit. Iar daca suntem sinceri nu am putea sa ducem rugaciunea Tatal nostru pana la capat, caci ea e ca un lant, orice za intreaga sta prinsa de o alta za intreaga, iar Imparatia si slava si puterea nu vor fi ale Domnului niciodata in inima noastra, pentru ca nici iertarea nu este in inima noastra...ne vom opri la materie, la paine...doar la a cere ceva, dar niciodata nu vom da si noi ceva, un sacrificiu pe Altarul lui Dumnezeu, sa ardem o jertfa, uitandu-ne pe noi,  iertand si iubind pe altii, rugandu-ne pentru ei, sacrificand timp pentru gresitii nostri. Caci in rugaciunea Domnului nu e totul doar a cere, ci si de a darui, a te sacrifica pe tine insuti, a ierta, a iubi. Nu e totul doar a cere iertare, ci si de a darui iertare. Asa cum a facut Isus!

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Gradina inimii

 Acum vreo doua zile mi-am adus aminte de un verset din Scriptura, care acum mi se pare paradoxal. "Si Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat in gradina Edenului, ca sa o lucreze si sa o pazeasca." Genesa 2:15
 Edenul ni se infatiseaza ca un loc perfect, in care omul traia fericit alaturi de sotia sa, vizitat zilnic de Dumnezeu, traind  o viata pe care nu avem cum sa o intelegem, fara boli, fara durere, fara pacat, fara nici o suferinta...Dar un loc unde insusi Dumnezeu dorea sa existe munca. Nu era munca de mai tarziu, in care paine se castiga cu sudoarea fruntii, insa Adam isi avea activitatea sa de ingrijire a Edenului din care se hranea...Mai mult decat atat: Adam trebuia sa pazeasca acea gradina! Intr-o lume care nu cunoste nimic rau, exista un rau pe care Adam trebuia sa-l preintampine. Si se pare ca nu a facut-o. Acel rau era Sarpele cel Vechi. Care se pare a devenit un amic al Primei Familii, o fiinta care avea discutii filozofico-teologice cu Adam si Eva. Undeva se produsese o bresa. Si primul om nu si-a dat seama. Adam nu mai era paznicul Gradinii, ci elevul unui nou profesor care aparuse in Eden, si care avea o viziune larga asupra lumii, asupra legiilor date de Dumnezeu, chiar daca erau un pic altfel decat zicea Creatorul. Deh, Adam se modernizase, iar optica noua pe care o avea, putea adopta usor si alte idei. Era normal sa fie tolerant cu sarpele, ca doar soparla era  baiat bun si istet, care le arata si altceva decat duritatea Cuvantului lui Dumnezeu, Elohim care vorbea atat de raspicat despre pacat si moarte. Adica daca Adam pacatuia, murea... Cum putea Dumnezeu, Creatorul cel Bun sa vorbeasca de lucruri atat de groaznice precum moartea? Unde era mesajul incurajator, plin de dragoste si toleranta? Uite, de exemplu, sarpele, spunea ca o incalcare a unei legii a lui Dumnezeu nu va duce la nici o moarte, ba mai mult se va dovedi un progres in viata omului. Ori nu poti sa nu asociezi o viata libera, fara de stiinta si fara progres. Iar Adam dorea sa aiba parte de stiinta, de progres si de o viata neconstransa de legiile dure ale lui Dumnezeu. De ce sa isi piarda timpul in Gradina Eden, cand intregul Univers putea fi al lui, sa faca din el, ce vrea sa-l transforme, sa devina ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul, sa traiasca un progres continuu, indiferent ce ar insemna asta, indiferent cat sange va curge mai tarziu, indiferent de distrugerea adusa, indiferent de razboaiele, bolile, distrugeriile care vor fi, sa evoluam in niste fiinte ce cunosc si altceva decat munca si paza la o gradina, sa stie si altceva decat Legiile Celui PreaInalt, sa fim stapani pe destin propriu... Mai ales ca Legiile Domnului nu mai sunt de actualitate dupa un timp...Iar omul putea sa isi creeze legi noi adaptate la realitatiile moderne ale lumii...Inspirate dupa ideile generoase ale amicului sarpe.
 Unde a inceput caderea lui Adam? Cred ca acolo cand sarpele a inceput sa isi faca poteci din haul in care traia, in Gradina Eden, descoperind o familie ospitaliera si toleranta, in loc de una pregatita sa ii striveasca  capul cu piciorul, o familie dispusa la palavrageala din teologii ieftine si deformate ( ver.15-16 in opozitie cu. cap.3 vers. 3b). Mancatul fructului a fost semnatura de acceptare a filozofie si teologiei mincinoase a celui rau.
 Stiu ca Domnul ne vorbeste, uneori, dur. Dar adevarul e dur. Trebuie sa pazim gradina inimii si sa o lucram, sa o cultivam cu semintele Cuvantului lui Dumnezeu. Cuvantul Sfant este o sabie, nu un betisor de scarpinat vanitatiile si prostia noastra. Caci suntem prosti daca ne ducem la Biserica pentru altceva decat pentru a ne intalni cu Domnul. Suntem orbi daca ne ducem pentru a ne mai ciorovai cu alti crestini si nu pentru a iL lauda pe Isus.
"Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; si, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul". 1Petru cap.2 vers.1-3
 Stiti ce cred eu? Ca nu putem sa fim buni, sau sinceri, pentru ca niciodata nu am gustat din bunatea Domnului; am mers la o biserica, ne-am simtit bine sau ne-am plictisit o ora-doua, apoi am iesit si am retinut de acolo ca cravata cuiva a stat stramba, doamna cutare purta un batic cam straveziu...Idei de o stupiditate jenanta. Daca ne-am uita la gradina inimii, locul unde Cristos ar trebui sa fie mereu prezent, nu numai pentru o vizita dimineata, am vedea numai urme de serpi, hiene, lupi, vulpi si alte lighioane, fiecare aducandu-si contributia la formarea omului dorit de cel rau, cu un pic de rautate aici, prefacatorie acolo, invidie ( "Uite ala are si eu nu am! Doamne de ce? Nu e cinstit!" Raspunde Iacov cap.4 vers.1-4). Da, dar noi nu stim sa mai pazim Gradina, si chiar daca suntem rai cu alti, suntem sfatuiti de cel rau sa fim toleranti cu raul, cu pacatul, cu ideiile unei lumi care e in pragul unui faliment total. Si nu ma refer la cel religios, caci acesta s-a intamplat demult, ci la un faliment al oricarui ideologii, al bunului simt, al oricarui sentiment omenesc. "Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfāntă şi evlavioasă, aşteptānd şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu" 2 Petru cap.3 vers 11-12a. Vesti bune! Deja lucruriile s-au stricat...Terra se intreapta spre final, iar noi trebuie sa fim altfel. Sa incepem sa iubim, sa ne pese unii de ceilalti, sa nu mai lasam dihaniile Satanei sa distruga Gradina, sa nu mai lasam filosofia de doi bani, sa ne ocupe timpul, sa nu mai lasam revolutiile sociale de la televizor sau din strada sa ne ocupe inima si timpul, pentru ca stiti ceva? diavolul creaza sentimentul acesta de spaima - oare o sa imi iau banii luna asta? oare nu voi fi concediat? Ba da! E posibil sa nu iti iei banii luna asta si nici cealalta. E posibil ca sa fi concediat in curand. E posibil sa ai probleme materiale mari. 
 Am avut un coleg care pe langa servici se mai ocupa si de mici invarteli din care mai scotea cate un ban. Intr-o zi de vineri, o zi placuta de la sfarsitul lui noiembrie 2009 la ora 9.25 vorbea la telefon incercand sa mai puna o mica "afacere" la punct. Ceva mai tarziu la ora 11.00, un echipaj de la SMURD il declara mort...Avea 42 de ani si murise de un infarct. Iar afacerea lui a disparut pentru totdeauna... A contat oare cand a decedat daca avea in buzunar 5 bani sau 5 milioane de lei noi? Stiti ce a contat? Daca IL avea pe Isus in Gradina inimii sau fiarele diavolului...
 Uneori traim ca si cand nu vom muri niciodata. Ne permitem luxul de a ura, de a fi lipsiti de dragoste, de Cristos, ca noi nu murim nicidata. Moare vecinul, prietenul, cunoscutul, ruda, dar noi nu. Nici nu conteaza daca ai 40 de ani....sau 50 de ani, ori mai mult...imi pot permite luxul de a nu imi pasa. Asa cum isi permisese si bogatul din pilda Bogatului si a lui Lazar. Si culmea au existat niste caini carora le-a pasat mai mult de Lazar, pentru ca ei nu au fost pervertiti de aceasta nenorocire numita bani, care indiferent daca ii ai sau nu, te framanta, provoaca un sentiment de nesiguranta. Macar ei au incercat sa aline suferinta unui necajit, si oricum ar fi fost, au facut mai din plin decat bogatul, ei au fost mereu alaturi de Lazar. Rusine neamului omenesc!
 Da, e posibil sa nu ai bani mult timp de scum inainte, dar stii ceva? Isus a zis ca El nu-si va lasa Biserica, nu isi va lasa copiii Lui. Dar si Biserica sa nu uite care este menirea ei, ca nu e doar o cladire in care sunt cativa jupani la varful ei si in rest nu conteaza. Trebuie fiecare sa mai guste o data din Cristos, daca am ajuns sa traim doar din amintiri, iar mintea nu s-a mai innoit, daca filosofiile sarpelui au intunecat-o...Sa nu fim atat de orbi incat daca auzim Glasul Domnului sa fugim si sa ne ascundem. Da! suntem goi, pacatele noastre au distrus tot echipamentul sfant. "Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu." Efeseni cap.6 vers.14-17... Cum? trebuie si altceva decat sa pontam fisa duminica la biserica? Se pare ca da! Trebuie ceva mai mult decat aruncatul a doi sau trei lei intr-o cutie a milei, care nici nu stii daca au ajuns unde era cea mai mare nevoie de ei...Si cand te gandesti ca cei suferinzi au nevoie de un cuvant de incurajare, sa fie ascultati, o scurta rugaciune cu cineva care poate sa isi rupa din timpul lui o ora,si caruia ii pasa, decat de un leu sau o chifla in plus!
Oamenii sufera de singuratate, caci cea mai teribila consecinta a caderii in pacat, a filosofiei diavolului, a fost instrainarea omului de Dumnezeu si de ceilalti semeni, nepasarea cu care traim fata de Cristos si fata de ceilalti, o nepasare care se transforma mai tarziu in depresie, cu toata panoplia de efecte ducand, uneori la sinucidere...
Ce tragi-comedie...iata  ce insemna progresul uman, iata ce inseamna  promisiunea ca cunoasterea binelui si raului ne va duce intr-o noua etapa fericita si de dorit a existentei, ce inseamna stiinta, ce har pogoara asupra omenirii. Am uitat sa iubim , sa credem si sa speram, ne-am facut iluzii ca filosofia tolerantei vicului si al pacatului ne transforma in oameni adevarati ,moderni , nu locuitori ai grotelor, primitivi fara valoare. Am crezut ca o ideologie a capitalismului si a democratiei ne va transforma lumea intr-un nou Eden plin de bunastare, iar noi il vom dobandi fara a mai fi nevoie de cainta, fara sa mai fim nevoiti sa ne smerim inaintea Domnului si sa-L rugam sa fie, din nou, Dumnezeul nostru si noi copii Sai. Am pierdut sansa. Si nu doar aici in tara asta mica si saraca, in Romania ,ci in tari puternice precum Franta, unde oameni disperati ies pe strada, ca sa incerce sa schimbe legiile pe care guvernanti tot mai rupti de popor le zvarle asupra populatie, inclusiv acuzatia ca poprul e de vina ca s-a ajuns aici...Si cred ca au dreptate. Nu a fost nevoie de Dumnezeu, omenirea a gasit mereu solutia de iesire din toate crizele.A fost criza economica? am avut bancheri plini de amabilitate si intelegere, care sa ne sfatuiasca ce e mai bine pentru noi, am avut politicieni care sa indrepte tara pe cel mai bun fagas... Am avut o criza personala? au venit plini de iubire, plini de pace, ca sa ne vorbeasca psihologii, oameni care nu au probleme sufletesti niciodata si al carui interes e doar acela de a exista o populatie plina de pace si fericire. Am fost bolnavi? medici au dat tot ce era mai bun ca sa ne vada sanatosi, fara sa se gandeasca o clipa la vreun folos propriu...

  Imi aduc aminte cand Isus a inmultit painele. Biblia consemneaza ca era o multime mare, iar lui Isus i-a fost mila de ea. O mila reala. El i-a vindecat si apoi i-a hranit, dar acei oameni au stat la picioarele lui Isus, nu in alta parte. Daca popoarele ar invata sa stea la picioarele lui Isus ar fi hranite si spiritual si material, dar respingandu-l pe El nu mai ramane nimic. Greve, demonstratii, rascoale, foamete, preturi mari, cutremure tot mai dese, boli... Si omenirea nu are solutii, nu numai pentru problemele naturii( de multe ori provocate tot de ea). Dar nu mai are solutii sociale, e o bajbaiala de la cel mai sarac somer pana la Presedinte si Primul Ministru, cei din urma jucand cartea arogantei si a unei false sigurante: -Las ca stim noi, o sa vedeti ce bine va fi.
 Sa ne pazim gradina inimii si sa o lucram cu ceea ce Domnul ne invata si ne da...Sa nu ni se tulbure inima, e doar inceputul sfarsitului, e inceputul epocii de aur a razvratirii diavolului si a aliatului sau, omul fara Dumnezeu si care il uraste pe Dumnezeu. Sa  lasam ura si minciuna pentru cel care e tatal minciunii si urii, noi sa iubim, sa fim curati. Sa ne pazim inima, caci daca Edenul a trebuit pazit atunci cand toate erau bune, cu exceptia celui rau, inseamna ca acum cu mult mai mult e nevoie de toata armatura Domnului. Altfel nu avem nici o sansa.

miercuri, 13 octombrie 2010

Credinta sau dinarii

 Credinta!...Cate oceane de cuvinte nu a umplut Universul, cartile noastre, uneori si vietiile noastre. Ma vad prea marunt, prea mic ca sa incep eu a dezbate aceasta problema acum. Insa se intreaba Domnul Isus daca va mai gasi credinta la intoarcerea Sa? Probabil ca da, altfel pentru ce s-ar mai intoarce, ce Biserica ar mai ridica de la pamant?
 Traim intr-o lume care nu crede decat in stiinta. Chiar daca teoriile ei se modifica des, asta nu impiedica omul modern sa creada in ea si sa excluda tot ce "miroase" a supranatural. Creationismul este exclus pentru ca vorbeste de interventia unui Creator dincolo de timp sau spatiu, in timp ce versiuni noi ale teoriei evolutioniste incep sa includa factorul inteligenta extraterestra, care ne ar fi creat pe noi, eventual pe alte planete, apoi am fost adusi aici pentru un scop care nu-l cunoastem si deci nu il putem indeplini. Adica Dumnezeu nu exista, dar o fiinta cu o inteligenta dincolo de orice imaginatie, care terraformeaza, creaza noi specii inteligente, probabil ca exista, ba chiar incepe sa devina ceva necesar, in urma esecurilor de a creea viata din materie moarta.
Asta e ceea ce a inceput omenirea sa creada...Credinta nu e o chestiune de optiune, nu alegem daca sa credem sau nu, ci este o alipire mentala sau spirituala la o idee. Doar in cadrul ei se manifesta optiuniile, nu in afara ei. Asa ca ateul adopta o idee, se "alipeste"de ea, la fel ca cel mai bun crestin, doar ca e in opozitie cu cea a crestinului.
 E timpul ca crestinismul sa se alipeasca strans de ceea ce Dumnezeu a spus, de ceea ne-a lasat, daca in adevar am gustat vreodata ce bun este Domnul.
 Am trecut prin experienta fiului risipitor...si acolo, depart, am inteles ce bun e Domnul, mai bine decat am inteles in ani de mers la biserica, am inteles ca Tatal totdeauna mi-a spus adevarul si niciodata nu m-a mintit, totdeauna a fost sincer, uneori dureros de sincer, dar niciodata nu m-a amagit. Da, viata e grea, dar avandu-L pe Isus poti spera, mai poti iubi, mai poti crede, mai poti misca lumea, mai poti aduce lumina in acest sistem intunecat, plin de serpi si lupi...Puterea lui Isus nu s-a sfarsit! Rugaciunea poate inca misca muntii indoieli, credinta poate aduce viata in acele locuri unde doar Moartea paseste.
 Loviturile ateismului sunt tot mai dese, incercand banalizarea credintei, incercat sa ne induca cumva sentimentul ca stiinta a depasit religia, probabil, atunci cand alpinistii au urcat pe cativa munti socotiti sacri si unde nu au gasit nici urma de zei. Daca Pamantul nu se sprijina pe niste elefanti imensi, atunci desigur nu exista Dumnezeu...Daca Cel PreaInalt are indelunga rabdare asta e un semn pentru atei ca nu exista decat materie, spatiu, energie, si, desigur, Stephan Hawking care sa le spuna cum sta treaba.
 E o lupta crancena acum in acest timp intunecat. Dar pot invata sa fiu alatur de Isus si sa cred, sa cred in cele mici, ca sa am harul de a primi cele mari. Moise s-a umplut de lumina lui Dumnezeu stand in preajma Lui. Inchipuiti-va ca ar fi venit un ateu sa ii spuna: "Auzi Moise! Stiinta a descoperit ca Dumnezeu nu exista, iar tu pacalesti poporul evreu!" Moise cred ca nu s-ar fi pierdut timpul si i-ar fi aratat fata sa stralucitoare.
Credinta noastra straluceste, luminand viata noastra si a altora, trebuie doar se dam mahrama deoparte, rugandu-l pe Cristos ca El sa lumineze. Sa incepem cu lucruriile simple, banale, si atunci El ne va incredinta si lucruri mai mari pe masura dedicarii si credintei noastre.

 Un rabin a mers in Ierusalim intr-un pelerinaj, apoi dupa cateva zile s-a intors si strangandu-si ucenicii, a inceput sa se laude ce credinta a avut:"Am plecat cu 10 dinari in punga si am avut atat de mare credinta incat la finalul pelerinajului nu cheltuisem nimic. Cred ca Dumnezeu a fost incantat de credinta mea!". Toti ucenici s-au mirat si au inceput sa-l laude:"Rabuni esti cel mai tare, cel mai credincios!" Desigur rabinul primea laudele cu adanca multumire, pana cand un ucenic ii striga:"Rabuni nu ai avut nici o credinta! Pocaieste-te in sac si cenusa!" A fost ca o palma pentru rabin:"Cum adica nu am avut credinta?"intreba el revoltat. "Daca aveai credinta nu ai fi plecat cu dinarii in buzunar, te-ai fi bazat pe faptul ca Dumnezeu iti va purta de grija, si El te-ar fi ajutat...Ai avut doar noroc ca nu ai cheltuit banii si nimic mai mult!" Cu tristete rabinul recunoscu:"Acest tanar are dreptate...nu am avut credinta...".
 Iar eu as adauga ca credinta ca si dragostea nu se ingamfa. Credinta face ca Cristos sa straluceasca, nu eu sau alt om. Isus nu minte, ce a spus se va implini!

joi, 7 octombrie 2010

Prea multa putere, prea putina tacere

 In viata de multe ori acordam prea multa putere unor oameni care nu o merita. Ne framanta deciziile lor, credem ca toate actiuniile lor ne vor afecta viata in mod direct...Sunt oameni care conduc institutii politice, economice, religioase si care vad in cei de jos doar o masa de manevra si ale caror idei transpuse in fapta, influenteaza viata unei societati. De multe ori cu rezultate negative. Reactia naturala a omului obisnuit, a mea, e de revolta, de neputinta, de furie. Justitia niciodata nu va fi de partea celor de jos... Nu ai cui sa te adresezi pentru ca nimeni din frunte tarii sau a vreunei instituti cu rol conducator nu sufera din cauza problemelor tale. Esti singur.

vineri, 1 octombrie 2010

Stephen Hawking, omul cu cel mai mare IQ din Univers

 "Pentru ca exista o lege precum cea a gravitatiei, Universul poate lua nastere chiar si din nimic (...) Creatia spontana este motivul pentru care exista Ceva, in loc de Nimic si motivul care face ca si Universul sa existe si noi sa existam", spune Hawking in noua sa carte.
 "Stiinta se bazeaza pe explicatii, religia pe interpretari, insa ostilitatea dintre stiinta si religie le afecteaza pe ambele", spune Jonathan Sacks, unul din cei mai respectati rabini britanici, in replica la noua teorie a lui Stephen Hawking care sustine ca Universul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a luat nastere datorita legilor fizicii. "Hawking comite o eroare elementara de logica prin noua sa teorie", sustine Lord Sacks, sef al Congregatiei Evreiesti Unite a Commonwealth-ului.