joi, 25 noiembrie 2010

Bogatiile nedrepte nu dorm niciodata

 Una dintre cele mai intrigante pilde din Noul Testament este Pilda ispravnicului necredincios. Pe scurt este vorba de administratorul unui om bogat care in loc sa aduca profit stapanului sau, acesta risipea averea. Cand a fost somat sa-si puna lucrurile  la punct, pentru ca urma sa fie dat afara din acest servici, administratorul a gasit o solutie ingenioasa de a nu avea o viata prea grea pe viitor: a chemat datornicii stapanului sau si a inceput sa le stearga din datori (asta parca se numeste frauda)...Dar surpriza! Cand acesta a aflat in loc sa fie furios, Sfanta Scriptura spune ca bogatul l-a laudat pe administratorul sau pentru ca a lucrat inteligent. Domnul Isus continua si spune: "Faceti-va prieteni cu ajutorul bogatiilor nedrepte, pentru ca atunci cand veti termina cu toate, sa fiti primiti in corturile vesnice" Luca 16:9
"Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? Şi dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?" Luca 16:11-12
  Stim atat de des sa risipim viata in placeri...Stim sa risipim banii putini pe care ii avem pe lucruri care nu satura, dar nu stim sa ne facem prieteni cu aceste bogatii nedrepte. Iar daca ma intrebati de ce sunt nedrepte, va voi spune ca nu exista un etalon perfect pentru a fi renumerat pentru munca depusa. Nu stii, daca esti sincer, de ce tu castigi 10 dolari pe ora, in timp ce altii castiga pentru aceasi munca 1 dolar. Desigur sunt explicatii de ordin economic. Romania e o tara saraca, SUA nu, Spania e mai bogata decat Romania, dar mai saraca decat SUA, etc. Dar inaintea lui Dumnezeu justificariile economice nu sunt valabile. Economia pe care o proclama aici Isus nu are nici o logica omeneasca. Adica te superi cand risipesti poate un pic, si iti lauzi ispravnicul care te lasa fara datornici, facandu-le cadou banii si marfuriile tale imprumutate. Ce afacere mai e si asta?
Cu un capitol inainte in minunata Pilda a fiului risipitor, un tanar toaca toata averea primita de la tatal sau si cand se intoarce acasa slab, murdar, flamand, mirosind a porci, in loc sa fie trimis inapoi de unde a venit, repede i sa aduc cele mai bune haine, sandalele cele mai frumoase, inelul de autoritate, iar bucuria reintoarcerii este sarbatorita printr-un ospat. Vine mai tarziu si fratele cel mare si ramane surprins: muzica, jocuri, bucurie, ospat. Toate pentru unul care a lichidat averea data de tatal sau. Iar fratele nerisipitor care trudeste de ani de zile nu are parte de nimic, decat de munca. Dar adevarul este ca fratele cel mare isi risipea viata, trudind in ogor ca un rob, caci mintea lui devenise minte de rob, si cu toate ca avea tot  nu-i mai ii ramasese decat amaraciunea si un vis cu un ied pe care sa-l serveasca cu niscavai prieteni, vis ce nu se implinea niciodata.
 Risipim prea mult din viata noastra, in lucruri care ne aduc mai mult rau decat bine, in obiecte pe care nu le mai gasim loc in case, obiecte inutile. M-am intrebat deseori cum e sa ai 1 miliard de dolari. Cand poti sa iti umpli casa cu de toate, poti avea stima si invidia sutelor si miilor de oameni cu care intri in contact, poti sa te plimbi in cele mai exotice locuri de pe glob, sa fi prieten cu presedintii si regii acestui pamant, sa fii primit in casele lor de marmura si aur, cu onoruri ca un salvator al omenirii. Dar cum e daca ai avea 2 miliarde de dolari? Sau 10? Ar fi fericirea interioara pe masura conturilor de 10 cifre? Palatele de aur ale regilor,  marmura si diamantele, ar implini toate dorintele interioare ale sufletului? Onorurile, spectacolele, banchetele date in onoarea mea si a banilor mei ar putea sa imi alunge frica de moarte, sa imi aduca pace si mantuire, sa imi ierte pacatele, sa ma transforme intr-o fiinta mai buna, sa aduc lumina in aceasta lume? Sau slava pe care ne-o dam unii altora este o piedica in calea primirii adevaratelor bogatii? Daca bogatia pe care o am, mica sau mare, nu este in folosul prietenilor mai napastuiti, a celor cu datorii, nu v-a veni ziua in care ispravnicia se va termina si voi da socoteala si pentru banul risipit si pentru rugaciunea pe care nu am rostit-o, caci echipa mea favorita juca un meci, si pentru mangaierea pe care o puteam darui, pentru ca eram grabit la problemele mele de acasa.
 Stapanul este suparat atunci cand averea sa dispare fara ca cine sa beneficieze de un avantaj, dar apreciaza atunci datornicii sai si ispravnicul sau au de castigat.
 Intrebarea cea mai grea e nu ce ai face daca ai avea un miliard de dolari in cont, ci daca ai avea o suta de dolari? Credeti-ma, ca atunci cand mai ai doi banuti ca sa traiesti, dar ii dai Domnului, e mai greu decat sa dai zeciuiala din verdeturiile gradinii.
 Cand eram copil am vazut un film tulburator numit Ultimul tarm, in care dupa un razboi nuclear, Australia era singurul continent care inca mai avea viata. Restul omenirii disparuse. M-am asteptat sa vad ca oamenii iL cautau pe Dumnezeu, macar acum cand mai aveau doar circa sase luni pana sa piara cu totul. Nu! Nu s-a intamplat asa ceva! Curse de masini, petreceri, activitatii cat mai imorale, asta era tot ceea ce gasise o umanitate invinsa, sa traiasca la cote maxime. Si cred ca scenaristul avea dreptate: daca o viata te-ai invatat sa risipesti in placeri, e greu sa incepi sa aduni, la final, cu Cristos, doar pentru ca cineva iti spune ca mai ai de trait sase luni... Daca El nu intra in viata noastra si nu face ordine in ea, verdictele specialistilor sunt inutile. Degeaba stim ca dand vom primi, daca egoismul si lacomia ne ucid pana si sentimentele omenesti cele mai obisnuite. Nimeni nu v-a renunta la sine, la miliardul de dolari sau la suta de dolari, daca Dumnezeu nu ii va schimba inima. Caci vedem de prea multe ori in contul nostru bancar sensul si viitorul vietii noastre, si asociem prea des banul nostru cu timpul si existenta noastra. Insa nimeni nu va avea timp sau ceva de dat din viata sa interioara pentru semenul sau, daca Dumnezeu nu ii va schimba prioritatiile. Daca prioritatea numarul 1 este eul meu, nu va mai exista si prioritatea nr. 2, decat un fals, o minciuna destinata publicitatii, ca sa parem altceva decat suntem si sa ne laudam in fata altora, precum au facut acum 2000 de ani, farisei. Iar fatarnicia ne va face sa judecam si sa dispretuim tot ceea ce nu se ridica pe "culmiile" pe care avem senzatia ca este lucrarea noastra.
 La finalul pildei Isus Christos ne avertizeaza ca nu putem sluji la doi stapani. La un moment dat, vom alege pe unul care apoi ne va calauzi viata pana la final. Dar atentie! vom da socoteala indiferent de rezultate, indiferent daca am risipit sau am actionat in mod inteligent cu averea stapanului, indiferent cine ne-a povatuit ce sa facem, indiferent daca am dat placerilor sau fratiilor neinsemnati din jurul nostru. Suntem "pedepsiti" sa fim administratori ai bogatiilor nedrepte. Poti fi cel mai inversunat ateu care a fost si va exista pe Pamant. Atata timp cat posezi un ban, un pic de timp, inteligenta, putere de munca, ai un talent artistic, ai ceva care poate ajuta un semen al tau, atunci vei da socoteala de modul de administra aceste bogatii puse in tine si care nu sunt ale tale, ci le folosesti pentru scurt timp. Cineva este slujit prin ele. Fie ca vrei, fie ca nu. Intreaba-te cine! Si parafrazand titlul ultimului film a lui Oliver Stone: Bogatia nicicand nu doarme. Ea curge risipindu-se sau curge aducand binecuvantare si ajutor in viata celor ce au nevoie. Fiecare trebuie sa stabileasca cursul acestei rau.




joi, 18 noiembrie 2010

Planul lui Dumnezeu (partea II-a)

 "Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi." Romani cap.8 vers.18
  Apostolul Pavel are dreptate. Ceea ce este in jurul nostru ceea ce ne afecteaza, oricat de dureroase ar fi evenimentele in care suntem prinsi, nu au atat de mare impact pe cat de mareata ar fi slava viitoare. Sau de dureroase pe cat vor fi pedepsele viitoare. Dar traim intr-un sistem in care am invatat sa reactionam la stimulii externi, de regula la cei negativi disproportionat, exagerand prin insasi atitudinea noastra, amploarea lor. Concluzia este ca trebuie sa gasim ceva imediat si suficient de intens, pentru a contrabalansa evenimentul negativ, cu o forta pozitiva. Iar cautare omenirii la intrebariile si situatiile in care se afla isi are izvorul tocmai in ceea ce e perceput ca negativ, fie ca vorbim de cunoastere, de sensul umanitatii, de criza mondiala, etc. Omul doreste solutii care sa schimbe actuala situatie, a intregii omeniri sau a vietii sale obisnuite.
Conteaza, insa, unde sunt cautate solutii. Poti sa le cauti la Dumnezeu, dar asta inseamna sa crezi in El si in ce zice El, sau sa le cauti la oameni. Iti deschizi televizorul si politicieni iti vor vorbi de iesirea din criza, solutiile pe care le au, si doar trebuie sa fie lasati sa le aplice...Iti vor aparea sindicalisti care iti vor povesti cum exista un razboi pentru ca salariul tau sa fie majorat, iar tu incasand mai multi bani sa fi fericit. Iti vor defila doctori care vor tuna si fulgera pentru ca te hranesti cu E-uri, la servici esti stresat, iar daca nu ai servici e cel mai grav, si de aceea nu esti sanatos, esti gras, esti slab, esti obosit, esti stresat, nu mai ai energie...Vor veni preoti si pastori si iti vor arata ca nu mergi la biserica si acolo e problema de te simti nefericit. Departe de mine sa spun ca toti acesti oameni nu au parte lor de dreptate. Au intr-o mai mica sau mai mare masura. Insa Adevarul, Calea si Viata sunt o Persoana, si nu fenomene ori obiecte. Iar atunci cand intelegi asta, lumea se schimba, prioritatiile omului se schimba...cautariile prind alt contur, incepi sa cauti inimi impovarate pentru a le aduce mangaiere, apa vie care ar trebui sa tisneasca din orice suflet pe care Isus l-a transformat. E altceva, iar atunci ajungi sa traiesti acea realitate pe care Isus o spune: "Dati si vi se va da!" Luca cap.6 vers.38. Chiar ni se va da inapoi ceva in plus din ce am dat.
 Daca cautam solutii doar pentru viata noastra, o sa alergam mereu dupa, un televizor mai sofisticat, o masina mai cu pretentii, o casa mai mare si cu mai mult comfort, vacante in locuri cat mai exotice. Inima noastra fara o disciplina divina va fi mereu avida, mereu nesaturata cu orice i se da. Sa nu-i uitam pe Alexandru cel Mare, Gingis-Han, Mahomed al doilea, Napoleon, Hitler sau Stalin, oameni ale caror inimi nu mai inghiteau doar palate sau functii, ci visau si inghiteau tari cu tot ce erau in ele, bunuri materiale sau vieti omenesti, toate trebuiau sa fie ale lor, toate trebuiau sa fie la picioarele acestor dumnezei ai pamantului, care cereau inchinare si ascultare orbeasca. Aceasta e inima care nu a invatat sa fie smerita, nu a invatat sa asculte, nu a suferit pentru Dumnezeu, iar acea suferinta sa se transforme in intelepciune de sus. Aceste inimi mandre si necuratite au adus atata durere in lume, au profitat de orice avans tehnologic, pentru ca inima lipsita de iubire si creierul spalat de orice idee crestina, laolalta sa construiasca lagare de exterminare, pentru cei ce puteau iubi sau gandi la altceva decat la rau absolut iesit din iad.
"Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu" 1Petru cap.4 vers 1si2
 Domnul Isus ne invata ca vom avea multe necazuri, dar prin El putem indrazni, nu pentru ca noi am avea sau am fi ceva, ci pentru ca El a biruit lumea, acel sistem fals si nemilos, care te invata ca cea mai importanta si singura persoana care merita tot esti tu. Meriti intregul Univers, pentru ca ai singurele calitati care pot aduce maretie si glorie Cosmosului.
  Suferinta ta pentru ceea ce esti, nu e o eroare a lui Dumnezeu...Si nu e dovada omului care vede suferinta ca dovada vie ca nu exista Dumnezeu, uitand sa se intrebe ce dovada e maretia naturii, frumusetea unei flori, a ocenului pur si albastru sau a cerului instelat. De ce ne simtim altfel intr-o zi insorita pe creasta unui munte ascultand cantul vantului si a pasarilor intr-o dimineata de primavara.
 Suferinta crestinului este parghia valoroasa in slefuirea adevaratelor diamante pe care Domnul le-a asezat in inima fiecarui credincios. 
<<Petru a început să-I zică: "Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat.Isus a răspuns: "Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie,şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică.>> Marcu cap.10 vers. 28-30. Daca citi atenti, veti vedea un cuvant in "plus".  Acum vreo 13 ani am avut un moment de mahnire profunda, fiind mai mereu jignit de un coleg de serviciu, pentru faptul ca eu credeam ce spune Scriptura, ia el nu. Dar Dumnezeu m-a intrebat: "De ce te superi? In seara asta ti-am dat ceva valoros, un giuvaier!" In prima instanta am ramas consternat. Valoare? Ce valoare? Ce giuvaier? Dar intr-o clipa Domnul mi-a adus aminte de aceste versete. Pana atunci nu bagasem in seama cuvantul in plus: prigonire. Suna urat! O prigoana nu e ceva sa te faca sa iubesti, ci sa o iei la fuga in partea opusa de unde vine acesta. Insa Domnul Isus ii spune lui Petru ca acum, in aceasta viata,  va primi el si oricine s-a sacrificat pentru Evanghelie, drept rasplata case, frati, surori, mame, copii, holde, insutit fata de ceea ce a parasit, impreuna cu prigoniri. Te bucuri de frati sau surori, te bucuri de slujirea lor pentru Domnul si pentru sufletul tau. Te bucuri cand iti pun la dispozitie casa lor, cand slujirea de primire a oaspetilor e deosebit de importanta, si ai un timp acolo, sub acel acoperis, de partasie cu Domnul, de intarire spirituala, sau chiar de odihna fizica. Te bucuri de acei micuti care aduc in sinceritatea lor slava Celui PreaInalt. Te bucuri de mamele spirituale care stiu sa le invete pe tinerele din biserica, in probleme duhovnicesti, in probleme de casnicie, chiar in probleme de gatit. Te bucuri de prosperitatea materiala a fratilor care au slujbe binecuvantate financiar...Te bucuri! E normal sa fie asa. Dar sa te bucuri de prigoniri? Sa intelegem ca suferinta e ceva valoros obligatoriu? Orice gen de suferinta e un "diamant"? Nu cred. Ci acele suferinte care au de a face cu inima transformata si binecuvantata de moartea si invierea lui Christos! Un ciocan care nu nimereste cuiul, ci degetul nostru nu este o suferinta in care Dumnezeu sa fie proslavit, nu este o prigoana. E o neatentie. Doar atat. Ma invata doar ca atentia e foarte importanta in orice lucrare, indiferent cat de mica si neinsemnata pare.
Prigoana este aceea actiune de reprimare a ideilor si credintei unui om. Ori crestinul are in el Gandul lui Christos, iar in Filipeni cap2 vers.5-7 Sfanta Scriptura spune: "Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce." Daca El a suferit cea mai mare si teribila prigoana, ce credem noi ca vom suferi? Vom fi ocoliti?
 Suntem binecuvantati cu multe diamante din acestea care dor. Daca mai avem in noi Gandul lui Christos... Insa Scriptura continua cu ceva minunat: "De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul." Filipeni cap.2 vers9-11. Prigoana nu e doar un final. Prigoana si doar atat! Nu! Acum apare diamantul in toata maretia Sa! Isus Dumnezeu s-a dezbracat de toata slava sa a deveni om, a luat chip de rob, s-a smerit, a fost ascultator, disciplinat, pana la moarte, iar Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult.
  Nu ar trebui sa ne traim viata neintelegand de ce suferim mai mult decat altii care nu cred in nimic. Poate pentru ca deja am primit mai mult, milioane de frati, de inimi care bat alaturi de inima noastra pentru Dumnezeu. Milioane de rugaciuni care s-au inaltat pentru noi, milioane de case ale Domnului unde putem sa ne plecam genunchi, fiind acasa, cu Taticul nostru si care sunt si casele noastre. Caci nu sa posezi cateva caramizi dintr-o cladire inseamna sa ai ceva, o casa, ci acolo unde peretii poate sunt corojiti, acoperisul are gauri, dar acolo unde esti bine primit, acolo unde cineva iti poate zambi si simti caldura sincera din aceea inima, care arde in Duhul Sfant! Acolo esti acasa. Acolo unde Christos e impreuna cu prietenii Sai care traiesc, sunt prigoniti, sufera, dar nu se despart de El. 
 E ceea ce eu am fost orbit, otravit, mintit si am uitat. Ceea ce nu am mai vrut. Am obosit de prigoana, de jigniri, de tot felul de insulte. Eram prea ostenit sa mai tin sus stindardul divin. Mintea mea s-a intunecat si am cautat o eliberare de tot. Si dupa 11 ani va spun ca in afara de amaraciune neagra nu am capatat nimic. Nu am mai avut prigoniri, dar nu am mai avut nici frati. Nu am mai suferit pentru Christos, dar nici nu am mai simtit iubirea sfintiilor Celui Rastignit si Inviat...Am fugit de prigoana, dar am intalnit suferinta, o suferinta neagra si fara sens. Atunci cand esti prigonit poti sa ingenunchezi si sa plangi spunandu-i Tatalui ce te doare. Poti simti cum mana divina iti sterge lacrima si te intareste. Dar atunci cand suferi fara Dumnezeu, nu e nici o fiinta careia sa-i pese cu adevarat de durerea ta, ba inca pentru psihologi suferinta ta e bogatia lor. Trist! Durerea ajunge sa fie platita in aur, mai multa durere, mai mult aur.
 Multumesc Domnului ca in harul Sau m-a chemat inapoi, acasa, sa imi dea iertare, sa imi dea frati, surori, mame, copii, sa imi dea iubirea lor, holdele lor si, desigur, prigoniri. Acum am si case, am unde ingenunchia si sa-i spun Tatalui ce ma doare. Ii multumesc Domnului pentru toti aceia care s-au rugat pentru mine, unii, probabil, nu-i voi cunoaste niciodata. Dar asta inseamna cu adevarat sa primesti insutit. Sa primesti mai mult decat vei stii vreodata, sa fii atat de bogat, incat sa ai mai mult decat sultanul din Brunei. Sa ai atatea inimi ce ard pentru tine, ce transforma fiecare clipa petrecuta cu Dumnezeu luptandu-se pentru sufletul tau in nestemate ale eternitatii. Si oare nu e acesta planul lui Dumnezeu?


.

luni, 15 noiembrie 2010

Planul lui Dumnezeu (partea I-a)

  "Asa trebuie sa fie cu cei care judeca din afara orice actiune, orice fapt de viata: stau la alt etaj" spunea Constantin Noica odata. Undeva in vecini era o nunta, care parea din exterior un haos: voci care cantau, strigate, un geam care este spart...totul fara un ritm pe care cineva din afara l-ar astepta, care i se poate parea absurd, fara sens. Dar in interior? se intreaba filosoful. Acolo exista o ordine, un ritm pe care nu il percepe decat cel implicat, "cel ce sta la acel etaj".
  Muzica pe care o auzea fratele celui risipitor in casa care era pana atunci trista si tacuta, i se parea stranie si aproape un sacrilegiu. Bucurie? Muzica? Jocuri? Fericire? Nu se poate! Adica cum? Vine fiul cel mic dupa cheltuirea averii cu toti stricatii si stricatele, imbracat in zdrente, vrednicul prieten si slujitor al porcilor, ii zice ceva tatalui sau la ureche, si gata! acesta repede aduce hainele cele mai bune,incaltariile cele mai bune, ii aduce un inel de pret, simbol al autoritatii, si se organizeaza o petrecere de bun venit, in care cele mai bune mancaruri sunt servite. Tatal este fericit, mai fericit decat daca fiul i-ar fi adus dublul averii pierdute in tari straine. E absurd! Un neascultator are parte de mai multa iubire si pretuire decat cel ce a ascultat mereu...Ceva nu e in regula!
 In cateva carti pe care le-am citit si mai ales in cateva filmele pe care le-am vazut de-a lungul timpului, in viata unor familii se petrec tragedii, mor persoane iubite, parinti sau copii, care aduc atata durere, iar preotul nu stie alta incurajare decat:"Caile Domnului sunt de nepatruns!" Asa cred unii slujitori ai Domnului ca reusesc sa incurajeze. Adica habar nu avem ce se intampla...iar asta trebuie sa ma incurajeze pe mine si pe alti semeni ai mei care suferim si avem intrebari.
 Intr-o familie binecuvantata de Dumnezeu se intampla o tragedie enorma: mor toti cei zece copii. Tatal un credincios profund se imbolnaveste si el grav. Averea este spulberata. Viata acestui om devine un esec total. Moartea se apropie. Durerea nu are limite. Iar ceea ce parca e mai dureros decat orice e acel:"De ce? Unde am gresit?" Vorbim de credinciosul Iov. Care isi face un proces de constiinta si care nu gaseste eroarea sau pacatul care l-a adus in situatia aceia. Alaturi de el, sotia lui, devastata de durere si furie ii striga:"Blestema-L pe Dumnezeu si mori!" Dar cel mai dulce si pur lucru din inima unui credincios, iubirea si fidelitatea pot inca sa straluceasca si sa aduca in intuneric viata: Primim doar binele de la Dumnezeu? Primi doar pace, bucurie, speranta, prosperitate, apreciere. Atat? Restul nu se pune? Durere? Tristete? Faliment? Luam din mana Domnului cand ea are ceva ce ne aduce bucurie, dar nu si atunci cand ne aduce lacrimi?
 La scurt timp au venit trei prieteni sa il incurajeze, iar incurajarea lor s-a transformat in acuze: "Esti pacatos! Pentru ca toti pacatuiesc si tu nu esti mai bun decat altii! De aceea ti se intampla raul!" De atatea ori ne dam cu parerea si in functie de imprejurari, ne place sa ne dam cu parerea, intr-un mod foarte "inteligent" cum facusera  ucenicii Domnului cu un orb: "Cine a pacatuit de s-a nascut orb? El sau parintii lui?" Dar intrebarea era cum putea sa pacatuiasca inainte de nasterea sa? Isus ii corecteaza : S-a nascut asa pentru a se vedea in el lucrarea si puterea Domnului!
 De multe ori suntem la un alt etaj si auzim doar zarva nu si ritmul pe care Dumnezeu il impune si care are sens.
 Sotia lui Iov, cei trei prieteni, vecinii lui si nici macar Iov, nu au inteles ca era ceva mai mult decat o "rautate"din partea lui Dumnezeu. Era o incercare din care Iov a invatat ca a te smeri la picioarele lui Dumnezeu e lucrul cel mai bun in astfel de situatii, sa te ghemuiesti la singurul adapost adevarat atunci cand vine furtuna, cand vanturile ce aduc nenorocire se abat asupra credinciosului. Sa vezi si ce vede Dumnezeu, nu doar gramada de gunoi din viata ta. Sa auzi si alt glas decat cel al celor din jur care nu au inteles nimic, dar isi dau cu parerea. Sa intelegi ca incercarea pe care o treci, nu e un test pe care Dumnezeu ti-l da ca sa vada cat poti sa rabzi. Niciodata incercarea nu e ca sa stie El cat poti, ci ca sa stii tu cat poti. Daca esti biruitor El este biruitor cu tine. Daca cazi este binecuvantarea pe care El ti-o de a te cai si de a te ridica, de a vedea unde firea are putere. Cu victoria si cu esecul trebuie sa vi inaintea lui Dumnezeu. Pentru a ii multumi, a te smerii si al ruga pe El ca sa lucreze in continuare. Esecul si biruinta ne pot apropia de Cel PreaInalt, daca il lasam pe El sa intervina si sa lucreze, fara sa ne vedem altfel decat El ne vede: farame de viata! Dar farame pentru care Fiul Sau in cel mai maret gest de iubire posibil a murit, pentru ca noi sa traim.
  Trebuie sa intram in acel ritm in care Dumnezeu lucreaza, in aceea sarbatoare a vietii, in ritmul acelei muzici ceresti de bucurie pe care Biserica iertata, mantuita, curatita cu sangele varsat pe Cruce o traieste, o simte,  pentru a intelege de ce un pacatos in zdrente are parte de tot cei mai bun, iar truditorul nerisipitor nu. Trebuie sa ascultam glasul Domnului pentru viata noastra in genunchi, in rugaciune, in Cuvantul viu al Domnului. Caile Domnului pentru noi nu trebuie secretele cele mai bine pazite din Imparatia lui Dumnezeu, ci dorinta Sa e sa nu fim ca niste catari fara pricepere, obligati ca prin actiuniile Sale sa ne duca de la spate in locul unde trebuie pentru a lucra spre Slava Sa. Domnul vrea sa impartaseasca cu noi destinul nostru. Ioan cap.15 vers.: "Nu va mai numesc robi, pentru ca robul nu stie ce face stapanul sau; ci v-am numit prieteni, pentru ca v-am facut cunoscut tot ce am auzit de la Tatal Meu". Domnul vrea sa stim ce doreste El de la noi, de aceea ne-a facut cunoscut Voia Sa. Nu mai exista taine, exista raspunsuri pe care le vom afla intreband.
 Am avut si eu un astfel de moment de durere, de dezamagire, cand a murit tatal meu. Dincolo de nepasarea celor din jur, nu doar pentru durerea mea, ci mai ales pentru ca pierdeam lumina lui Dumnezeu, era ca nu intelegeam de ce. De ce sa existe atata suferinta, atata durere, caci ma asteptam ca un crestin sa fie ocolit de necazuri de acest fel. Sa vezi ca o fiinta draga se topeste din cauza cancerului, ca in fiecare zi moare cate un pic, ca in final abia se mai misca, iar tu nu poti face nimic, nu poti face absolut nimic, decat sa te rogi ca sa se produca o minune, care nu mai apare niciodata... ca la final omul parintele tau are jumatate din greutatea pe care o avea cand era sanatos... Inca mai aveam un pic de putere, iar atunci cand am primit vestea ca a murit (eram la servici), am ingenunchiat si am zis: "Faca-se voia Ta!"
 Dar timpul a trecut, iar prietenii mei (oare am avut vreodata prieteni?), nu erau prea interesati de problemele mele. Poate nici eu nu am fost la randul meu...Dar eu m-am scufundat...Apoi cateva neintelegeri cu conducerea bisericii, pentru care nu m-am considerat vinovat cu nimic, au adancit framantariile, apoi am fost exclus pe termen nelimitat din biserica pentru pacatul de neiertat de a nu fi platit cotizatia vreo 5-6 luni. Stiu ca pare incredibil si nu ma deranjeaza sa fiu catalogat mincinos, e prea putin fata de ceea ce merit sa fiu catalogat. Dar e adevarul.
 Spre deosebire de Iov eu nu am avut credinta. Furia mea s-a transformat intr-o dusmanie impotriva Celui PreaInalt. Cum putea El sa aiba astfel de slujitori, lipsiti de dragoste crestina, ci doar de dorinta de a aduce citi mai multi bani la visteria bisericii? Nu cumva El era ca ei? Nu cumva tot ce invatasem pana atunci, era doar o mare minciuna si singurul adevar era rautatea?
 Ma scufundam in fiecare zi si nu aveam prieteni care sa ma ajute...Nu mai aveam biserica, nu mai aveam pastor, nu mai aveam crestini care sa aiba puterea Duhului Sfant si care sa strapunga scoarta celui rau care imi inabusa sufletul, nu mai aveam frati si nu mai aveam surori. Am cautat ajutor la o alta biserica, dar acolo cunosteam destul de putine persoane, nu aveam incredere, nu m-am putut deschide si sa le spun ce ma rodea tot mai tare. Am devenit singur, chiar si fata de sotia mea, si chiar daca au existat multi crestini care se rugau pentru mine, nu era oare bine sa incerce sa imi vorbeasca? Oare nu asta ne cere Domnul Isus? Sa vizitam pe cei bolnavi sau in inchisoare?...Si poate se refera si la un sens spiritual, nu doar unul pur material. Dar cel mai placut e sa trimiti orice gen de activitate pe care trebuie sa le facem noi, Domnului! El stie mai bine, iar noi traim intr-o criza materiala si financiara mereu de cand ne stim,asa ca nu avem timp. Asta e!
 Am inceput sa merg rar la biserica, tot mai rar, iar cum fiinta omeneasca doreste permanent ceva deosebit de actuala situatie, am testat tutunul si alcoolul. Excelent! Iata ceva ce iti umple stomacul, plamanii si creierul cu senzatii noi si intense. Ba chiar si cu tovarasi cu care poti sa povestesti orice, in locuri speciale petru un strop de tarie si un strop de vorba, care nu iti spun niciodata ca ceva e pacat, ca e rau, ci orice ai face e bine, pentru ca in lume  singurele pacate sunt, nu-i asa?, sa te lipsesti de placeriile vietii. Iar placeriile vietii insemna totul. Tot ce iti aduce o satisfactie materiala sau, pentru cei culti, una intelectuala. Ba chiar si una stiintifica: nu exista Dumnezeu! ca daca El ar fi, nu ar fi boala si suferinta. Cum sa contrazici o gandire de o astfel de profunzime? Din cateva cuvinte pline de logica ajungi la aceeasi concluzie pe care maretul savant al secolelor XX si XXI, Stephan Hawking, s-a straduit cu ajutorul fizicei cuantice anii de zile sa demonstreze, si a reusit cu greu sa se convinga singur, cand ar fi trebuit doar sa intre intr-un astfel de loc, unde coniacul si gandirea abstracta  sunt la ele acasa si sa asculte un pic din filosofia  paharului.
 Se poate aluneca atat de usor si sa revii atat de greu, daca se mai revine vreodata. Poti disparea atat de usor in neantul necredintei, mai ales daca biserica e pentru tine, si pentru altii, un gen de club unde stam si ne plictisim cateva ore pe saptamana, ca sa ne intoarcem la poveriile noastre de toate zilele. Cand credinta devine o repiratie grea a unor plamani obositi si imbacsiti de smogul unei lumii pline de minciuna si urat. Atunci cand cei pusi de Dumnezeu nu mai dau hrana, nu se mai implica si nu mai pastoresc turma, Cuvantul Viu e inlocuit cu povesti predicate din amintiri sau din fantezii de doi bani. Iar genunchi relaxati nu se mai pleaca in rugaciune, ca-i doare, iar stomacuriile prea pline uita ce inseamna postul si inimiile prea goale ce inseamna vegherea. E usor sa nu mai intelegi planul lui Dumnezeu, sa nu mai fi implicat in el, Biserica sa para doar un zgomot inutil...Iar tu sa fi pierdut intr-o lume de pacate! Sa fi la un alt etaj!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Biserica din mijlocul haitei

 "Iata, Eu va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor" Matei cap.10 vers.16a.
Ce sansa au cateva oi in mijlocul unei haite de lupi? Niciuna. Ce sansa are Biserica in haita de religii si ideologii, care abia asteapta sa se hraneasca cu sangele proaspat al Bisericii? Niciuna. Si  totusi, Biserica exista spre Slava lui Dumnezeu. Dar cand zic Biserica nu ma gandesc la locasurile de cult, ori la institutia ce afirma ca a adus acum 2000 de ani credinta pe aceste meleaguri, ci la acea Biserica existenta in inima celui care il iubeste pe Isus si asculta de porunciile Sale. Acea camaruta unde omul cineaza cu Mantuitorul Sau. Acea celula a Bisericii care alaturi de alte celule ale Bisericii, constituie un tot, care este Biserica. Acolo Dumnezeu este prezent, acolo in tic-tacul inimilor daruite Lui, El care nu poate fi cuprins de Universul material e cuprins de farama de viata a omului, a adunarii sfinte. Ele vibreaza prin puterea Duhului Sfant, stralucind in fata acestei lumii.
  Suntem asaltati de haite de lupi...Indiferent daca sunt materiali sau au origine demonica, dorinta celui care ii coordoneaza e sa ne vada sfasiati. Totusi, mana Domnului nu permite ceea ce cel rau si-ar dori. In Matei capitolul 16 versetul 18 Domnul Isus ii spune lui Simon Petru: "Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui".
 Este adevarat! Iar un om intelept spunea ca distrugerea marilor imperii s-a facut intotdeauna din interior spre exterior. Din pacate de-a lungul timpului Biserica s-a faramitat, inimile care trebuia sa bata impreuna spre Slava lui Christos au inceput sa bata, pentru lume, pentru bogatiile temporare ale acestei vieti pamantesti. Dar intotdeauna Domnul a avut genunchi care nu s-au plecat in fata Baalilor moderni si care au trait o viata sfanta.
 Ma intristeaza sa aud de biserici locale care se fragmenteaza pentru ca apar unii oameni ce vor sa fie lideri, apar oameni care au idei ciudate legate de viata crestina si care doresc cu orice pret sa le impuna. De multe ori, insa, e la mijloc ceva destul de banal si foarte vechi: mandria. Iar mandria spune ca nu poti accede la un statut nou, la a fi desupra tuturor decat prin violenta. Violente in vorbire, in actiuni. Iar violenta dezvolta ura, frica, durere, dispret.Ea distruge prietenii, legaturi fratesti, familii. Omul se izoleaza, nu mai doreste partasie,iar daca inca participa la ceva spiritual o face de forma, nu mai are rabdare pentru nimic, pentru ca crede ca a descoperit ceva ce functioneaza mult mai rapid decat postul si rugaciunea si , desigur, mult mai eficient. Dumnezeu este invocat, dar niciodata nu i se va da voie ca El sa lucreze. Poate crede cineva ca Dumnezeu isi da girul pentru asa ceva? Devine Domnul fan al duritatii si al metodelor extreme?
 Suntem in mijlocul lupilor. Ce e de facut? Versetul 16 din Matei capitolul 10 continua si spune: "Fiti dar prudenti ca serpii si nevinovati ca porumbei". Sa fim prudenti...Si nevinovati...
 Un om prudent nu se arunca sa ia de bun orice aude sau vede. Un om prudent stie sa analizeze totul si sa ia ce este bun. Un om prudent stie sa taca cand trebuie, si sa vorbeasca atunci cand Domnul il calauzeste ca sa vorbeasca. El rosteste Cuvintele lui Dumnezeu si nu banalitati. El este intelept, un intelept adevarat care il respecta pe Dumnezeu prea mult pentru a face ceva ce ar putea sa il supere pe Mantuitor sau pe copilasii Sai. El stie ca adevarata putere e la Dumnezeu, in rugaciune, nu in avantari ridicole spre nicaieri si idei copilaresti. Doar in basme Fat-Frumos rezolva orice gen de problema instantaneu si nu e nevoie sa invete niciodata sa rabde. Omul prudent stie sa rabde. Omul prudent stie sa castige o victorie adevarata pe genunchi, in rabdare la picioarele lui Christos.  Din inima lui te poti adapa, pentru ce de acolo curge apa vie...El este cu Dumnezeu, umbla cu Dumnezeu...
  Un om neprihanit cineaza cu Isus mereu. Se afla la o masa spirituala care nu se termina, nici macar cand inima inceteaza a bate, pentru ca adevarata inima, cea noua pe care o primim de la CelPreainalt nu inceteaza a bate. Un om neprihanit se afla intr-o Biserica zidita pe Stanca. Ce greu trebuie sa inteleaga cei care rup biserici, ca de fapt, munca lor inveninata, e doar de a schimba niste reguli si niste locatii pamantesti, pentru ca Biserica lui Christos nu poate fi mutata in alt loc, fiind zidita pe Stanca mantuirii de mainile strapunse ale lui Isus, iar porunca noua de a ne iubii unii pe altii, nu se va modifica niciodata.
 Inima neprihanitului e cu Dumnezeu in Cer, inca de pe acest pamant si nu mai poate fi mutata. Inima neprihanitului nu uraste. E imposibil sa mai urasti. Neprihanitul uraste doar pacatul. Inima neprihanitului nu poate fi corupta cu scaune, functii, idei de marire. Pentru ca inima fireasca a fost omorata la Cruce. Ce marire mai exista in mormant? Ce fala este pentru cel ce e a murit? Ce functii mai exista pentru cel ce e doar oase? Ce scaune prefera cei ce sunt doar amintiri? Inima neprihanitului e smerita. Stie ca inima lui nici nu ii mai apartine lui, ci Domnului Isus. Inima neprihanitului vesteste pacea si iubirea dintre copii lui Dumnezeu. Inima lui iubeste mult, caci i s-a iertat mult. Dar inima celui ce nu stie daca i s-a iertat, nu poate decat sa se iubeasca pe sine. La fel cum fratele fiului nerisipitor nu isi mai putea iubi nici fratele, nici tatal, avand senzatia unei continue nedreptatiri...O inima seaca dorind nu partasie si bucurie cu Tatal, ci un ied la un chef cu prietenii vremelnici.
 Este un paradox existenta Bisericii, a turmei de oi, in mijlocul lupilor, care pe langa faptul ca dispun de un numar mai mare decat oile sunt si mai bine dotati. Insa ei nu au pe Regele Isus. Pe Pastorul adevarat care si-a dat sangele pentru oitele lui scumpe. Acest sange e cel ce ne apara de haita flamanda, e cel ce ne spala pacatele, e garantia ca orice piedici sunt acum sau vor aparea in viitor, ne deschide calea spre Dumnezeu. Binecuvantat sa fie CelPreainalt, Mantuitorul nostru!
  Nu vreau sa inchei fara sa mai spun ceva despre cel cu inima prudenta si neprihanita: el vegheaza. Mantuirea nu e un joc banal pe care sa il poti juca si sa faci orice altceva in acelasi timp. Vegheati asupra inimilor voastre si "sa veghem unii asupra altora, ca sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune" Evrei 10:24. Nu lasati sa existe in biserica dvs. inimi impovarate si pline de amaraciune. Fiti adevarati frati si surori, jertfiti-va cateva minute si spuneti-le o vorba buna, chiar daca aparent va resping, rugati-va pentru ei, nu lasati sa apara fisuri in lucrarea Domnului. Orice intarziere poate fi fatala. Sufletul unui om poate depinde de tine.(Iacov 5: 19-20)
 Domnul sa ne ajute sa fim oameni dupa inima Sa!

joi, 4 noiembrie 2010

Tinta finala: Speranta

 Poate un om sa traiasca fara speranta? Poate sa isi duca activitatile zilnice la un final rezonabil? Cineva spunea ca cel mai periculos om de pe pamant devine acela care nu mai are nimic de pierdut. Sa fie oare adevarat? Poate ajunge cineva sa nu mai posede nimic, sa nu mai aiba nici macar un dram de iubire sau de speranta...sa nu mai existe nimic ce l-ar putea anima?
  Adevarul este ca traim intr-o lume care ne seaca de energie, de credinta, de iubire. Ajungem sa nu mai fim nici o secunda singuri, virtualul ne devine tovaras de viata, in timp ce suntem tot mai singuri fizic si emotional. Conducatorii lumii intra la noi in sufragerie, ne povestesc despre ce intentioneaza sa faca; ziaristi de toate nuantele ne spun cat de bine sau de rau o sa ne fie, teroristi sau sfinti, patroni sau someri, comercianti sau agricultori, toti intra in casa noastra, aducandu-ne vesti bune si vesti rele, amenintandu-ne sau linistindu-ne dupa cum le cer interesele lor. Dar in acest timp nu mai avem timp de a spune o rugaciune, de a citi un capitol din Sfanta Scriptura sau dintr-o alta carte, de a asculta o melodie, de a cugeta si la altceva decat la Cassandrele din televizor. Nu mai avem timp sa iesim cu familia o ora la plimbare, undeva intr-o padure sau un parc, undeva unde sa admiram in tacere un apus de soare. Undeva unde Dumnezeu sa ne vorbeasca cateva clipe, sa ne incurajeze, sa ne mangaie...
Ni se fura identitatea, ni se fura viata, ni se fura sentimentele. Devenim in mana acestor abili manipulatori ai popoarelor o masa de manevra. Devenim atat de identici in saracia noastra spirituala si umana. Vedem doar cum trec zilele, anii, si totul e tot mai fara sens, ne vedem viata topindu-se in anii inutili traiti fara nici o tinta, sau in scopuri efemere: o casa, o masina, un televizor 3D, altceva, tot altceva nou sa ne imbogateasca casa si viata, dar devenim tot mai seci, tot mai goi,entuziasmul tineretii trece si, intr-o zi, nu mai ramane nimic. De ce am trait pana atunci? De ce nu mai avem speranta? Ce mai poate viata sa ne aduca bun? Undeva se profileaza imaginea finalului. Al mormantului...
 La scoala, ni sa vorbit la biologie de evolutie, iar la ora de religie de creatie. Ce sa crezi? Exista un scop? A facut Dumnezeu lumea sau ea a aparut intr-un mod ce nu avea nevoie de un creator. Exista un plan sau suntem din start nevoiti sa nu ne punem speranta in Cineva care poate fi aproape de noi in viata? Caci daca plutim intr-un vid rece si impersonal, pe o bucata de huma, atunci speranta e doar o iluzie, la fel ca si viata noastra. Iar noi suntem cei ce ne agitam fara rost. Grecii antici credeau ca pentru o persoana e un necaz sa se nasca, iar daca asa s-a intamplat, atunci nu mai ramane decat sa isi doreasca finalul cat mai repede.
 Da, am ajuns fara tinta si fara speranta, ascultand glasul celor ce ne vorbesc ca Dumnezeu nu exista, ascultand glasul celor care se inchina idolilor economici: crestere economica, inflatie, somaj etc si care cred ca odata rezolvate problemele economice se va rezolva tot. Alti cred ca inlaturand cauzele razboaielor se va ajunge la o rezolvare a mortii a mii si milioane de oameni, ca bani dati pe arme ar putea sa aduca investiti in agricultura, in infrastructura, hranind oameni care acum traiesc in cele mai primitive stari, fara apa, fara hrana, fara medicamente. Alti cred ca in timp ce cateva familii detin miliarde de dolari in conturi, milioane de familii sarace au aceleasi sume datoare la banci, iar o impartire corecta a bogatiei ar duce la disparitia saraciei.
 Dar de ce ar schimba cineva ceva, doar ca sa fie un nume intr-o carte de istorie? Daca viata nu este imbogatita de iubirea lui Dumnezeu, daca nu stim sa ne smerim si sa ii intelegem pe altii, de ce ar trebui sa se schimbe ceva? Cum poate crede cineva ca fara Dumnezeu exista speranta? Am avut pe cea mai mareata Fiinta din Univers aici langa noi, iar in rautatea si egoismul nostru L-am ucis, cum ucidem mereu si mereu orice floare a puritatii. Am avut Iubirea intrupata si am gasit cu cale sa o nimicim. Am preferat sa-I dam o lectie lui Dumnezeu ca sa nu se mai apropie de planeta noastra si sa aratam intregului Univers ca suntem seci, ca nu putem crede, ca nu vrem sa iubim... Ne-am ucis sperantele,  ne-am rastignit Mantuitorul si L-am negat, preferand sa ne plangem durerea vietii in singuratate, alaturi de virtualul nostru cel drag, modelat dupa inima noastra, un nud sec si fara viata, fara sa dorim sa prindem mana divina ce se intindea oferindu-ne ajutorul. Am ridicat stiinta la rang de religie, ne-am pus profetii si preotii ai acestei noi religii, si i-am stigmatizat pe cei care inca isi plecau genunchi in fata lui Creatorului, aducandu-le argumente din fizica cuantica, care desi nu ne zice nimic despre Dumnezeu, cu o usoara manipulare "hawkingiana", putea lasa impresia ca fizica asta chiar este "atee".
 Cain a avut aceasi atitudine. Daca eu nu pot de ce sa poata fratele meu? Iar argumentul final a fost ciomagul cu care a zdrobit teasta neprihanitului Abel. Daca manipulatori acestei lumi nu pot decat sa aduca suferinta si degradare vietii popoarelor, daca ei nu pot crede si nu mai au in ce spera, atunci vor distruge tot. Daca ei nu pot intelege ca dincolo de infernalul lor ego mai e si altceva, de ce sa  traiasca o viata cu Dumnezeu? Dar eu de ce sa imi traiasc viata dictata de minciunile lor antireligioase, economice si sociale. Eu de ce sa nu imi iubesc Creatorul? De ce sa nu prind Mana strapunsa de cuie, care vrea sa ma scoata din mlastina necredintei, a urii , a depresiei? Pentru ca mai mari in ale politicii, economiei sau stiintei nu cred? Ei vorbesc? Ei ma invata pe mine? Ei care au reusit sa faca praf in cateva luni economia unei planete? Unde sunt oamenii stiintelor economice si sociale, armatele de economisti si politicieni, platite cu bani grei care habar nu au avut ca vine o criza colosala si care afirmau ca e un pic de criza prin America, dar nu o sa ajunga niciodata aici in Europa...Iata cine ne invata economie sau religie. Oameni care nu stiu cand corabia se duce la fund, crezand si asigurandu-ne ca nu e nici o furtuna ca aici meteorologii nu au prognozat nimic. Si atunci de sa iau de bun ce spune Hawking despre Creatie? Ii voi face cadou vesnicia sufletului meu? Ca el nu crede in nimic decat fizica cuantica (care este de abia la inceput) si in el insusi. Ce daca sunt atatia atei ?Pai nici Stalin, Hitler, Mao sau Pol Pot nu credeau si au actionat in consecinta, "eliberati" de constrangeri morale. Caci daca ei nu aveau nici o speranta de ce sa existe oameni care sa spere? Iar fara speranta omul e doar o corabie cu carma rupta, batuta de orice vant, inecata de orice val.
 Nu va lasati speranta in mana acestor maestri ai manipularii! Cautati speranta care nu inseala la Cruce! Umpleti-va de puterea Invierii lui Christos! Pentru a putea iubi, din nou, crede din nou si de a spera din nou. Pentru a avea o viata nou si bogata!