joi, 30 decembrie 2010

Ruga pentru Coreea de Nord

 In Coreea de Nord se moare. Se moare pentru ca niste netrebnici care se considera "tovarasi" cu restul populatiei s-au constituit intr-o gasca si iubesc atat de mult puterea, incat nimic nu pare sa-i poata clatina. In Coreea de Nord se moare de foame, iar in ani '90 au murit circa doua milioane de oameni, in special copii. Se moare pentru ca nu esti atat de indoctrinat ideologic incat sa accepti moartea cu zambetul pe buze. Se moare pentru ca nu il iubesti pe tovarasul Kim Ir Sen, care chiar daca e mort de 16 ani este tatal noii natiuni coreene, zeul ateu comunist. Se moare cand nu-l iubesti pe fiul acestuia, Kim Jong Il si nu doresti sa mori in razboaiele "sacre" pentru pedepsirea Occidentului decadent. Caci cei doi impreuna cu partidul constituie o demonica trinitate: Un tata creator atot ce este in natiune, un fiu ce face voia tatalui si conduce destinul tarii, si partidul care invata, insufla, aduce poporul pe calea "sacra" deschisa de tatal natiunii nord-coreene. Iar daca mai credeati ca exista un ateism real si valabil, intrebati-va cum de oamenii din Coreea de Nord sunt obligati sa se inchine idoliilor din bronz sau piatra, ce reprezinta trinitatea coreeana.
 In Coreea de Nord se moare cand esti crestin. Dar neexistand statistici ne este greu sa vedem cati martiri are aceasta tara atat de oropsita de raul absolut care este comunismul de tip maoist, in varianta coreeana numita ideologia ciuce.
  Mai nou aceasta tara prin vocea guvernului sau ameninta in stanga si in dreapta cu pornirea unui razboi "sfant", in masura in care sfintenia face parte din atributele unui guvern care il uraste pe Dumnezeu si pe propriul popor. Nu am cerut niciodata ceva cititoriilor mei, dar azi doresc sa se uneasca in rugaciune, pentru ca acest regim satanic sa dispara pentru totdeauna de pe acele meleaguri, iar Cuvantul lui Dumnezeu sa poata fi vestit liber, iar crestini sa nu se mai ascunda in gropi, noi catacombe, unde sa asculte cateva clipe din frumoasa Evanghelie, pe care noi o auzim atat de relaxati si nepasatori. Iar intr-o zi din aceasta tara vor veni evanghelisti, ca sa ne invete un crestinism diferit de cel linistit si, uneori, plictisitor , pe care il traim noi. Unul primar, invatat in gropi, in inchisori, in torturi, unul trait cu arma la tampla. Atunci o sa intelegem ca exista un crestinism al iubiri profunde fata de Isus, un crestinism in care sacrificiu e totul, in care un verset din Sfanta Scriptura inseamna mai mult decat orice comoara din lumea asta. Si orice bataie a inimii este pentru Cristos!
 Dar pana atunci hai sa ne rugam si sa postim ca acest infern din Coreea de Nord sa se termine si Lumina Evangheliei sa straluceasca acolo. "Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz." Isaia 9:1a. "Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta, cum se bucură la seceriş, cum se înveseleşte la împărţirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian." Isaia 9: 2-4.
 Cred in aceste cuvinte profetice pentru acest popor atat de iubit de Isus. Cred ca jugul se va rupe cat de curand, iar acest popor va vedea o mare Lumina. Dar pana atunci sa ne rugam si Dumnezeu va face minunea!

vineri, 24 decembrie 2010

Libertati castigate in decembrie 1989: saritul din balcon si datul cu parerea!

 M-a impresionat mult gestul lui Adrian Sobaru care s-a aruncat de la un balcon al Parlamentului strigandu-si durerea.  Si in timp ce cadea a strigat: Libertate! M-a impresionat si pentru ca vad ca exista si altii care s-au saturat de democratia asta care distruge o tara si asa amarata. Spuneam odata ca democratia este doar posibilitatea legala ca in fruntea tarii sa-i alegem pe cei mai netrebnici dintre netrebnici. Raman la aceasta idee. Nu doresc sa imi transform blogul intr-unul al comentarilor acide adresate politicii dambovitene, cu toate ca politica se pare ca e sinonima cu mizerie si coruptie, in special, cand vorbeste in numele democratiei. Iar in numele "libertatilor"castigate cu "sacrificiu" de "revolutionarii" din Decembrie 1989, orice cetatean onest si curat trebuie sa sufere, sa-si vada familia in lipsuri, iar orice gest sau cuvant rostit trebuie rastalmacit , iar aceea persoana denigrata.
 Adrian Sobaru nu a realizat ca democratia si libertatea i-au permis sa se arunce de la balcon atunci cand insusi primul ministru ne mai aburea cu un discurs despre realizariile marete ale ultimilor doi ani. Va inchipuiti un gest similar inainte de 1989, la vreun discurs al tovarasului Ceausescu? Va puteti inchipui un parlament mai democrat decat al nostru?
  A! Am aflat ieri ca una dintre cele mai importante libertati castigate ar fi aceea de a-mi putea da cu parerea. Mi-au trebuit 21 de ani sa aflu ce am castigat si ce bogat sunt, datorita faptului ca imi pot da cu parerea! Asa o fi! Dar am si eu un copil, caruia nu-i pot oferi mai nimic, asa ca m-as lipsi de libertatea de a-mi da cu parerea aici ori in alta parte, si sa vad ca pot sa-i ofer un zambet. Sa vad ca in fruntea tarii ar fi altceva decat o mana de mincinosi si oameni corupti care ne indeamna la solidaritate si luciditate. Adica sa fiu partas, macar sentimental, fata de marii hoti ai acestei natiuni! Asta inseamna capitalism si democratie! Sa fi partas cu minciuna si demagogia, cu saracirea proprie...Dar asta e! Sunt vremurile din urma!
 Putem vedea aproape acelasi sistem corupt si pe timpul Domnului Isus, cu toate ca atunci se numea altfel. Si la fel au fost deranjati de un tanar rabin, care nu era in gasca de rabini si preoti mafioti, care vorbea de iubire, de o lume noua, in care cei corupti de ban si de slava asta pamanteasca nu vor intra niciodata. Un Om care avea putere reala asupra inimilor triste si impovarate. El putea aduce lumina in intunericul si durerea sufletelor chinuite. Si ma gandesc ca daca El nu ar aduce si azi lumina si caldura divina, nu ne-ar mai ramane mare lucru...iar cand rabdare ar ajunge la capat sa sfarsim cu viata asta de privatiuni si bezna intr-un mod violent, ca o reactie ultima de revolta.
 In timp ce prostituatele, vamesii, talharul de pe Cruce au putut vedea in Christos Salvatorul lor, stapanii spirituali si politici, au vazut doar un oponent, neintelegandu-i mesajul, fiindu-le teama ca le va fi luata puterea din maini. Ca Isus ar putea deveni intr-o zi rege, iar ei vor fi izgoniti din functiile de conducere. Dar Isus a fost Altcineva! A fost si este Adevarul! Mai mult decat un regisor pe un petic de pamant, mai mult decat un rabin -sef pe o insulita iudaica intr-o mare romana. Nu a dorit sa fie un rege al unei tarisoare, ci un Rege al inimilor! Nu un invatator al Cuvantului, ci insusi Cuvantul!
Poate ca ar trebui sa ne aruncam toti ca Adrian Sobaru, urand viata murdarita, dar nu in Parlamentul celor puternici si ticalosi, ci in bratele lui Dumnezeu! Asa mai putem avea o speranta, mai putem sa credem ca Dumnezeu are pregatit un viitor pentru copiii nostri. Chiar daca cei din fruntea tarii se lupta sa-l distruga.
 Poate azi in Ajunul unei sarbatori atat de dulci si stralucitoare, ar fi trebuit sa am un mesaj legat de Nasterea lui Isus! Dar nu exista alt mesaj mai frumos decat nasterea Sa in inimiile triste si impovarate de raul.  Acolo doreste Isus sa se nasca...in inima. Sa poata aprinde speranta! Speranta unui viitor adevarat, ce nu se opreste la mormant, ci trece de barierele fizice, intr-o lume unde Cea mai superba Fiinta va conduce, nu o democratie amara, a unor oameni ce ne prostesc mereu cu notiuni fara acoperire. Democratie? Totul e banul! Iar noi suntem doar intr-o lume neosclavagista! Christos va inlatura acest sistem mizerabil. Si va instaura un sistem in care dreptatea si mila vor prevala. Unde orice lacrima va fi stearsa de mina strapunsa la Cruce! Ce am putea dori mai mult? La ce viitor mai inaltator am putea visa?
  Inchei cu cuvintele Domnului Isus spuse lui Pilat: "Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu." Ioan 18:37
 Nasterea Sa a fost pentru a ne aduce adevarul. Sa nu-i respingem marturia Sa. Altfel nu ne mai ramane decat glasul politicienilor si "adevarul" lor.

luni, 20 decembrie 2010

Eroi fara nume...

 Intr-un serial cunoscut, in special celor tineri, Smallville, un senator american dezamagit de poporul pe care il reprezinta de ani de zile spune:"De ce nu avem eroi? Pentru ca lumea nu stie sa-i respecte, ii invidiaza doar, apoi le cauta greselile facute!"
 De ce nu avem noi crestini romani, eroi ai credintei de pe aceste meleaguri? Pentru ca le cautam greselile dupa ce i-am invidiat nitel.... Dupa ce lipsa de respect a aparut si a sfaramat orice admiratie la adresa lor. Dupa ce aroganta si prostia noastra a parjolit orice fel simpatie fata ei.
 Poate imi veti spune ca exista un Steinhardt sau un Wurmbrand ori un Vulcanescu...Da! Putem vorbi despre eroi ai credintei...Dar intr-un ungher cineva isi va pregati  bolovani si noroi ca sa arunce asupra lor. Cineva intreba, acum cateva zile, daca in apararea lui Iosif Ton il vom "reactiva" pe Wurmbrand, care cum se stie la readus pe Ton pe calea Domnului! Cat dispret trebuie sa zaca in inimi ce se vor crestine... Ce merg la Biserica si apoi se uita in oglinda magica si ,probabil, il cheama pe Dumnezeu sa le confirme ca sunt cei mai frumosi din punct de vedere spirituali. Dar nu se intreaba niciodata daca au adus vreo raza de lumina in aceasta lume sau doar noroi si bezna. Acesti oameni aduc tina din care sau nascut in aceasta lume, pentru ca sa dispara de unde au venit dupa ce vor fi murdarit tot ce au putut. Si cred ca nu au inteles niciodata ca suntem chemati sa fim smeriti sa-i vedem pe ceilelti mai presusus de noi, chiar daca nu au atata cultura generala, si nu au la dispozitie Internetul pentru comenta orice se intampla acolo bun sau rau. Sunt doar producatori de graffiti spiritual, murdar, care se folosesc de un limbaj aparent crestin pentru a acoperi frumusetea faptelor unor sfinti ai lui Dumnezeu cu mizerie.
 De ce nu avem eroi? Pentru ca lasam sa ni se toarne in suflet otrava, si in loc sa tacem inaintea Domnului, ne simtim datori sa mai zicem ceva, pentru a le da apa la moara.
 Stiati ca Isus Christos a fost in cateva randuri mirat? Isus s-a mirat, iar eu ma mir ca sufletul omenesc poate sa-l surprinda chiar pe Dumnezeu! El care stia tot despre oricine a fost mirat de oameni. Adica de credinta sau necredinta lor. Un sutas avea un rob bolnav, si in smerenia si credinta sa l-a rugat pe Isus sa nu se mai deranjeze sa vina pana la el, pentru ca nu se considera vrednic de aceasta, ci sa spuna doar o vorba si robul va fi tamaduit. Isus s-a mirat si a replicat ca in poporul sau, Israel, nu mai gasise o credinta atat de mare. Dar ce vad eu acolo? Trei elemente importante care erau zalele unui lant: iubirea sutasului fata de rob, care ar fi facut orice ca acel om sa se vindece, credinta in puterea Domnului Isus si smerenia profunda fata de El. Si sa nu uitam iubirea arata fata de Dumnezeu si fata de poporul evreu, aratata prin constructia unei sinagogi. Toate acestea nu sunt intamplatoare. Si cred ca in orice lucrare daca nu exista credinta, nu va exista iubire si smerenie. Si unde nu exista smerenie, in asa fel incat sa spunem cum ne-a invatat Isus: "Suntem niste robi netrebnici, am facut ce eram datori sa facem!" nu e loc de puterea divina acolo, ci doar de sfortari materiale si financiare...Totul redus la uman si la aroganta cu care ne nastem si care ii zugraveste pe altii mai putin importanti decat suntem noi.
 Da! Isus a mai fost mirat odata de credinta! Sau mai bine zis de necredinta fratiilor Sai evrei. Citim asta in Evanghelia scrisa de evanghelistul Marcu capitolul 6 versetul 6a : "Si se mira de necredinta lor...". Dar unde fusese Isus si ce se intamplase? Fusese acasa. In Nazaret. Acolo unde toti il cunosteau si unde imediat rautatea si aroganta au rasarit la vederea Sa: "Nu este Asta tamplarul? Lasa dom'le ca-L stim noi! Nu e fiul Mariei, fratele lui Iacov? A lui Iose? A lui Iuda? A lui Simon?..." Pai nu-l stim noi pe Isus? Nu facea inainte scaune si mese, nu facea usi si ferestre, iar acum se crede mare predicator si mare sfant a lui Dumnezeu?" i-au zis concetatenii lui. Vedeti? munca frumoasa, cinstita si de calitate pe care Isus a prestat-o pana cand chemarea lui Dumnezeu la trimis in ogorul Evangheliei, a devenit ca o pata, o murdarie creata de vecinii si cunoscutii Sai. Sa ma mir ca un om ca Wurmbrand e vorbit de rau la aproape 10 de ani de la moartea sa? Conteaza daca a gresit cu ceva? Conteaza daca lucrarea sa are inca putere, cand "graffiticienii" crestinismului sunt in stare sa mazgaleasca si munca cinstita a lui Isus, inventand doctrine pe care nici ei nu le respecta, dar cer altora, in fatarnicia lor, sa le respecte? Daca lemnului verde i-au facut asa ceva, ce putem noi vreascuri uscate sa spunem? La ce sa ne asteptam noi?
 Isus s-a mirat de necredinta lor. Dar ce era atat de diferit fata de credinta centurionului roman? Totul! Centurionul avea smerenie, avea dragoste de Dumnezeu si de oameni, avea credinta in Isus, in puterea Sa. Ce nu aveau nazarinieni? Nu aveau iubire, nu aveau credinta, nu aveau smerenie. In schimb aveau mandrie, aroganta, necredinta, dispret. Daca doriti un alt lant cu zale este acesta: necredinta, dispret, aroganta, lipsa de iubire. Care insa nu-i lega de Cer ca pe sutas, ci de glodul murdar in care traiau si mureau, aidoma unor viermi. Cu acelasi impact asupra aducerii umanitatii pe Calea Sfanta a lui Christos, precum omiziile. Adica zero
 Si acolo erau "graffiticieni" ai iudaismului, mazgalind si banalizand imaginea Mantuitorului, rascolind si cautand greseli. Iar daca nu gaseau, Isus devenea tamplarul, banalul tamplar, cu munca Sa banala si neinteresanta, banalul tamplar plin de rumegus, prafuit si aproape inutil in acea societate nazarineana, Isus care nu facea decat sa ciopleasca niste lemn toata ziua. Pai oricine putea face asta! De ce era Isus mai important decat Iose? Sau decat Iuda? Ori decat Simon? Sau decat ei? Ce avea Isus atat de important decat niste vindecari, semne si minuni! Daca le pui impreuna nu are nici un sens: tamplarie si minuni...Tamplarie si intelepciune! Era El atat de important pentru ca acum predica in adunare?  In fond, doctrinele erau importante, nu Isus! Mostenirea aia spirituala de la marele Moise era tot, nu mainile ce faceau minuni a lui Isus! Nu cuvintele ce aduceau iertare si eliberare!... Doctrina, fundamentul unei credinte ce a murit demult, dar noua nu ne pasa. A-ti vazut un mort sa se planga ca sicriu in care este asezat s-a deteriorat, iar cand ploua intra apa in el? Cum sunt oamenii asa sunt si doctrinele pe care le sustin! Daca ei sunt morti la fel sunt si doctrinele! Doar ca un mort nu isi da seama de asta! Si trebuie sa existe puterea lui Isus sa-l invie, pentru a putea vedea. Altfel va sta in moarte si in acea perfuzie letala a banalului.
 Banalul! Banalul tamplar si banalele sale actiuni. Caci in fond ce este atat de important la un tamplar? Ce este atat de important la suferinta din inchisoare a unor sfinti cum au fost Wurmbrand sau Steinhardt? S-a mutat Terra de pe axa sa? Nu! Banal, banal, banal.
 Atunci cand stingi focul credintei cu zoaiele banalizarii, nu mai ramane nimic. Cand orice gest, orice cuvant, orice poezie, orice simfonie a vietii se ineaca in potopul de murdarie a limbi ce trage dungi negre cu pensula  acoperind minunea, cand splendoarea unui rasarit de soare moare ucis de cuvintele aducatoare de banal, ma indoiesc ca mai poti sa vorbesti de Lumina.
 Am citit mai multe carti crestine scrise de autori straini in care contributia lui Wurmbrand a fost recunoscuta. Sa nu uitam ca el a vorbit in Congresul SUA aratandu-le semnele torturilor si aratand tragediile crestiniilor din tariile comuniste. Da! Wurmbrand a fost comunist, pana cand Isus la salvat si la mandatat sa ii fie, sper sa nu exagerez, un apostol in Romania, apoi in lumea intreaga, nu doar pentru romani sau evrei, ci si pentru ocupantii sovietici, iar mai tarziu prin misiuniile sale pentru oricine. Iar daca inr-o zi a gasit un Iosif Ton ratacitor, pierdut, pacatos, si prin harul lui Isus la adus la lumina, e cazul ca cineva sa arunce cu piatra? Macar atat am invatat si eu din Sfanta Scriptura ca cel ce are privilegiul sa arunce primul cu piatra, trebuie sa aiba si privilegiul sa fie primul om care nu a pacatuit niciodata. Dupa aceia pot arunca si restul, adica noi ceilalti mai putin sfinti. Cu toate ca in ultima vreme se pare ca cei din urma au devenit cei dintai, in rautate, fara ca asta sa fie in acord cu ceea ce a spus Isus Christos.
 Ne aruncam la cosul de gunoi al istoriei de pe aceste meleaguri oameni care stralucesc prin ascultarea fata de Dumnezeu. Am facut-o mereu cu eroii pe care i-am avut. Dar nimeni nu e profet in patria sa. Il apreciaza pe Wurmbrand americanii, francezii, germanii. Dar romanului ii e atat de usor sa isi arunce mizeria pe oricine starneste admiratie dincolo de hotare. "Ala? Ce a facut ala?" Si aici avem o explicatie de ce traim prost! Pentru ca nu putem sa ne iubim valoriile. Pentru ca mereu i-am banalizat in timp ce alti au vazut in ei apostoli, profeti, vizionari, oameni care au adus stralucire in tariile care i-au primit... Devenim balcanici sau nazarinieni, pana si in credinta, iubim "instructiuniile doctrinare", in timp ce Cuvantul Viu ce il aduc oamenii lui Dumnezeu e lasat deoparte. Din placerea de a dispretui. Din placerea de a scurma in trecutul altora, dar niciodata in al nostru, pentru a demonstra ca avem liber la desconsiderare . Acea desconsiderare pe care o resimtim cand simtim ca ceva ce ne depaseste, ca ceva e mai presus de submediocritatea atat de placuta  romanului. Chiar si crestinului. Caci ca si iudei care considerau ca le stiu pe toate si se pregateau sa il lapideze pe Isus, in timp ce Maretul Invatator le cerea sa studieze Scripturiile..."Noi suntem samanta Lui Avraam" o sa strigam si noi furiosi, sperand ca simpatia de care Tatal Credintei a beneficiat prin sacrificiu inimii sale si nu oricum, se va transfera si asupra noastra, cand nu mai avem de ce sau in cine crede! Dar de ce sa te smeresti si sa ai inima deschisa, sa cauti adevarul, nu in Regulamente de Cult, facute de pastori obositi si inculti, ci in Sfintele Scripturi, cand aruncatul pietrei sau noroiului este mai la indemana. Si are eficienta maxima.
 Stiti ce spune in versetul 5 din Marcu cap.6? E randul meu sa ma mir! Ca Cel ce a creat Cerul si Pamantul nu a putut sa faca nici o minune acolo! Si cred ca am un raspuns, in sfarsit, la un alt eseu: Eben Ezer si Baali nostri cei de toate zilele! Acolo unde El intalneste necredinta, dispret si lipsa de iubire, Isus nu poate sa faca minuni. Acolo unde nu putem sa-i iubim pe cei mai putin norocosi decat noi, acolo unde aroganta predomina, acolo unde ne lichidam eroii, acolo Isus nu poate sa faca minuni. El nu trece peste lipsa de implicare, peste necredinta si peste bagatelizarea lucrarii Sale si a Persoanei Sale! Doriti minuni? Mergeti in Argentina! Sau in Nigeria! Ori haideti sa ne caim si sa ne smerim la picioarele Celui Preainalt! Haideti sa ne iubim eroi credintei si sa invatam de la ei. Sa nu rascolim doar dupa pacatele facute de altii. Daca iti place sa dai cu piatra trebuie sa stii ca singurul fara pacat e Isus! El putea sa dea cu piatra si atunci si acum! Dar poate ca nu da cu piatra, caci are mana ranita. E ranita de la Cruce. Are o gaura de marimea unui cui... Atunci cand a atarnat impreuna cu pacatul meu si al tau. Si-L doare! Si nu poate da cu piatra. Si inca mana Sa sangereaza, ca sa putem capata iertare si eu si tu!

sâmbătă, 18 decembrie 2010

O viata cu sens

  Unele lucruri ne mira atunci cand le citim din Sfanta Scriptura. Caci ea ne vorbeste de o lume si o viata total diferita fata de ceea ce cunoastem acum, diferit fata de doza de "viata reala", cum ne spunea C.S. Lewis despre acel necredincios care studia la British Museum si care avea in vedere vanzatorul de ziare din coltul strazii, autobuzul asteptat care sa-l duca acasa. Adica banalul, viata care nu mai are nimic necunoscut, nimic interesant, ziua de azi care e la fel ca cea de ieri, la fel ca cea de maine. Apostolul Pavel a sesizat ca fara a putea percepe viata noua pe care Christos a adus-o pentru noi prin invierea Sa, totul se prabuseste, iar viata banal si seaca a omului fara Dumnezeu, devine norma, devine viata "reala", in care mirarea, frumusetea, minunea sunt doar reactii chimice produse in creier si nimic mai mult. A bea si a manca devine nazuinta in viata limitata si fara sens a celui lipsit de credinta. Si intradevar banalul si necredinta genereaza o viata in care intrebarile legate de sens se sting din fasa, caci a nu crede inseamna sa nu speri, sa nu primesti niciodata un raspuns pentru viata, sa nu te astepti la altceva diferit in existenta ta decat la evenimente triste, fara sens, fara ca cineva sa te inteleaga, fara sa vrei sa intelegi, iar in final sa dispari asa cum ai aparut: fara motiv.
  Desigur ca nu se poate aduce o infuzie de credinta celui ce nu crede. Nu poti sa ii schimbi mintea si inima atingandu-l cu vreo bagheta magica! Poti doar sa ii propui sa traiasca o alta viata in care viata lui are un sens, nu doar in viziunea sa proprie, ci atat de maret, in viziunea lui Dumnezeu. Caci daca Cel Preainalt a creat toate lucrurile cu un scop, cu atat mai mult a creat toate vietiile cu un scop deosebit, pentru Maretie, o maretia ce depaseste fastul si grandoarea unor aplauze la seratele celor cu bani, care se lauda unii pe altii. Maretia de care vorbesc e aceea in care El ne va introna in lumea Sa, o lume care nu va contine aplauze pe fata si invidii ori comentarii rautacioase pe la spate, care trebuie sa recunoastem, apar mereu, fiind generate de aceiasi "viata reala".
 Credinta ne leaga de Cer. Suntem ancorati de Dumnezeu, iar cand furtuniile vietii isi arunca valuriile asupra noastra, nu suntem azvarliti si rasturnati, pentru ca  legatura cu Dumnezeu nu se desface. Corabia vietii poate sa sufere stricaciuni, sa nu mai fim la fel de capabili de lucrari, ca in tinerete, dar distanta dintre noi si Dumnezeu este aceeasi, ba inca suferintele ne apropie de El.
Cel ce nu crede nu are o ancora, orice val il impinge incoace si incolo, nu are o tinta spre care sa se indrepte, nu stie ce stanci pot apare in calea sa, ce forte il pot zdrobi pentru totdeauna. Cel credincios are speranta, orice i se intampla nu e o eroare, ci un eveniment din planul lui Dumnezeu, care poate fi dureros, dar nu inutil. Tragic, dar nu fara sens.
 Crucea face diferinta dintre viata si moarte. Dintre credinta si necredinta. Dintre sens si inutilitate. Dintre viata banala si viata vesnica- o viata care nu incepe de la mormant, ci din momentul in care inima se smereste si ingenunchiaza in fata Jertfei divine... a Celui care moare si toata puterea, iertarea, energia dumnezeiasca se transfera spre o omenire scufundata in bezna pacatului si a inutilitatii. Harul acesta ne ridica din intuneric...harul ne lumineaza inima si ochii spirituali. Si atunci putem intelege ce iubire a darui Dumnezeu. Sa dea pentru noi totul. Sa se dea pe Sine! Atunci poti intelege sensul pentru care crestini au fost persecutati, chinuiti, omorati, de doua mii de ani. Si nu au renuntat, pentru ca ancora lor era iubire si credinta. Iar Speranta a fost mereu insusi Dumnezeu!
Putem avea mai mult! Putem avea o viata cu sens, indiferent cat de marunti suntem, in viziunea noastra si a celor care ne cunosc! Isus Christos a murit pentru cei marunti, pentru pacatosi, pentru cei bolnavi, pentru cei nemangaiati. Cei bogati, cei ce conduceau poporul, cei care au facut din mandrie, rautate si aroganta, sensul vietii lor, au cautat mereu sa stinga Lumina lui Dumnezeu. O fac si acum. O vor face mereu. Si Dumnezeu ii va pedepsi pentru aceasta, indiferent cat de tari stau in sondaje sau conturi de banca. Dar noi cei saraci si smeriti avem o bogatie si un sens pe care ei nu o pot lua: Viata lui Isus care devine viata noastra! Iata sensul cel adevarat al existentei!

duminică, 12 decembrie 2010

Acel Cer ce se inchide

Cerul este inchis. Mai intunecat, mai tacut, mai rece decat intr-o zi de iarna. Simti doar vantul inghetat si doar amintirile par sa strapunga cristalul de gheata. Rugaciunea nu mai poate trece de ceata ce invaluie o inima cuprinsa de durere si disperare. Mai este Dumnezeu? Mai aude Cel PreaInalt? Promisiunile lui mai sunt adevarate? De ce altii sunt binecuvantati, iar noi nu avem parte de nimic decat de tristete, suferinta, si sperante ce se usuca si pier ca petalele unei flori?
 Au fost oameni ce au trecut prin dezamagiri profunde. Oameni care au trait atat de aproape de Dumnezeu: Iov, Ieremia, David, Ilie. Oameni a caror speranta s-a spulberat si care au suferit durere. Elisei la un moment dat face o minune si se intreaba: "Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?" Si are dreptate.
 De ce tace Cerul? Daca bucuriile si clipele de har se sting, cand jarul abia mai palpaie si urmeaza sa se stinga? Cand nici macar o minune nu mai poate aduce speranta, cand teama ne afunda in pesteri, si nici macar Cuvantul care ne intreaba ce facem in acel loc, nu ne mai scoate din grotele depresiei. Ravna a disparut, speranta s-a topit, Domnul nu ne mai raspunde la rugaciune. Si uneori, vin prieteni care nu inteleg nimic din suferinta noastra, si cuvintele de imbarbatare se prefac in cuvinte de acuzare, mierea se preface in pelin si vinul in otet.
 Avraam a trait o tragedie atunci cand dupa promisiunile daruite de Dumnezeu, s-a trezit ca i se cere un lucru teribil: sa aduca jertfa pe Isaac, fiul sau. Adica el trebuia sa anuleze in mod clar totul, toate promisiunile, sa isi stearga credinta, dragostea si speranta legata de fiul sau. Trebuia ca in ascultarea de Dumnezeu sa inchida pentru totdeauna viitorul sau, toate comoriile revelate lui de Dumnezeu pentru urmasii sai. Fara ca ceva sa ii fie pus in loc. Nici o alta promisiune, nici o alta speranta. Nici un alt Isaac, nimic.Pur si simplu se incheia o carte, o carte a vietii lui Avraam. In fata lui era doar neantul.
 Acesta este Dumnezeu pe care iL slujim? E adevarat ce spune Ieremia? "El m-a dus, m-a manat in intuneric si nu in lumina." Plangerile lui Ieremia cap 3 vers. 2. "Sa tot strig si sa tot cer ajutor, caci El tot nu-mi primeste rugaciunea" vers 8. Iar Iov se chinuie cu o familie care a disparut, o avere distrusa in cateva zile, o sotie care ii doreste moartea, un Dumnezeu care din prieten s-a transformat in dusman...David e urmarit de fiul sau si care mai are putin si il infrange, un Dumnezeu care l-a parasit, un popor care i-a intors spatele si care ii vrea distrugerea. Aceasta durere te poate spulbera, iti poate inghiti putina credinta, se transforma intr-o temnita a inimii si a sufletului...suficient ca sa intrebi ca Ioan Botezatorul: Oare este El? Oare nu cumva tot ce am trait, tot ce am auzit, tot ce am crezut nu a fost o greseala? Nu ar trebui sa asteptam pe altcineva, care sa ne aduca o noua revelatie?
 Mai il cunoastem pe Dumnezeu? Atunci cand universul asa cum il stiam noi se prabuseste, cand averea si locul nostru linistit se transforma in scrum? Cand cei dragi ne pier inainte de vreme? Noi care eram in stare sa murim pentru Isus Christos, ne ascundem in noapte de frica unei slujnice fara arme sau putere, de frica unei intrebari: Nu erai si tu cu El?...A mintit Petru? Il mai cunostea, in acele clipe de tradare si groaza? Sperantele de al vedea pe Isus Regele Israelului s-au risipit, nici un inger nu s-a luptat pentru Isus. Cerul a ramas mut...S-a terminat! Acolo nu mai era decat vidul.
 Nu mai raspunde Isus? Acel Domn care ne iubeste mai mult decat a iubit Cerul, ingerii si Slava divina, dezbracandu-se de tot ce era din vesnicii, a luat chip de rob si a suferit, pana la moartea Sa pe Cruce. Dupa acest gest ce va fi uimit Cerul pentru eternitate, acest raspuns la dorinta de salvare a omenirii, acum tace? Dar oare chiar tace? Viata noastra care a fost plina de promisiuni inaltatoare a incremenit intr-o "asurzitoare" tacere? Ba mai mult decat atat citesc in Marcu capitolul 5 cea mai imposibila rugaciune din toate timpuriile si ea primeste raspuns favorabil de la Isus. Nu e doar incredibil, ci e de domeniul fantasticului, de-a dreptul! O legiune de demoni se roaga lui Isus sa ii lase in tinutul acela si sa nu ii trimita in Adanc! Si Isus Christos accepta!...Accepta sa ii lase in turma de porci din Gadara. Iar noua ne e teama ca nu mai suntem ascultati...Si in aceste clipe ma intreb din nou: il mai cunoastem pe Invatatorul? De undeva un cocos ar trebui sa cante, sa ne aducem aminte de El si de noi, de frica noastra si de intunericul ce ne-a cuprins inima. Iar apoi sa plangem cu amar! Caci draci au fost ascultati, iar noi nu mai credem ca Dumnezeu ne aude.
 In acest moment, intelegand ca imposibilul chiar devine posibil, exista o problema! Tacerea Cerului e ceva ce trebuie sa inteleg. Caci apare o alta rugaciune incredibila si care primeste un raspuns diferit fata de cea ce dorea Cel ce se roaga! Da! Isus se roaga, iar Tatal spune: Nu! Iar Isus se supune Voii Tatalui! Te infiori cand vezi ca Cel Preainalt cu toata durerea din inima Sa alege sa dea un alt raspuns rugaciunii Fiului Sau, rugaciune ce ar fi anhilat pentru totdeauna posibilitatea mantuirii omului, dar ar fi scutit de suprema durere pe Fiul Sau. Marcu 14:36
 Cand totul se prabuseste in jurul nostru invatam ca nimic nu e partea noastra. Cand saraciti ajungem inaintea lui Dumnezeu vedem  adevarul: acela ca nu avem si nu suntem nimic! Ieremia dupa durerea care o are, vede o realitate mai profunda:"Domnul este partea mea!" Plangeri  3: 24. Indiferente de daruri, binecuvantari, sperante, Dumnezeu este tot ceea ce trebuie sa avem, ca parte. Nimic altceva, caci se poate crea si o religie noua, in jurul bogatiilor divine. Ca un Craciun strambat de mintea si mana omeneasca, in care cadoul este mai valoros decat Cel ce daruieste, iar cel ce primeste alearga la rugaciune nu pentru a lauda frumusetea Domnului, ci staniolul ce inveleste darul si promisiunea. "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" Romani 8:32. Niciodata daruriile sau promisiunile nu vor veni fara El. Intotdeauna Isus Christos va fi Darul Suprem pentru omenire, iar restul lucruriilor vor fi uneltele lucrarii Sale, nu a placerii ori mandriei omenesti.
 Isus trebuie sa fie totul. Asta a crezut Avraam cand a adus jertfa. Citim in Sfanta Scriptura ca el credea ca Dumnezeu il poate aduce pe Isaac inapoi din cenusa. Nu a existat un conflict. Lucrarea Domnului si promisiuniile Lui mergeau inainte...Si, in fiecare caz, oamenii lui Dumnezeu au inteles in final, ca trebuie sa nu creada in altceva decat in Dumnezeu, ca  nu exista conflicte in viata lor, decat daca asa credem si simtim noi. Dumnezeu a creat incercari pentru a aduce la lumina nu voia noastra, ci a Lui. Acum mai multi ani un om a avut o viziune. Se facea ca el era o piatra cenusie, colturoasa, umeda si rece. In interior era o piatra alba sferica, care il reprezenta pe Isus. In incercariile vietii piatra s-a rostogolit, aschii sarea din ea, capatand o forma sferica exact ca piatra alba din interior. Dar ramasese o piatra cenusie, chiar daca nu mai era umeda si rece. Nu era de ajuns. A trebuit sa se invarta in continuare, sa treaca prin dureri si incercari, pana cand piatra cea gri incepuse sa dispara, ramanand doar cea alba. "Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine." Galateni 2:20
Atat timp cat traim cu ceva din noi, din fire, din acel Eu, care poate semana a crestinism si moralitate desavarsita, orice test, orice incercare care va lovi in noi, va lovi si in promisiuniile lui Dumnezeu. Desigur, nu in ele, ci doar, in cea ce credem noi ca ele reprezinta. Vom vede conflicte intre promisiuni si ceea ce ni se intampla. Si undeva vom crede ca Cerul se inchide pentru rugaciuniile noastre, undeva in adancul nostru Dumnezeu ne va dezamagi. Dar El raspunde si cu NU! El are o lucrare de mantuire si sfintire pentru fiecare din noi, si pe care nu o va abandona doar pentru ca noi suntem tulburati sau intristati. Asa cum nu mergem la dentist pentru ca e placut acolo, ci pentru ca exista o suferinta mai mare si mai periculoasa care trebuie tratata.
 Nimeni nu sufera in zadar! Cerul nu este inchis niciodata pentru cel credincios. Doar pacatul inchide Cerul. Durerea ne apropie de Dumnezeu. Cel cu inima franta este totdeauna langa Dumnezeu. Credinta si speranta inlatura bariere al spatiului, timpului sau materiei. Sfintii lui Dumnezeu au fost mai aproape de El in suferinta decat in zile de belsug si nepasare. Atunci ei au inteles in saracia extrema ca Dumnezeu e partea lor. La fel ca Ieremia, Asaf deprimat se intreaba daca s-a meritat sa fie curat inaintea lui Dumnezeu, pentru ca e lovit mereu, pana cand in locasul unde era Dumnezeu intelege cel mai minunat lucru: Ca in cer nimic nu are el decat pe Dumnezeu, iar pe pamant placerea lui este Domnul. Cititi Psalmul 73! E mai actual ca niciodata. Si doar intelegand ca Dumnezeu trebuie sa devina totul in noi, vom putea castiga aceasta teribila lupta.

marți, 7 decembrie 2010

Dragostea lui Christos si scursurile societatii

 Atata framantare pentru decizia unui important membru al Bisericii Baptiste si anume distinsul Iosif Ton, sa adere la o miscare de inviorare a acestei Biserici. Cerneala virtuala curge umpland ecranele celor care sunt dornici sa inteleaga "de ce?". De ce a aderat acest om la o miscare cu o doctrina relativ diferita fata de cea pe care a trait-o atatia ani? Supararea e mare: unii se simt tradati si nu stiu cum sa isi descrie indignarea, alti sunt suparati ca dreptul de a crede si a adera la o miscare religioasa poate sa starneasca atata furie, rautate si sa genereze atata noroi verbal.
 Ca de obicei, inteleg atat de putin din disputele acestea religioase, incat incerc sa fac apel la veritabila desfasurare de idei care sunt pe ecranele televizoarelor ori pe paginiile ziarelor, desfasurare de idei ce se numeste politica. Politica partidelor. Politica oamenilor care apuca un scaun mai inalt sau mai mic in conducerea tarii, sau care apuca cateva minute sa sclipeasca pe ecran, invatandu-ne de ce e bine ca sa-l urmam si cum strategia sa va aduce tarii mult dorita iesire din criza.
  Ceva se aseamana. Politica din societate cu politica din biserica. Partide ce se lupta in stat pentru putere, cu partide ce se lupta in biserica tot pentru putere. Lupta, factiuni, diferente, opinii, orgolii...Toate acestea constituie un arsenal pentru razboiul crestinului cu crestinul, inclestare dusa in Biserica. Iar daca aveti rabdare sa cititi in Galateni capitolul 5 versetele 19-21, din cele 17 fapte ale firii pamantesti, opt (chiar noua daca punem la socoteala ucideriile- care pot fi si de natura spirituala, nu doar fizica) sunt legate de atitudini negative ce pot aparea in Biserica. Aproape jumatate, ceea ce ma face sa ma gandesc ca tinta predilecta a boliilor din interiorul bisericii e unitatea ei. Si dragostea care ar trebui sa existe, daca mai exista.
 Domnul Isus ne-a chemat sa iubim, o iubire reala care actioneaza, nu doar un simtamant in inima, o senzatie care e calda, pentru o persoana care, de regula, nu beneficiaza de nici un sprijin din partea noastra, o persoana care ne-o imaginam, chiar daca are corespondent in realitate, si pentru care nu e nevoie sa actionam doar sa simtim ceva, si totul e bine: iubim, nu-i asa?
 Interesant este ca Domnul Isus nu ne-a chemat la o coplesitoare senzatie de caldura sentimentala pentru lume, pentru frati si nici macar pentru El. CelPreainalt ne cheama sa ascultam porunciile Sale, astfel vom dovedi dragostea noastra fata de El. Nimeni nu iubeste mai mult decat cel ce isi da viata pentru prietenii sai. Cel ce iubeste actioneaza nu sta sa se joace cu senzatiile din suflet.
In cartiile pe care le-am citit de-a lungul timpului, de atatea ori mariile religii incercau sa dovedeasca omenirii ca doar sentimentul acela din inima, revelat de vreo zeitate cumsecade, si care ardea in sufletul credinciosului inseamna iubire. Si ce e mai minunat decat sa iubeste omenirea intreaga? Avand in vedere ca asta implica putin sau deloc din timpul tau si din energia ta. La fel ai putea sa spui ca iubesti pe toti martienii din Univers si chiar sa iti programezi inima sa simta ceva fata de omuletii cei verzi si simpatici.
Daca e adevarat ce spunea Dostoievsky ca iadul e locul celor ce nu pot iubi, si facand o analogie cu ce spunea Isus despre cei care nu L-au cautat cand a fost bolnav sau in inchisoare ori in lipsuri, atunci intelegi ca iadul este un loc pentru cei cu inima incalzita de "iubire", dar cu miini lenese si picioare "obosite". A celor care nu fac nimic. Sau a celor cu limbi ascutite si cu stilouri inmuiate in fiere, care daca sta sau cade un slujitor al lui Dumnezeu, e mai important si mai interesant decat propria sa stabilitate si pozitie fata de Dumnezeu. Si sa nu credem ca ura nu e decat un simtamant al inimii. La fel ca adevarata dragoste , adevarat ura lucreaza. Actioneaza, uneori mai eficient decat dragostea si binele, pentru ca e obraznica, da buzna, nu intreaba daca ii sunt permise actiuniile.
Domnul Isus ne-a dat o singura porunca aceea de a ne iubi unii pe alti. Dar se pare ca e cea mai grea si cea mai des incalcata. Caci daca tot e sa actionam asupra altuia e mai placut sa il muscam si sa-l sfasiem, intr-o incercare de a nimici tot ce e bun.
 As zice ca incerc sa ma gandesc cum se simte Domnul Isus cand singura dorinta si porunca, e prima tavalita in noroiul urii si ticalosiei noastre, dar evident ca nu pot...Si cred ca nu pot simti tristetea si mahnirea lui Pavel pentru cei din Corint sau Galata. Ba chiar si Pavel a intrat in malaxorul judecatiilor, cum ca e cam slab, iar Evanghelia lui are deficiente pe partea legii iudaice. Asa ca ce sa poti zice despre Iosif Ton? Acum fratii lui il acuza.Cam tarziu! Pacat ca nu ati citit articolele din saptamanalul Magazin (de ce nu sunt consecventi sa isi publice toata arhiva) de acum 25 de ani sa vedeti cum era "tocat" fratele Ton de redactori specializati in demitizarea religiei, precum Victor Kernbach si altii ca el. Si alaturi de el toti care iubeau Numele lui Cristos. Nu numai de respectivi blasfemiatori religiosi ai regimului comunist, ci si de fiecare coleg sau "prieten" care citea articolele si apoi cu un ranjet satisfacut fluturand revista intr-un mod triumfator, iti zicea: "Ai vazut ba, de popa asta al vostru Ton? Ce ticalos! Te-au tampit astia! Vezi, ba Pop, la ce biserica te duci? Voi sunteti scursurile societatii! Toti pocaitii!" Asa ca da! Nu e vorba doar de Ton, e vorba si de mine, care alaturi de popa meu spiritual, Iosif Ton, eram doua scursuri ale societatii si sunt tentat sa cred ca am ramas pana azi! Cel putin eu!
Dar, in fond, de ce nu? Ce daca acum il calca in picioare crestini, care pe timpul acela dadeau note informative Securitatii spionand, vorba poetului Marin Sorescu: "atenti la tot si la toate, invatand mereu..."? Sau altii care nu au trait murdaria acelor vremuri si care s-au specializat in istoria penticostala sau baptista din comunism, formandu-si ideile despre ce a fost atunci dand cate un Search pe Google. Ce daca improscatul cu noroi e ceva urat si pacatos, atata timp cat aduce profit? Cat timp site-ul sau blogul se umple de cititori...Care aduc banuti la pusculita! Doar traim in capitalism, unde succesul e totul. Inclusiv in Biserica. Si pana la urma dragostea divina ce razbate din Scripturi poate fi lasata deoparte, daca vocea celui ce acuza e suficient de tare pentru a acoperi toate celelalte voci. Daca zanganitul armelor stinge orice chemare la liniste si pace. Pana la urma mai conteaza daca Isus a vorbit de iubirea frateasca, daca nu suntem in stare sa aparam "doctrinele" cele mai "sfinte" ,precum purtarea sau nu a baticului la biserica, rugaciunea in comun sau pe rand, servitul cinei din paharute de sticla sau plastic si, desigur, purtatul cravatei, care este cel mai evident semn al smereniei crestine.
Ma intreb daca diferentele dintre baptisti si penticostali sunt atat de ireconciliabile, incat orice trecere dintr-o parte in alta sa starneasca furtuni, mai ales cand e vorba de persoane cunoscute ale lumii crestine.
 Stiam ca Isus e Calea, Adevarul si Viata. Dar nu credeam ca cineva va avea si alte adevaruri, alte cai si alte surse de viata. Pentru ca atat timp cat un om merge pe Calea lui Cristos, are Adevarul si Viata Sa in inima, nuantele si modul mai galagios sau mai tacut de a te inchina nu cred ca conteaza. Ajungem sa credem ca singurul loc de adevarata inchinare e Ierusalimul ? Si ca o biserica sau o denominatiune are monopolul credintei, iar restul nu valoreaza nimic? Oare nu in duh si in adevar vrea Tatal sa ne inchinam, sa il adoram si sa ne unim cu El? Si nu in dragoste cu toti cei pentru care Cristos a murit si a inviat? Oare nu asta trebuie sa existe in Biserici? "Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit" 1Cor2:2