miercuri, 23 februarie 2011

Ceasul si tava cu mancare au demonstrat fara echivoc ca Dumnezeu nu exista

 Se spune ca Mussolini a demonstrat ca Dumnezeu nu exista. Intr-o zi la o reuniune fascista a zis :"Daca Dumnezeu exista Il provoc sa ma fulgere in urmatoarele cinci minute!". Minutele au trecut, iar Mussolini a privit triumfator la ceas si  a spus: "Am demonstrat ca Dumnezeu nu exista!".
 Stalin isi crea cei mai fanatici membri ai societatii sovietice, gata sa moara pentru el oricand, dintre copii orfani cu ajutorul unui truc pe care il folosea de la cele mai fragede varste. Acestia erau pusi sa se roage lui Dumnezeu ca El sa le trimita hrana. Orele treceau si nu se intampla nimic. Dar apoi erau pusi sa se roage lui Stalin, aflat, poate, la sute si mii de kilometri, iar atunci se dechideau usiile salii de mese si tavi uriase cu mancare aparea. In mintea copiilor Dumnezeu nu exista, sau daca exista acesta se numea Stalin!
 Istoria a aratat mereu cum gandesc oamenii despre Dumnezeu: ca o fiinta asemanatoare lor! O fiinta ce putea fi inlantuita de dorintele firesti ale omului. Grecii au umplut Olimpul cu zei rupti din realitatea cotidiana. Iar noi crestini gandim uneori in aceasi termeni: cativa bani dati saracilor, cativa lei dati la colecta, o pomana data pentru sufletul cuiva si pac! Dumnezeu era dator sa asculte rugaciunile tuturor celor care "jertfesc" ceva din avutul lor. Iar cand omul fara credinta a vrut sa demonstreze ca Dumnezeu nu exista a avut nevoie doar de un ceas in stare de functionare si de cateva minute pentru aceasta. Sau de o tava cu mancare!
Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra, şi îţi voi pune totul sub ochi! PSALMUL 50: 21. Greseala omului e atunci cand crede ca Dumnezeu poate deveni un umil slujitor al sau. Se inverseaza normalitatea si devine anormalitate se inverseaza logica, care devine ilogica si ne trezim ca noi oameni putem sa manipulam sentimentele si atributele lui Dumnezeu in folosul nostru, in folosul firii umane.
 Ceea ce vedem in vrajitorie si in magie e tocmai incercarea de a supune forte si spirite mai mari pentru a le putea folosi tot pentru ai supune  pe altii dorintei firii murdare a omului. Ritualurile religioase care trebuie sa respecte exact indicatiile date de carti "sfinte" fac acelasi lucru. Insa Duhul Sfant e liber sa actioneze dupa buna placere a voii Sale si nu e prizonierul ritualurilor.
 Crestinul adevarat, crestinul care nu are doar o religie in sufletul sau, ci o credinta vie in Isus Christos trebuie sa aiba o viziune diferita. Sa inteleaga odata pentru totdeauna ca el este slujitorul lui Dumnezeu. El trebuie sa se supuna vointei suverane a lui Dumnezeu si nu invers. Altfel toata viata se va risipi in rugaciuni sterile, care nu-l vor deranja nicicum pe diavol, ci chiar le va incuraja, iar crestinul va fi mereu uscat, mereu neascultat de Cer. Atata timp cat Dumnezeu nu e pe tron, iar omul in genunchi, nu se va intampla nimic.
... cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.Iacov 4:3
Daca dorinta noastra este doar ca sa mai gadilam firea cu un lucru nou, atunci ceea ce cerem este clar un fapt rau, o actiune ce risipeste...Putem ajunge sa transformam un lucru important precum rugaciunea intr-un pacat. E trist dar trebuie sa recunoastem ca de multe ori am facut astfel de pacate. Cel putin eu unul am facut. Nu vom primi, dar diavolul ne va arata cat de grozavi suntem pentru ca ne rugam tot mereu, iar cand nu vom primi, cat de putin pret pune Dumnezeu pe rugaciunea noastra si pe noi, asa ca mai bine nu ne mai pierdem timpul cu ea si cu Dumnezeu. Diavolul ne va ispiti in asa mod. 
Cel rau L-a ispitit pe Iisus Christos pentru a face un gest in care Dumnezeu sa fie obligat sa intervina caci era scris in Sfanta Scriptura! Dar in intelepciune Sa divina Iisus a vazut siretlicul diavolului. Mussolini sau Stalin nu au vazut lipsa de logica a vorbelor sau actiuniilor lor. Nu poti tu un vierme care are un ceas sa il obligi pe Dumnezeu sa iti raspunda in maxim cinci minute, ca asa vrei tu. Un blid cu mancare nu v-a revela minunea numita Divinitate. Si chiar daca in fiinte firave ale unor copii Stalin a devenit Dumnezeu pentru ca nu au inteles adevarul ca aceea mancare era produsa datorita grijei divine, Stalin nu avea absolut nici un merit.
 Nebunul zice în inima lui: "Nu este Dumnezeu!" Psalmul 53:1 E ca un verdict medical. Mintea omeneasca fara Dumnezeu este una nebuna, indiferent  cate multimi aduna in jur si cate teorii "stiintifice"si mai ales de neprobat, debiteaza un astfel de om. Dar mintea omeneasca este nebuna si atunci cand nu-l vede pe Dumnezeu ca puternic si drept Suveran, ce este dincolo de maruntisurile din viata noastra, cel ce are total control asupra noastra. El nu este Taticutul usor de pacalit daca i se spune ce vrea El sa auda. El este cel mai minunat Tata, dar si Cel ce ne vede asa cum suntem. Dar acest puternic Tata si Imparat ne iubeste si ne respecta prea mult pentru a dori sa ne aduca la picioarele Sale cu ciomagul. Uneori primim cate o varguta, dar El doreste sa ne castige inimile, sa le transforme in inimi de carne. Iisus bate la usa inimii asteptand sa i se deschida. Nu ca nu poate intra cand vrea, dar exista un suprem respect fata de om, chiar fata de cel mai pacatos om.
 Cred ca trebuie sa ne caim si sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne curateasca mintea de ganduri desarte si buzele de rugaciuni ce nu Il cinstesc pe El, ci doar aduc infrangere si amaraciune. Sa il privim pe Dumnezeu pe tronul Sau. Sa ne apropiem cu smerenie si cainta, si sa ii cerem iertare de nebunia gandurilor, sa inlaturam dorinta de a provoca reactia lui Dumnezeu. El este si va fi asupra la absolut tot Suveran. Iar cine  nu crede in El si crede ca poate orice sa faca cu Dumnezeu sa se intrebe daca viata lui sau painea cea de toate zilele nu sunt cumva darurile Celui PreaInalt si nu intamplari ale unui "accident" cosmic. Pentru ca pe mine cel putin logica mea ma invata ca accidentele nu aduc viata, bucurie, frumusete, muzica, culoare...

sâmbătă, 19 februarie 2011

Iisus Christos aduce vindecare si mantuire

 Vorbeam acum cativa ani cu cineva care primise un cartonas cu icoana Sfantului Ioan Rusul de la preotul său. Preotul ii spusese acestei persoane sa se roage la aceasta icoana, in special seara. Curios sa aflu ceva despre acest sfant am intrebat-o ce cunoaste despre acel om al lui Dumnezeu, care devenise subiect de cartonas religios si de inchinare cucernica din partea unor credinciosi ai Bisericii noastre nationale si stramosesti. "Nimic! Dar daca preotul meu mi-a zis sa o fac am sa o fac!". Pasamite preotul, la fel ca orice respectat om care se afla in slujba binelui pacientului, cum e si medicul de familie, iti poate prescrie un anume tratament medical sau spiritual, dupa caz, pe care om il ia si se vindeca de bolile fizice si spirituale pe care le are, fara sa fie nevoit sa se intrebe ce contine respectivul tratament. El are incredere in medic sau preot, fara a pune niciodata intrebari despre cum actionează respectivul tratament, caci asta parca suna a neincredere, iar medicul sau preotul au cunostiinte aproape ezoterice, pe care omul de rand nu le poate intelege fara sa fie in acele caste selecte. El trebuie sa urmeze intocmai prescriptiile si sa raporteze efectele tratamentului.
 Incercand o gluma cu aceea persoana am continuat: "Ioan Rus nu a fost seful filialei PSD din Cluj?" Raspunsul a fost aproape naucitor: "Nu cred! Probabil ca daca ar fi fost, preotul mi-ar fi spus!..." Interesant, nu?
 Intamplarea asta a fost un pretext sa intreb: Avem incredere in orice si oricine? Paradoxul este ca uneori suntem suspiciosi pentru lucruri marunte si incercam sa nu ne lasam pacaliti in viata de oameni care o fac profitand de naivitatea multora dintre noi, dar in lucruri mari, foarte importante nu ne mai pasa...Pentru ca cred ca una dintre cele mai blamate categorii de oameni sunt preotii, despre care se afirma multe lucruri urate, care uneori sunt adevarate. Probabil aproape nimeni nu le-ar incredinta finantele familiei noastre, daca s-ar pune vreodata problema in acest mod. Si totusi, cand e vorba de ceva cu mult mai important, dovedim ca nu ne pasa. Cand e vorba de mantuire, de viata vesnica, efectiv nu ne pasa, nu ne pasa ca slujbele lor sunt de doi bani...Nimeni nu are curajul sa le spuna nimic. La un parastas la care am participat acum cativa ani, preotul s-a oprit din slujba pe care o facea pentru sufletul nasei mele, pentru ca sunase telefonul, iar preotul a fost ocupat sa puna la punct o mica afacere si asta cu o nerusinare strigatoare la cer, acoperind glasul cantorului care tot termina si incepea de la inceput slujba, sperand si el ca preotul cel afacerist sa termine cu detaliile businessului. Toti am fost suparati de acest incident stupid, daca nu s-ar dovedi relativ obisnuit. Dar nici unul nu i-a zis acelui preot nimic. Am ramas doar cu un gustul amar.
"...având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia." Sfanta Scriptura in a doua  Epistola scrisa pentru Timotei capitol 3 la versetul 5 Sfantul Apostol Pavel ne spune ca exista acest gen de oameni care au o forma , o umbra a unei evlavii, care nu are insa esentialul: increderea in puterea lui Dumnezeu! Aceea putere care ne aduce, ea si doar ea, mantuirea! Nu exista mantuire in afara puterii si gratiei divine! Sangele lui Iisus Christos aduce mantuire, nu ritualurile magice care par ca iarta orice pacatos, chiar daca acesta in viata sa nu a manifestat credinta sau vreo dorinta de iertare. Nimic nu poate ierta o inima care nu doreste iertare! Nici o forta din lume nu va trece de liberul arbitru! Daca alegem aici si acum o cale rea, dupa ce murim, nici un preot nu mai poate schimba ceva, nu ne mai poate transfera intr-un loc de verdeata, nici mesele incarcate cu mancare, nici numarul lor, nu-l vor sili pe Dumnezeu sa uite pacatul. Caci Dumnezeu nu uita pacatul absolut niciodata! El iarta pacatul. Si il iarta in baza faptului ca Iisus a murit pentru acel pacat, a platit prin suferinta de a deveni pacat pe Cruce! Acolo putem gasi o putere ce iarta si transforma, atunci cand noi cei pacatosi ingenunchem si cerem iertare, nu astepatand ca altii indiferent cat de sfinti sunt sau par sfinti, sa o faca, atunci cand stam fara suflare in cosciug. Atunci deja am intrat definitiv pe o poarta pe care am ales-o pentru noi. Cu Dumnezeu si sfintii Sai sau cu diavolul si ingerii sai decazuti!
 Poti sa te vindeci de o boala ascultand de medicul tau si luand tratamentul prescris. Poti sa te vindeci fara sa ai o facultate de medicina. Dar ca sa te inchini cartonaselor si icoanelor despre care nu stii nimic, nu iti va aduce vindecare spirituala. In acest caz cauta si vezi ce tratament spiritual primesti, Pentru ca boala care o avem toti se numeste pacat! Iar depresia si multe boli psihice si fizice izvorasc de aici. Caci stam plini de otrava si neiertare in suflet si ne lasam macinati de ura, pana cand ne imbolnavim trupeste. Toate acestea sunt pacate pe care le caram cu noi si nu vrem sa le abandonam, chiar daca ne omoara la propriu.Credem ca ne pedepsim astfel rudele si cunoscutii care ne-au tradat si inselat, dar noi suntem cei pedepsiti. Caci pacatul care nu este iertat de Domnul Iisus devine boala spirituala si fizica. Dar vindecarea nu sta in acatiste si vizite la manastiri, unde traiesc monahi sfinti si bincuvantati, ci la Crucea unde Iisus moare! La mormantul unde El invie! In Christos avem viata, iertare si frumusetea unei vieti rascumparate de Sangele Mielului. Prin iertare si viata noua avem siguranta iertarii, iar dincolo, caci toti vom pasi dincolo, vom fi impreuna cu Regele ce a biruit moartea si pacatul. De ce sa ne lasam vesnicia pe mana unor oameni carora nu le-am incredinta nici macar salariul pe o luna? Sa ne lasam in baza unor sfinti despre care nu stim nimic, iar faptele lor glorioase s-ar putea sa nu se fi intamplat niciodata! Cauta sa devi crestin, sa devii al lui Iisus Christos! Si nu va fie teama avem nu un preot, ci un Mare Preot alaturi de noi: Iisus Christos!
Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Iisus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Sf Ep Evrei 10: 19-23.

marți, 8 februarie 2011

Ce vede crestinul la televizor?

 Pe un blog crestin al carui nume l-am uitat, din pacate, cineva facuse un sondaj de opinie in care oricine dorea putea sa raspunda la un o intrebare interesanta pentru un crestin: este de acord Dumnezeu ca noi sa vizionam filme necrestine? Cei mai multi au raspuns cu NU! Dumnezeu nu este de acord cu filmele necrestine, spuneau participantii! Fiind un tip mai putin crestin decat altii, eu am raspuns cu DA! Asta nu inseamna ca cred ca Dumnezeu are in mod sigur si clar criterii de selectie gen filme crestine si necrestine, la modul la care reusim noi sa le avem! S-ar putea sa le vada pe toate ca fiind filme.

duminică, 6 februarie 2011

Vitejii lui Christos

 "Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul!" Ezechiel 22:30.
  Cred ca şi azi după 2600 de ani Domnul caută oameni adevăraţi pentru a sta înaintea Sa, in spărtura creată de vrajmaşul care profită de nepăsarea noastră. Biblia ne arată ca au existat astfel de oameni în timpuri grele care au stat in spartură. A fost Noe, a fost Avraam, a fost Moise. Dumnezeu a lucrat cu fiecare atunci când aceştia au fost gata să se jertfească dincolo de propria viaţă, sa jerfească tot ce au avut mai scump. Avraam îl iubea cel mai mult pe Isaac, mai mult decât propria viaţă. Moise putea fi sedus de propunerea lui Dumnezeu de a nimici tot Israelul, iar el să devină un patriarh mai mare decat Avraam, Isaac sau Iacov, tatăl unei naţiuni noi si mai puternice decat naţiunea evreiască. Cât de uşor era să zică un simplu da, să se dea la o parte şi să lase oceanul mâniei lui Dumnezeu să se reverse asupra Israelului. Dar a iubit prea mult poporul său pentru a se lăsa sedus de mareţia care îi era pusă înainte. Cât de mult mai iubim noi azi poporul lui Dumnezeu? Suntem în stare să ne sacrificăm viaţa şi promisiuniile dulci făcute de Dumnezeu doar pentru ca Biserica Sa să fie înălţată şi binecuvântată, în timp ce noi ne micşorăm? Putem să iubim şi să ne smerim atât de mult încât smerenia să devină bucurie? Să spunem şi noi cuvintele lui Ioan Botezătorul: "Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez."Ioan 3:29,30. Iar asta o spunea cel mai mare om care trăit vreodată.
 In micşorarea noastră să stea bucuria noastră, să fim prieteni adevăraţi ai Mirelui şi să vedem cum lucrarea Sa creşte, se dezvoltă, iar noi să ne putem bucura intr-un mod desăvarşit, să nu lăsăm Eul să se revolte că noi ne micşorăm, că suntem daţi la o parte. E greu. De aceea oameni care să stea in spărtura sunt greu de găsit. Oameni care să înalţe ziduri in faţa atacurilor celui rău, iar apoi să se retragă smeriţi, fără să aştepte laude şi slavă omenească care atât de uşor ameţesc şi îmbată inima umană.
 În 2 Samuel capitolul 23 ni se vorbeşte despre vitejii lui David. Oamenii deosebiţi ai unui rege deosebit. Dar dintre toţi cei enumeraţi acolo sunt doi care îmi plac în mod deosebit: Eleazar, fiul lui Dodo şi Şama, fiul lui Aghe. Primul a luptat împreună cu David. Doar ei doi. Când bărbaţii lui Israel, războinicii viteji ai lui David nu mai erau atât de viteji şi se retrageau. Acest om s-a luptat cu filistenii până când mana i s-a lipit de sabie. Cele două materii: mana si sabia au devenit una. Şi cred că e normal să fie aşa. Pentru că sabia Duhului trebuie să devină una cu omul lui Dumnezeu, pentru ca să existe o eficienţă maximă. Dacă luam sabia Duhului doar când mergem la Biserica, cred că, de fapt, nu ne luptăm cu adevarat niciodată.
 În armată exista o modalitate de a te "căli", printre multe altele de a căror eficienţă am şi acum dubii. Era renumita dezechipare, pe care trebuia să o execuţi în timpul cât ardea un baţ de chibrit. Ideea era insă înţeleasă total greşit. Pentru că era important nu în cât timp te dezechipezi, ci în cât timp te echipezi în caz de alarmă, în cazul unui atac inamic. Însă creştinul ar trebui să fie echipat mereu.Nu să facă dezechipări după ce iese din biserică, ci să fie mereu echipat în confruntarea sa cu răul din lume. In Efeseni capitolul 6 ni se spune ce armătură trebuie să avem şi care este inamicul nostru. În faţa unui duşman abil nu putem rezista fără tot echipamentul pe care Dumnezeu ni-l pune la dispoziţie. Aşa că cine merge la război şi nu vrea să fie un mare erou si bărbat viteaz doar pe timp de pace şi un laş pe timp de război, trebuie să fie echipat corespunzător, sau dacă nu, să se alăture armatei de aşa-zişi creştini care aleargă mereu din faţa celui rău, la cel mai mic semn că se apropie filistenii, lăsând in urmă toate bogaţiile si promisuniile date de Dumnezeu. Şi eventual să se întrebe de ce nu se intâmplă niciodată ceea ce a promis Dumnezeu. De ce filistenii par sa se descurce mai bine în fiecare luptă?! Oare nu e din cauză că suntem mari razboinici la Biserică, iar în societate suntem cei mai buni sprinteri din faţa necredincioşilor? Nu mai avem armură, nu mai avem sabie, nu avem curaj, nu mai credem. Şi nu mai sperăm şi nu mai iubim. Dar ceea ce îmi place la Eleazar a fost ca din cele doua opţiuni, una de a rămâne cu Împăratul său şi de a lupta, sau de a bate toate recordurile la fugă, a ales prima opţiune. Şi chiar dacă şansele celor doi erau minime, acolo era Dumnezeu cel care răsplatea curajul şi dăruirea în Numele Său.  El a dat o mare victorie atunci, iar poporul s-a întors din fugă doar ca să işi ia prada. Puţin cam nedrept, dar fiecare din noi poate ne-am luat prada atunci când alţi au luptat şi au invins, în timp ce noi fugeam speriaţi. Şi poate că am uitat să le mulţumim, am uitat să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ei.
 Şama este cel de-al doilea războinic care s-a aşezat singur în mijlocul unui câmp, la apărat şi i-a înfrânt pe filisteni. Nu le a cedat nici o palmă din ogorul cultivat. Un adevărat om al lui Dumnezeu. Un om care nu a stat pe o margine de ogor ca sa vadă câţi sunt filistenii, dacă sunt bine înarmaţi, dacă are vreo şansă împotriva lor. Câţi luptăm în aşa mod în ogorul Evangheliei? Câţi dorim ca nici un bob cultivat să nu se piardă, ca duşmanul să nu captureze nici măcar o palmă de pământ?
 Câţi au curajul să stea în spărtură singuri, în timp ce puterea creştinilor pare că apune? Câţi mânuiesc sabia Duhului adică Cuvântul Viu a lui Dumnezeu până când devine una cu fiinţa lor? Câţi nu mai sunt plini de iubire faţă de viaţa lor, de măreţia de slujitor al lui Dumnezeu aplaudat de multimi, de mare lider creştin, şi stau acolo in spărtura singuri, uitaţi de toţi, neinţeleşi de cei care cred ca Biblia e doar o carte de teologie şi filosofie, nu o sabie cu care efectiv creştinul luptă?
"Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, din slabi au devenit puternici, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe." Evrei 11:33-34 . Aici avem răspunsul. Credinţa e cea care transformă şi care înnoieşte un spirit slab şi-l face curajos, vrednic de Dumnezeu. Dorim cu adevărat să stăm in spărtură, să zidim ziduri impenetrabile pentru armata diavolului? Atunci trebuie să ştim că acolo poate fi ultima şi cea mai mareaţă luptă! Cei doi războinici ai lui David au trăit, au văzut victoria şi mântuirea dată de Dumnezeu. Dar nu toţi eroii credinţei au supravieţuit asaltului inamic. Tot in Evrei capitolul 11 scrie în versetul 13: "În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ." Uneori nu putem decăt să vedem lucrurile făgăduite de Dumnezeu să le urăm de bine şi să ne continuăm lupta...
 Văd pe site-urile creştine, tineri si tinere ce pleacă în misiune în Sudan, în India şi în alte tări de o sărăcie şi lipsă de educaţie înspăimântătoare, unde viaţa omului e mai puţin importantă decât viaţa unei capre. E un atât de mare curaj şi o atât de mare dragoste în inima acestor misionari, încât nu pot decăt să mulţumesc şi să fiu bucuros Domnului Isus că pot trai într-o ţară care a dat nu numai pe Wurmbrand, ci oameni la fel de dăruiţi,  oameni atât de sfinţi şi de curajoşi, oameni care mă inspiră şi mă învaţă ce înseamnă credinţa şi iubirea, oameni cu nimic mai prejos decât un Eleazar sau un Şama, înarmaţi nu cu săbii şi suliţe, ci doar cu o inimă ce arde în iubire faţă de Christos şi de ogorul semănat cu Cuvântul Domnului. Iată adevaraţii eroi pe care Isus încă îi are. Să ne rugăm pentru ei. Pentru că atata timp cât ei se luptă, Dumnezeu ne aduce şi pe noi în izbânda lor! Prin ei Dumnezeu dă şi azi o mare mântuire!