duminică, 6 februarie 2011

Vitejii lui Christos

 "Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul!" Ezechiel 22:30.
  Cred ca şi azi după 2600 de ani Domnul caută oameni adevăraţi pentru a sta înaintea Sa, in spărtura creată de vrajmaşul care profită de nepăsarea noastră. Biblia ne arată ca au existat astfel de oameni în timpuri grele care au stat in spartură. A fost Noe, a fost Avraam, a fost Moise. Dumnezeu a lucrat cu fiecare atunci când aceştia au fost gata să se jertfească dincolo de propria viaţă, sa jerfească tot ce au avut mai scump. Avraam îl iubea cel mai mult pe Isaac, mai mult decât propria viaţă. Moise putea fi sedus de propunerea lui Dumnezeu de a nimici tot Israelul, iar el să devină un patriarh mai mare decat Avraam, Isaac sau Iacov, tatăl unei naţiuni noi si mai puternice decat naţiunea evreiască. Cât de uşor era să zică un simplu da, să se dea la o parte şi să lase oceanul mâniei lui Dumnezeu să se reverse asupra Israelului. Dar a iubit prea mult poporul său pentru a se lăsa sedus de mareţia care îi era pusă înainte. Cât de mult mai iubim noi azi poporul lui Dumnezeu? Suntem în stare să ne sacrificăm viaţa şi promisiuniile dulci făcute de Dumnezeu doar pentru ca Biserica Sa să fie înălţată şi binecuvântată, în timp ce noi ne micşorăm? Putem să iubim şi să ne smerim atât de mult încât smerenia să devină bucurie? Să spunem şi noi cuvintele lui Ioan Botezătorul: "Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez."Ioan 3:29,30. Iar asta o spunea cel mai mare om care trăit vreodată.
 In micşorarea noastră să stea bucuria noastră, să fim prieteni adevăraţi ai Mirelui şi să vedem cum lucrarea Sa creşte, se dezvoltă, iar noi să ne putem bucura intr-un mod desăvarşit, să nu lăsăm Eul să se revolte că noi ne micşorăm, că suntem daţi la o parte. E greu. De aceea oameni care să stea in spărtura sunt greu de găsit. Oameni care să înalţe ziduri in faţa atacurilor celui rău, iar apoi să se retragă smeriţi, fără să aştepte laude şi slavă omenească care atât de uşor ameţesc şi îmbată inima umană.
 În 2 Samuel capitolul 23 ni se vorbeşte despre vitejii lui David. Oamenii deosebiţi ai unui rege deosebit. Dar dintre toţi cei enumeraţi acolo sunt doi care îmi plac în mod deosebit: Eleazar, fiul lui Dodo şi Şama, fiul lui Aghe. Primul a luptat împreună cu David. Doar ei doi. Când bărbaţii lui Israel, războinicii viteji ai lui David nu mai erau atât de viteji şi se retrageau. Acest om s-a luptat cu filistenii până când mana i s-a lipit de sabie. Cele două materii: mana si sabia au devenit una. Şi cred că e normal să fie aşa. Pentru că sabia Duhului trebuie să devină una cu omul lui Dumnezeu, pentru ca să existe o eficienţă maximă. Dacă luam sabia Duhului doar când mergem la Biserica, cred că, de fapt, nu ne luptăm cu adevarat niciodată.
 În armată exista o modalitate de a te "căli", printre multe altele de a căror eficienţă am şi acum dubii. Era renumita dezechipare, pe care trebuia să o execuţi în timpul cât ardea un baţ de chibrit. Ideea era insă înţeleasă total greşit. Pentru că era important nu în cât timp te dezechipezi, ci în cât timp te echipezi în caz de alarmă, în cazul unui atac inamic. Însă creştinul ar trebui să fie echipat mereu.Nu să facă dezechipări după ce iese din biserică, ci să fie mereu echipat în confruntarea sa cu răul din lume. In Efeseni capitolul 6 ni se spune ce armătură trebuie să avem şi care este inamicul nostru. În faţa unui duşman abil nu putem rezista fără tot echipamentul pe care Dumnezeu ni-l pune la dispoziţie. Aşa că cine merge la război şi nu vrea să fie un mare erou si bărbat viteaz doar pe timp de pace şi un laş pe timp de război, trebuie să fie echipat corespunzător, sau dacă nu, să se alăture armatei de aşa-zişi creştini care aleargă mereu din faţa celui rău, la cel mai mic semn că se apropie filistenii, lăsând in urmă toate bogaţiile si promisuniile date de Dumnezeu. Şi eventual să se întrebe de ce nu se intâmplă niciodată ceea ce a promis Dumnezeu. De ce filistenii par sa se descurce mai bine în fiecare luptă?! Oare nu e din cauză că suntem mari razboinici la Biserică, iar în societate suntem cei mai buni sprinteri din faţa necredincioşilor? Nu mai avem armură, nu mai avem sabie, nu avem curaj, nu mai credem. Şi nu mai sperăm şi nu mai iubim. Dar ceea ce îmi place la Eleazar a fost ca din cele doua opţiuni, una de a rămâne cu Împăratul său şi de a lupta, sau de a bate toate recordurile la fugă, a ales prima opţiune. Şi chiar dacă şansele celor doi erau minime, acolo era Dumnezeu cel care răsplatea curajul şi dăruirea în Numele Său.  El a dat o mare victorie atunci, iar poporul s-a întors din fugă doar ca să işi ia prada. Puţin cam nedrept, dar fiecare din noi poate ne-am luat prada atunci când alţi au luptat şi au invins, în timp ce noi fugeam speriaţi. Şi poate că am uitat să le mulţumim, am uitat să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ei.
 Şama este cel de-al doilea războinic care s-a aşezat singur în mijlocul unui câmp, la apărat şi i-a înfrânt pe filisteni. Nu le a cedat nici o palmă din ogorul cultivat. Un adevărat om al lui Dumnezeu. Un om care nu a stat pe o margine de ogor ca sa vadă câţi sunt filistenii, dacă sunt bine înarmaţi, dacă are vreo şansă împotriva lor. Câţi luptăm în aşa mod în ogorul Evangheliei? Câţi dorim ca nici un bob cultivat să nu se piardă, ca duşmanul să nu captureze nici măcar o palmă de pământ?
 Câţi au curajul să stea în spărtură singuri, în timp ce puterea creştinilor pare că apune? Câţi mânuiesc sabia Duhului adică Cuvântul Viu a lui Dumnezeu până când devine una cu fiinţa lor? Câţi nu mai sunt plini de iubire faţă de viaţa lor, de măreţia de slujitor al lui Dumnezeu aplaudat de multimi, de mare lider creştin, şi stau acolo in spărtura singuri, uitaţi de toţi, neinţeleşi de cei care cred ca Biblia e doar o carte de teologie şi filosofie, nu o sabie cu care efectiv creştinul luptă?
"Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, din slabi au devenit puternici, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe." Evrei 11:33-34 . Aici avem răspunsul. Credinţa e cea care transformă şi care înnoieşte un spirit slab şi-l face curajos, vrednic de Dumnezeu. Dorim cu adevărat să stăm in spărtură, să zidim ziduri impenetrabile pentru armata diavolului? Atunci trebuie să ştim că acolo poate fi ultima şi cea mai mareaţă luptă! Cei doi războinici ai lui David au trăit, au văzut victoria şi mântuirea dată de Dumnezeu. Dar nu toţi eroii credinţei au supravieţuit asaltului inamic. Tot in Evrei capitolul 11 scrie în versetul 13: "În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ." Uneori nu putem decăt să vedem lucrurile făgăduite de Dumnezeu să le urăm de bine şi să ne continuăm lupta...
 Văd pe site-urile creştine, tineri si tinere ce pleacă în misiune în Sudan, în India şi în alte tări de o sărăcie şi lipsă de educaţie înspăimântătoare, unde viaţa omului e mai puţin importantă decât viaţa unei capre. E un atât de mare curaj şi o atât de mare dragoste în inima acestor misionari, încât nu pot decăt să mulţumesc şi să fiu bucuros Domnului Isus că pot trai într-o ţară care a dat nu numai pe Wurmbrand, ci oameni la fel de dăruiţi,  oameni atât de sfinţi şi de curajoşi, oameni care mă inspiră şi mă învaţă ce înseamnă credinţa şi iubirea, oameni cu nimic mai prejos decât un Eleazar sau un Şama, înarmaţi nu cu săbii şi suliţe, ci doar cu o inimă ce arde în iubire faţă de Christos şi de ogorul semănat cu Cuvântul Domnului. Iată adevaraţii eroi pe care Isus încă îi are. Să ne rugăm pentru ei. Pentru că atata timp cât ei se luptă, Dumnezeu ne aduce şi pe noi în izbânda lor! Prin ei Dumnezeu dă şi azi o mare mântuire!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu