miercuri, 30 martie 2011

Cateva cuvinte despre credinta, ratiune si sentimente

Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţi
                                                                                                Proverbe 4:23
  Mereu am crezut ca exista o lupta a stiintei cu Credinta crestina. Mereu am vazut doi luptatori cu armele pregatite incercand sa isi dea lovitura fatala, dupa care nu ar mai exista incertitudini. Problema este ca Credinta si stiinta nu sunt intr-o competitie, ci urmaresca acelasi scop: sa dea raspunsuri! Credinta atinge Creatorul si doreste sa-L infatiseze in toata splendoarea Sa, iar stiinta ne arata splendoarea creatiei. Nu e o competitie, ci o completare. E muzica Cerului si pictura Universului. Se completeaza, nu se dusmanesc!
 Cineva care nu credea in Dumnezeu spunea ca ratiunea va invinge, iar religia va pierde lupta definitiv. Sper sa se intample asta cat mai curand.  Si eu sper ca ratiunea pura sa invinga si nu sentimentele cuiva care are ceva cu oamenii care cred in Dumnezeu. Si eu sper ca datinile si traditiile religiei sa dispara si sa putem sorbi din Intelepciunea vesnica a lui Dumnezeu.
 Ratiunea adevarata te duce cand ai rabdare si sufletul deschis pe calea Credintei. O minte care cauta Adevarul il va gasi...Dar un sentiment gresit reuseste ratacirea celui ce cauta. <<Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”>> Sentimentele, si nu ratiunea, sunt raspunzatoare pentru desele noastre esecuri. Undeva in fiinta noastra, in inima apar sentimente necontrolate de Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Iisus ne spunea ca din inima ies ganduri rele care spurca pe om. De ce nu din minte?
  Exista tragedii groaznice prin care trec oamenii in fiecare zi. Ne raportam prea putin la necazuriile lor atat timp cat le avem pe ale noastre. In Japonia au murit mii de oameni si e atat de trist...Pentru ei si pentru rudele lor ramase in viata. Dar cat de profund ne-a afectat, de fapt, aceasta tragedie?
 Au fost oameni care si-au pierdut credinta atunci cand in familia lor s-a abatut nenorocirea si cand si-au pierdut copii, fratii, parintii, intr-un mod violent. Unii au zis: "Daca exista Dumnezeu nu ar fi ingaduit aceasta nenorocire!" Dar prima nenorocire s-a intamplat demult, foarte demult atunci cand ciomagul lui Cain a sfaramat teasta lui Abel. Iar Dumnezeu nu a intervenit! Desigur lui Adam i-ar fi fost imposibil sa nege existenta lui Dumnezeu pentru aceasta nenorocire, insa in ziua de azi suntem vaduviti de ceea ce experimentase Strabunul nostru si care oricum se pare ca nu i-a folosit prea mult. Dar nu citind Manualul de Istorie devenim necredinciosi si il negam pe Dumnezeu, ci doar atunci cand experimentam tragedii! Oare de ce? Se schimba ceva in Univers sau doar in inima noastra?
 Ceea ce ajunge sa nege existenta lui Dumnezeu intr-o nenorocire nu este ratiunea, ci sentimentul, acest gand al inimii! Primejdia sentimentului nesfintit este mereu prezenta. O inima ne ancorata in Dumnezeu este o inima pierduta in mijlocul oceanului si care la orice pala de vant isi poate pierde orientarea corecta. Amaraciunea este o formidabila arma de distrugere a vietii omului. Nu stiu daca exista ceva cu un potential letal mai nimicitor decat ea...probabil doar mandria. Petru ne avertiza sa nu lasam lastarii de amaraciune sa creasca in viata noastra. Credinta este cea ce poate salva o inima cuprinsa de amaraciune si indoiala...Indoiala este intrebarea pusa gresit, iar amaraciunea este raspunsul pervertit la problemele din viata noastra!
  In fiecare an vine cate un "mare" cercetator ateu cu ceva teorii ( a se citi speculatii!), in special cele despre formarea Universului, si printre altele ne spune ca teoriile lui arata ca Dumnezeu nu a fost implicat in nu stiu ce activitate, iar asta dovedeste inexistenta Sa, ne arata ca multi cercetatori sunt mai preocupati de Dumnezeu decat de propriile cercetari. Este o tendinta care isi are izvorul intr-o inima nesfintita, chiar moarta...nu intr-o minte luminata care cauta adevarul si nu se complace in speculati. Dar speculatia este ca ambrozie si nectar pentru o fiinta care nu doreste altceva decat sa traiasca viata cum il taie capul. Iar crestinul e provocat la indoiala, pe care daca o accepta, va fi mintit de speculatie, inselat de vidul ateu, care nu are frumusete, nu are iubire, ci doza de inutilitate, pe care o atribuie omului. Iar daca omul este inutil nu are sens sa mai existe ne spune dezamagirea, amaraciunea. Iata inselarea demonica!
 Mark Twain spunea odata ca credinta inseamna sa crezi ceva ce stii ca nu este asa. Dincolo de amuzamentul pe care si-l administra singur, intrebarea rationala ar fi daca el credea ca Dumnezeu nu exista, insemna ca de fapt stia ca se inseala? Dar, desigur, e mai placut sa razi de ceva ce nu intelegi decat sa te intrebi care este adevarul. Omul s-a ascuns mereu de Adevar in spatele adevarurilor marunte. E mai simplu sa vii cu verdictul decis de sentimentele tale de nepasare, ca Dumnezeu nu exista, decat sa te intrebi daca El exista ce se poate intampla cu fiinta umana.
 Pascal avea acel interesant pariu: daca se insela in Credinta sa si dincolo de viata aceasta nu era nimic, nu a pierdut absolut nimic, dimpotriva a trait o viata mai frumoasa si mai buna. Dar daca avea dreptate, si eu cred ca are, atunci a castigat totul. Eu as merge chiar mai departe decat el. Crestinul deja a castigat pariul acesta, iar ateul l-a pierdut. Pentru ca stiu ca dincolo este ceea ce Dumnezeu a spus ca este...Iar daca prin absurd ma insel si dincolo nu e nimic, atunci oricum nu vom stii niciodata ca am pierdut pariul. Deci ramane doar varianta castigatoare!
 Credinta crestina are un paradox formidabil acela ca il va transforma pe orice om intr-un credincios real, fara urma de dubiu, chiar si pe cel mai inversunat ateu. Singura problema este ca pentru unii va fi prea tarziu si nu le va mai ajuta la nimic.
 Credinta este cea ce ne poate pazi inima. Ratiunea este cea care ne va raspunde la intrebari, chiar si la acel teribil :"De ce, Doamne? De ce ai ingaduit aceasta?" Sa ne rugam ca prin cele mai cumplite situatii sa il putem atinge pe Dumnezeu care ne poate da adevarate raspunsuri si adevarate mangaieri!

vineri, 18 martie 2011

Crucea este rautatea omului pentru iubirea lui Dumnezeu

După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi a-i întalni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi în fantome.   Emil Cioran
 Citeam acest gand azi dimineata postat de cineva drag mie si trebuie sa recunosc ca aceasta idee suna bine in aparenta. E real pana la un punct. Pentru ca fiecare avem asteptari mari de la cei din jurul nostru, iar daca acestea nu se materializeaza, avem  dezamagiri chiar mai mari. Dar cred ca gresim. Idealul nostru crestin nu trebuie sa fie omul amabil, moral, dar care in sinea lui se asteapta sa i se intoarca de catre cineva sau chiar de catre Dumnezeu, faptele bune, faptele generoase facute. Iar daca acest lucru nu se intampla apare dezamagirea. Oamenii nu ma iubesc, nu le pasa ce bine am facut pentru ei, vad de sute de ori mai clar o greseala, dar nu si o fapta buna. Nu asa e viata celui care e moral, dar care incepe sa se intrebe la un moment pentru ce lupta. Ce sens are atata energie risipita cand oamenii au tendinta sa nu fie nici macar recunoscatori? Si e o intrebare care a pus-o si Mantuitorul: <<Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţaţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?”>> Luca 17:17-18
 Un evanghelist povestea odata despre o crestina care mergea prin oras cu o faclie aprinsa si cu un vas in care avea apa. Ea spunea ca vrea sa dea foc Raiului cu faclia si sa stinga iadul cu apa din vas. Dincolo de ceea ce pare o nebunie era si o realitate: actionam in functie de rasplata pe care o vedem prefigurandu-se la orizont. Dar cum am actiona, noi, crestinii, daca nu ar exista o rasplata dincolo, buna sau rea? Am fi oare mai sinceri?
 Un pastor acum cativa ani predica cat de utila este teama de Dumnezeu. Ea ne tine pe calea Lui atunci cand credinta se clatina, cand iubirea dintai care arde in inimi e doar un pumn de cenusa...La final, fiind ca facuse atat de insistent apologia fricii, i-am pus o intrebare: "Dar teama de iad o putem incadra in elementele care il tin pe un om pe calea Domnului?"A ramas surprins de intrebare, dar asa sunt eu, imi place sa surprind. S-a gandit cateva clipe si mi-a raspuns: "Da, desigur! Chiar si ea!" Va spun ca un om care cinci ani mai tarziu nu mai credea in nimic, ca frica nu te tine pe calea lui Dumnezeu...Nu e un lant care sa te priponeasca in Imparatia Cerurilor, exista altceva si se numeste Dragostea lui Dumnezeu, care nu iti lasa inima sa alerge peste tot...Iar teama de Dumnezeu nu inseamna o groaza fata de Creator, un "horror" crestin (daca ma pot exprima asa) fata de Dumnezeu, (acesta spaima e experimentata de demoni, ne spune Iacov in capitolul 2 versetul 19), ci un respect si o recunostiinta atat de profunda incat atinge Fiinta lui Dumnezeu, aceea frumusete desavarsita, si care este inceputul intelepciunii primite de om din sferele tainice ale lumii divine.
 Biblia ne vorbeste despre rasplata si are dreptate. Pentru ca Dumnezeu care nu ne datoreaza nimic, totusi ne rasplateste. Este exact gestul tatalui cand se intoarce fiul risipitor...Caci ce drept avea risipitorul, ca sa existe iertare, bucurie, cheltuieli cu vitelul ingrasat, haine noi si valoroase podoabe scumpe? Nici un drept! Partea de mostenire se volatilizase in tari indepartate... Aici e minunea! Cumva Dumnezeu ne da din infintul Sau dreptul sa fim copii sai, dreptul de a fi iertati, dreptul de a ne bucura cu El, dreptul de a ni se inlocui zdrentele si murdaria noastra, cu o tinuta sfanta. Fara ca noi sa mai putem face apel la vreun merit propriu.
 De aceea trebuie sa invatam si noi ceva. Cioran se vedea pe sine un om care daruieste, in timp ce altii nu-i daruiesc nimic. De ce nu a fost sincer sa caute sa vada daca chiar a daruit ceva lumii, nu numai filosofii ale amaraciunii si desnadejdii? Daca nu cumva a dezamagit profund pe alti oameni, oameni care s-au intalnit cu el in continuare, lichidand superstitia, dar inca crezand in fantoma sa? Pentru ca a intocmi maxime care suna bine la suprafata, dar ne dau doar o deformare a adevarului, e doar o lalaiala fara sens.
 Iisus este modelul nostru. Si priviti la El cel care a vindecat boli, a inviat morti, a hranit multimi, a vestit Evanghelia, a mangaiat inimi si a adus liniste si pace in ele...Unde a fost recunostiinta pentru toate acestea? A fost in piata unde noi, omenirea intreaga, zbieram: "La moarte cu El!" Nu am stiut sa-I oferim decat Crucea, ca "recunostiinta", Dar El nu a renuntat la noi, s-a intalnit si se intalneste cu fiecare dintre noi...La usa inimii noastre, unde El sta si bate. Asta trebuia sa vada Cioran, dar nu a reusit. El a vazut doar neantul, nimicul din care si-a construit o filosofie a vidului, in care nimeni "...nu-ti poate oferi nimic...".  Dar slava Domnului ca nu trebuie sa ne uitam la in vietiile si in gesturile oamenilor pentru a vedea frumusete si iubire! E suficient sa privim la Cruce pentru a intelege ca am primit totul!

sâmbătă, 12 martie 2011

Ilie, putere si slabiciune

  V-ati gandit vreodata la ce slabiciuni aveti? E trist ca le avem, dar in fond ele ne definesc ca oameni, fara ele am arata ciudat...Azi doresc sa va arat o slabiciune pe care a avut-o un om a lui Dumnezeu, pe care il iubim si il blamam in acelasi timp. Mai trist e ca ajungem sa-l condamnam gresit. Numele sau a fost Ilie! Acel Ilie care a primit o putere extraordinara de la Dumnezeu....Acel Ilie care s-a confruntat cu sute de preoti ai lui Baal si care la zvonul ca o regina doreste sa-l lichideze a fugit ascunzandu-se in niste pesteri...Dupa minuni si puteri nemaipomenite din partea lui Dumnezeu acest om fuge...fuge ca un las sa isi salveze viata! Nu-i asa ca tu nu ai fi fugit? Nu-i asa ca tu ai fi ramas in puterea lui Dumnezeu si ai fi zambit mortii care se apropia? Pentru ca eu, cel putin, as fi alergat ca ultimul las! Mai ales ca Ilie nu mai primise nici o viziune de la Dumnezeu si nu stia cum trebuie sa reactioneze... Cel putin slabiciunea sa a aratat ca nu mai avea o calauzire clara de la Dumnezeu! Noi curajosii, ramanem pe pozitie ani de zile, fara ca macar sa stim ce are Dumnezeu pentru noi, si numim asta tarie in Domnul, in loc sa ne ascundem in "bezne afunde" cum spune intr-o poezie Costache Ioanid.
 Insa slabiciunea lui Ilie a fost superba. Dupa ce ani de zile am avut impresia ca a fost un las...Dar el a fost tot timpul un om al lui Dumnezeu. Insa a avut un moment de neintelegere a voii lui Dumnezeu si de dezamagire a lucrarii Sale. Asa cum ni se intampla atat de des tuturor. Insa Ilie nu a fugit doar pentru el. Sau mai ales nu a fugit pentru el. A fugit pentru Dumnezeu! Hopa, un paradox! El a fost atat de dedicat lui Dumnezeu, atat de dedicat, incat a fugit pentru ca Dumnezeu sa nu ramana fara singurul marturisitor in Israel. Atunci cand combustibilul divin s-a terminat, dedicarea omeneasca profunda, dar inutila a lui Ilie, a intrat in actiune...Dar culmea ca nu pentru el, ci tot pentru Domnul.
 In pesterile unde statea ascuns si intrebat de Dumnezeu ce face, el raspunde:„Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să-mi ia viaţa.” 1Imparati19:14

Si Dumnezeu nu-l contrazice. Si ca sa-l linisteasca ceva mai tarziu ii zice: "Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat.” vers 18
 Ilie nu a fugit pentru viata sa. A fugit de teama ca Dumnezeu v-a ramane fara nici un slujitor al Sau. Si linistea vine cand Dumnezeu ii spune ca mai sunt inca 7000 de credinciosi ai Sai. Slabiciune a lui Ilie? Cati dintre noi avem o slabiciune de acest fel? Adica atunci cand nu mai avem nici o viziune sa ne gandim doar la Dumnezeu? Si daca este sa fugim sa o facem doar pentru Christos? Va aduceti aminte de acea imagine cu Petru iesind din Roma pentru ca incepusera persecutile impotriva crestiniilor?...Descrisa atat de frumos in Quo Vadis al lui Henryk Sienkewicz. A! Uitasem ca noi suntem aia fara slabiciuni.
 Exista momente cand persoana noastra nu conteaza, dar cea a lui Christos conteaza. Si nu sa te salvezi pe tine insuti, ci lucrarea in care esti...Poate asta inseamna slabiciune...Poate! Eu nu stiu... Pentru ca nu sunt atat de sus, sa prind si eu o slabiciune ca al lui Ilie sau Petru. Sa nu mai am pe scurt timp viziune si sa aleg ce cred ca ar alege Dumnezeu pentru mine! Sa nu spuna nimeni care chiar slujeste ca nu a trecut prin asta... De regula, la mine  inseamna sa ma ascund! Eu m-am ascuns 12 ani si nu mi se pare mult. Mai bine sa te ascunzi cu speranta ca Domnul iti va aduce o viziune noua, decat sa apari in fata poporului cu predici si cuvinte care nu au nimic din Dumnezeu, dar sa pretinzi ca esti vocea Sa!
 Un om care nu traieste slabiciunea, nu simte mierea si pelinul! Un om care nu greseste nu simte lacrima de pe obraz si nici zambetul de pe buze, cand e iertat! Iar fara acestea nimeni nu e complet! Cred eu... Esti gata sa ai puterea lui Ilie? Dar slabiciunea sa?
 

luni, 7 martie 2011

Sa vorbim cuvintele lui Dumnezeu

 Uneori e greu sa scrii. Te intrebi cand stai linistit si meditezi daca ai spus ceva...Daca prin pana ta, undeva, cineva a primit din partea lui Dumnezeu ceva. Petru ne spunea sa rostim oracolele lui Dumnezeu.
  In decursul vietii de atatea ori rostim vorbe in vant. Vorbe negandite... Cu toate ca cel ce crede in Sfanta Scriptura stie ca vom fi judecati prin prisma celor ce le vom fi spus si nu doar de critici umani, ci de Dumnezeu. Probabil ca cel ce scrie o poezie, un eseu, o predica, cel ce publica un material citit de sute si mii de oameni, chiar banalele noastre cuvinte postate pe Twitter ori Facebook si pe care le vad atati cunoscuti, ar trebui sa ne faca atenti. Dumnezeu este conectat la retelele de socializare. El stie ce am spus pe Twitter, Facebook, hi5. Iar inaintea Lui nu putem retracta raul spus, raniile cele facem, printr-un simplu click de anulare.
 E greu sa scrii o poezie. Ii povesteam unui scriitor crestin ca pentru mine o poezie poate fi ceva deprimant. E greu sa scrii o poezie crestina. E greu, mi-a spus el, pentru ca autorul ei pune totul acolo, inima, spirit, rugaciune si nu se joaca cu cuvintele, caci scrie pentru Iisus Christos. Iar eu vad  lupta aceasta ca a unui miner care se lupta sa extraga cel mai frumos diamant pentru Stapanul Sau. Atunci cand ai de a face cu Maretul Dumnezeu nici un diamant nu e atat de frumos, nici unul nu straluceste suficient de intens...
 In sufletul fiecarui crestin exista diamante pe care de multe ori nu le cauta pentru a le duce ca o jertfa lui Dumnezeu. Dar cred ca orice slujba pe care noi o calificam marunta ori mare si pe care o facem pentru Dumnezeu trebuie sa fie o permanenta lupta de a aduce lucrarea lui Dumnezeu la un nivel mai inalt, pentru ai da lui Dumnezeu macar un strop din ce El a pus in noi. De fapt, tot ce noi ii vom aduce lui vreodata sunt darurile Sale...Caci tot ce suntem noi este datorita Lui...Dar noi putem sa ne dam silinta! Fie ca suntem la servici, acasa, fie ca suntem la biserica sau pe Internet, putem sa aducem mangaiere si speranta. Sa nu lasam limba sau degetele sa povesteasca ce vrea firea pamanteasca. A rosti un cuvant de zidire si imbarbatare inseamna mai mult decat va insemna 1000 de vorbe despre politica sau criza asta care nu mai are final. Caci daca suntem lumini in lume, inseamna ca lumea este in bezna, dar noi trebuie sa aducem un mesaj de iubire, de speranta, de mangaiere! Asta inseamna lumina!
 Dar adevarul este ca atunci cand scriu vad mereu ca eu sunt primul vizat! Cel ce trebuie sa se schimbe, sa fie lumina, sa nu mai spuna vorbe in vant sunt eu! Cel ce trebuie sa fie atent la ce scrie si vorbeste, trebuie sa fiu eu...E greu sa scrii o poezie crestina, caci te lupti cu tine insuti, sapi intr-un pamant tare pentru a aduce in afara frumusetea pusa de Dumnezeu...Si cine a vazut vreodata santiere sau mine frumoase? Munca de acolo a fost mereu laudata, ea este frumoasa, dar noroiul existent nu a placut nicicand. Si cred ca orice slujba crestina isi are diamantele sale, dar si noroiul care apare unde exista o lucrare. Tot ce facem cu fapta sau cu vorba sa o facem pentru Domnul Isus! Chiar cand suntem pe Facebook! Chiar daca suntem atrasi in discutii despre politica...Sa aducem stropi de lumina in intuneric!

duminică, 6 martie 2011

Senzatia versus credinta

  Cineva imi povestea acum cateva luni despre credinta pe care o are in Dumnezeu. In linii mari se compunea din faptul ca il simtea pe Dumnezeu uneori. Chiar daca nu citea Sfanta Scriptura, chiar daca mergea mai des la bar decat la biserica, chiar daca se ruga foarte rar sau deloc, undeva credea ca Dumnezeu ii dadea o senzatie in inima ca El exista. Ba inca ii arata faptul ca ii aproba viata pe care o ducea. Nu doresc sa judec cum vede exact Dumnezeu relatia Sa cu aceea persoana, dar ma rog ca El sa ii aduca lumina si o adevarata cunoastere a Sa.
  Cred ca omul, in general, a fost cam tot timpul amagit de propriile-i senzatii asupra lumii inconjuratoare si chiar daca cunostiintele sale au devenit considerabil mai mari fata de cele ale omului din antichitate, viata sa a orbitat intre dorinta si senzatie. Dorinta a fost cea care l-a atras spre un anumit lucru, iar senzatia i-a dat "calitatea" implinirii. Chiar daca a dezamagit mereu. Daca omul care traieste intr-un balci al desertaciunilor se invarte o viata intre tarabele celor care vand iluziile existentei pamantesti, crestinul ar trebui sa aiba alta viziune. Adica senzatia nu are importanta, ea poate fi foarte inselatoare. Senzatia poate fi fata morgana a celui ce nu crede, o amagire care mereu il atrage spre ceva, dar il va aduce in final in contactul dur ca existenta sa este un esec.
Chiar si senzatiile spirituale nu sunt altceva decat autoinselari. Daca necrestinul spune ca il simte pe Dumnezeu, cand in proportie covarsitoare nu-i pasa de ce doreste Dumnezeu de la el, crestinul experimenteaza de cele mai multe ori opusul acestei situatii. Am vazut crestini disperati si infranti pentru ca nu mai simteau puterea Duhului Sfant in viata lor. Nu pentru ca traiau in pacate, ci parea ca Dumnezeu s-a retras de la ei lasandu-i sa se descurce singuri.
 Tragedia reala a acestor crestini este ca nu au inteles ca "cel neprihanit va trai prin credinta" (Habacuc 2:4b). Nu exista senzatie autorizata de Dumnezeu ca sa inlocuiasca credinta. Ceea ce El a autorizat in viata noastra este acel sfant triunghi al trairii crestine: credinta, nadejdea si dragostea. Iar daca imi veti spune ca dragostea e totusi un sentiment, o senzatie, va spun ce zice Domnul Isus: "Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." Ioan 14:15. Daca ma iubiti veti face ceva! ne spune Domnul Iisus. Veti actiona implinind porunciile Sale. Acele porunci care ne vorbesc despre implicare in ajutorarea celor nevoiasi, vizitarea bolnavilor si acelor inchisi...<<Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”>>Matei 25:35-40
 Cand Iisus ne vorbeste de poruncile Sale nici macar nu se gandeste sa ii aducem aur, argint, sa-i ridicam catedrale scumpe si cat mai inalte, ci din nou, a cata oara? se identifica, El Regele Cerului, cu flamandul, dezbracatul, saracul...Eu vad atat maretie, frumusetea si gingasie in cuvintele lui Isus, atata har in Persoana Celui Crucificat...nici macar nu cere ceva pentru Sine...doar inimiile noastre, si pe acestea tot pentru a duce lumina lumii. Iar aceste inimi le vrea umplute cu acea dragoste ce muta piediciile, ce anuleaza raul, aceea dragoste ce crede toate, aceea dragoste ce nadajduieste in toate, rabda toate (Epistola catre corinteni capitolul 13). Si cine s-ar fi gandit ca iubirea crede si nadajduieste? Cine s-ar fi gandit ca iubirea devine credinta, rabdare, nadejde, iertare, smerenie?
 Acum doua saptamani am ascultat la un post de radio crestin ortodox o reclama in care eram invitati fiecare dintre noi crestinii sa facem o excursie in Israel si sa mergem pe urmele pasilor lui Iisus....In gradina Ghetimani, pe Muntele Maslinilor, la Golgota etc. Probabil ca este interesant sa poti pasi in acele locuri si intr-un fel sa ia senzatia ca Iisus este inca acolo, ca il poti vedea peste cateva clipe inconjurat de multimiile dornice de Cuvantul Sau si mai ales de painea si pesti Sai, de minuniile sale...Sa simti cumva dupa 2000 de ani ca pasind pe Via Dolorosa, ceva din durerea lui Iisus devine a ta, suferi cu El, iar pentru El Crucea devine macar un strop mai usoara. E atat de recomfortant sa traiesti asa ceva. Dar cine a zis ca a pasi pe urmele pasilor lui Isus se poate face doar pe Via Dolorosa din Ierusalim? Cine a zis ca Cuvantul Sau ne poate strapunge inima doar daca ne aflam pe Muntele Maslinilor. Cine a zis ca durerea Sa este doar in Ghetimani sau la Golgota?...A fi acolo, pe acel loc fizic, sunt senzatii goale, placute, dar goale. Noi insa suntem chemati sa purtam zilnic Crucea. Sa mergem zilnic pe urmele pasilor Sai. Nu in Ierusalim, nu in Iudeea, ci intr-un loc in care Iisus chiar si azi merge alaturi de noi, sprijinindu-ne, invatandu-ne, iubindu-ne! In viata de lupta a fiecaruia dintre noi, in viata noastra spirituala unde mergem pe urmele pasilor lui Christos, invatand de la El blandetea, smerenia, iubirea, jertfirea, implicarea...Acestia sunt pasii Sai pe care trebuie sa-i urmam. Aici este propria Via Dolorosa in care purtam Crucea in fiecare zi, in fiecare clipa, si ascultandu-L ii aducem noi cei ce suntem doar colb, noi cei ce ne meritam osanda, un strop de racoare, iar El ne zambeste. Aici este Calea credintei, a iubirii, a sperantei, aici murim cu El, ca sa inviem cu El. Nu senzatii, nu trairi mistice, nu iluzii. Ci "Hristos în voi, nădejdea slavei." Coloseni 1:27.
 Sa nu traim senzatia, ci in credinta, adevarul! Sa mergem nu pe urmele pasilor Sai din Israel, ci pe urmele pasilor Sai care ne duc in Cer!

marți, 1 martie 2011

O femeie de origine canaanita ne invata pe noi crestini cum sa ne rugam

Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată că o femeie Canaaneancă, a venit din ţinuturile acelea, şi a început să strige către El: "Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac."Matei 15: 21-22. Una din cele mai frumoase intamplari din perioada cat Domnul Iisus a fost pe acest pamant, a fost aceea cand o femeie de obarsie aproape disparuta, aceea a canaanitilor, a venit la Mantuitorul pentru ajutor. O femeie curajoasa si smerita, dar care ea insasi se pare ca avea o problema.