Era ceva adevarat in lumea plina de ura? Poate doar credinta Nadirei...Pentru Vladek fusese singura minune care existase in viata lui. O minune dincolo de spusele filosofilor sceptici si deprimati pe care ii auzise si ii citise. Existase o minune pe care filosoful sau omul de stiinta nu poate decat sa o nege, poate din teama ca intr-o zi i s-ar dezvalui un univers pe care nu il dorea, care i-ar putea schimba toata viata, impotriva caruia isi construisera cariera si mandria...
Dar tanarul lunetist stia adevarul. Il privea cu durere in fiecare zi, si tot in fiecare zi isi lua arma pentru a ucide. Caci ura ii intuneca lumina acelei minuni. Inchidea sclipirea aceea cum ai inchide o carte care iti arata un adevar dureros.
Nadira isi gasise de lucru la o ferma din apropierea capitalei. Era harnica si priceputa, apreciata de sarbul care o angajase. Era un crestin batran, dar milos. Nadira il cunoscuse in aceea seara cand toata minunea Cerului se revarsase in inima ei. Atunci intelesese ca Dumnezeu este iubire. Nu Allah cel dur, care nu iubea decat ca un tata rautacios...Care nu iubea decat pe cei care il iubeau, iar pe restul ii ura. Allah era imaginea unui seic din deserturile Arabiei, aspru, poate intelept, poate drept, dar nu iubitor.
In inima Nadirei se revarsase o lumina calda, lina, plina de iubire, lipsita de asprimea judecatii, atat de plina de bucurie, de inviorare...Toata tristetea, toata lipsa de speranta, toata amaraciunea disparuse. Era totul real atat de real. Nu era un vis sau o halucinatie...Privea aceea lumina calda si simti teama, dar nu spaima...Ci respect...Stia ca era cuprinsa in dragostea lui Dumnezeu...Lumina aceea era din Isus Christos! Era fericita...Pana si teama aceea era minunata! Pasise pentru o clipa in Paradisul dragostei ceresti. Ar fi vrut sa ramana vesnic in aceea iubire. Dar fara cuvinte intelegea acel miracol se va sfarsi, dar ca de acum va incepe o viata noua, ca privise un crampei de stralucire divina.
Era din nou in casa aceea cu nume ciudat. Isus ii devenise Mantuitor! Nu intelegea tot ce traise. Dar stia ca pe acest Domn atat de scump nu il va mai parasi niciodata. Indiferent daca trebuia sa moara pentru El. Dorea doar sa spuna altora minunea traita. De fapt, nu prea stia multe decat ca Isus al acestor crestini era Dumnezeu adevarat. Si El iubea orice om. Pe crestini si pe musulmani deopotriva. Era uimita de ceea ce in cateva clipe intelesese, iar preotii crestini pe care ii stia si care vorbeau de ura, nu intelesera in anii de zile. Sau poate nu dorea sa inteleaga... Poate ca se inchinau pur si simplu gresit...Crezand ca se inchina lui Dumnezeu, poate o faceau doar picturilor din biserici. Picturilor sub care scriau cine e fiecare, ca sa nu greseasca cei ce isi spuneau rugaciunile acolo. Cei ce aprindeau cate o lumanare, isi faceau cate o cruce...
Batranul sarb care avea aceasta Casa de rugaciune, Nicolai, o daruise de fapt, lui Dumnezeu, a fost primul care a discutat cu Nadira. Orele treceau si el auzea povestea acestei fete. Era uimit si bucuros. Isus lucra!
Ii povesti Nadirei cateva lucruri de baza din Sfanta Scriptura. Cum Dumnezeu isi trimisese Fiul sau pentru mantuirea lumii. Iar omenirea la atarnat pe lemnul crucii, pedepsindu-i iubirea. Dar Christos luase pacatele tuturor oamenilor pentru ca ei sa poate primi prin Har, mantuire!
Lacrimile se scurgeau pe obrajii Nadirei. Cata iubire! Cat de mare sacrificiu! Insusi Fiul lui Dumnezeu murise pe cruce in chin cumplit! Nu un om sau inger! Ci Cel in care Dumnezeu isi gasea toata placerea! Toata dragostea, toata frumusetea pierise ca omul sa beneficieze de iertarea lui Dumnezeu! Nadira era mai coplesita parca decat lumina care se ravarsase cu cateva ore inainte! Nu putuse sa isi inchipuie ca Dumnezeu a iubit atat! Si atunci de ce nu credeau oamenii? Macar crestini care se saluatau de Pasti cu acel salut care li se parea revoltator musulmanilor: "Christos a inviat!". Musulmanii nu credeau asa ceva, dar de ce nu credeau nici crestinii? Era atata uimire in tot ce auzise Nadira in acea seara.
Batranul Nicolai afla ca nu avea unde sa mearga! Nadira nu dorea sa se intoarca la unchiul ei si nici acasa la ea. Nu mai era un loc de intoarcere. Batranul o ruga sa ramana peste noapte in aceasta casa. Avea cateva camere libere, tocmai pentru a primi oaspeti in ea. De regula veneau crestini care aduceau mangaierea Cuvantului lui Dumnezeu. Dar nu isi inchipuise ca in noaptea aceasta va dormi o crestina care fusese cu cateva ore inainte musulmanca!
Batranul se retrase in camera sa si ingenunche si ii multumi lui Isus pentru minuniile Sale. Apoi se ruga sa primeasca calauzire sa poata sa o ajute pe Nadira. El era ca si ea un om care traia din cultivarea campului. Ca si parintii Nadirei. ca atatia bosniaciAgricultura in Bosnia era principala ramura a economiei. Daca celelalte republici s-au dezvoltat destul de bine, Bosnia-Hertegovina ramasese in urma. Mult prea in urma. Politica stupida a lui Tito si a comunistilor lui, care desemnase republicile sa aiba un singur rol de baza. Iar Bosnia se baza pe agricultura, industria aproape neexistand. Si poate o parte din nebunie ce urma sa se intample era si din cauza gandirii arhaice de la sat, ca pamantul e totul. Ca fara el omul va muri de foame. Ca el era baza existentei fizice. Poate era un strop de adevar. Dar bosniacii ca si alte popoare priveau prea mult la pamant si prea rar la Cer! Batranul ofta! Era destul de bogat! Dar nu avea importanta! Bogatia sa era in Cer! Acolo oamenii, razboaiele, nationalizarile si orice gen de deposedare de comoara adevarata nu aveau cum sa il afecteze in vreun fel. Bogatia sa de aici era pentru ca sa poata sa mai ajute in putinul timp cat Dumnezeu avea sa-l mai lase. Se gandea cu bucurie la ziua plecarii. Se gandea ca si atunci cand te gandesti la un concediu de vis, in cele mai frumoase locuri din lume. Dar batranul Nicolai stia ca va fi mult mai mult. Dar trebuia sa mai aiba rabdare! Dumnezeu ii daduse de lucru! Zambi! Ii placea sa lucreze pentru Isus, cel mai iubit Patron!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu