Ceea ce acest om intre doua varste, obosit si infrigurat, vedea in viata oamenilor era un fel de ambitie, manipulata de duce, amestecata cu o deznadejde, rezultand un soi de durere a trecerii timpului...Toate eforturile omului de a deveni altceva, ceva suprem si aparte dezgolea doar starea salbatica, primitiva, atingand nu piscurile ci doar abisurile. Adevaratul sens al vietii parea sa dispara...Parea ca este mai degraba un soi de moarte a omenescului de dinaintea eternei morti.
Toamna cenusie si rece aducea ploi inghetate care il facea pe acest om sa isi poarte hainele mai mult ude, facandu-l sa simta junghiul unui frig, dar mai ales unei inutilitati ale acestei vietii transformate de un duce ce se dorea rege, intr-un vis urat. Era o apasare ce parea ca pluteste in aer. Dar ce era mai trist era ca foarte putini sesizau tragedia in care traiau. Lumea parea ca se obisnuise cu mizeria morala in care zacea, iar fericire aparenta pe care si-o crease era nascuta din banii pe care ii facea, onoarea pe care o primea, adularea proprie sale fiinte. Lumea - acest cuvant ce spunea atata, dar isi pierdea sensul in fata timpului, in fata vesniciei. Lumea - cuvantul care devenise sinonimul decadentei, al dezastrului ce pandea fiecare fiinta umana.
Abel, acest om ce traise si simtise atatea si mai ales altfel, nu era un filosof, cel putin el nu se considera unul dintre cei ce stau in biblioteci pentru a nascoci sensuri si rosturi ale vietii si omenirii sau pentru a le ingropa in gramada de experiente emotionale dictate de vrerea unui duce nebun si blestemat, care ucidea sensul atunci cand voia sa era ceea ce se implinea pe pamant. Abel traia facand o meserie dispretuita de cei mai multi oameni, caci el era actor al vietii. Asa se declara cand autoritatiile il sicanau considerandu-l mai degraba un vagabond sau dimpotriva un agitator al Regelui Minunat care vorbea cam multe, si mai ales, care avea se pare o atitudine putin binevoitoare fata de regimul Regelui Dragon. Iar in vreme de razboi acest lucru era in sine o crima, poate chiar mai mult decat o crima atunci când slabesti moralul unei populatii satule de confruntari dornice doar pentru sine. Era o dilema, desigur!...Daca tot era un actor ale carui monologuri ajunsese sa umple tot mai mult pietele targurilor pe unde trecea, de ce nu putea vorbi, se intrebau cei cu functii bine platite de ducele razvratit, de exemplu despre extazul dorintelor magice pe care in intelepcinea lui nemasurata maretul Rege Dragonul le adusese in dar unei omeniri care tanjea de secole sau poate de mileni dupa libertatea cunoasterii propriei sale structuri intime? De ce sa nu iti construiesti piese despre viata in jurul naturii,a fortelor telurgice ce actioneaza in ea, a magiei si venerarii Pamantului, a naturalului, a vietiilor decatusate de morala primejdioasa, a regulilor care impovarau existenta omului, de a vorbi despre drepturile sfinte a celor care aspirau spre culmile bogatiei, mandriei, puterii nemasurate a invingatorilor, in loc sa vorbesti de cei slabi si neputinciosi, pe care timpul avea sa-i uite si sa-i stearga din istoria lumii? Pentru ca ea tine minte doar maretele fapte ale invingatorilor, a celor pe care sangele de pe spada le-a inaltat un nume etern, cei invinsi trebuind sa se supuna sau sa piara. Mila, smerenia, iubirea de semen, toate acestea au fost aruncate la lada de gunoi a istoriei, ca lanturi ce au legat spiritul de lupta a adevaratului si noului OM. Tot ceea ce invatase si ceruse de la oameni Regele Minunat, acest batran depasit si lipsit de viziune, trebuia inlocuit cu acel adevar care il priveste pe OM ca pe propriul sau rege si stapan interior, calauzit de Dragon. Erau atatea subiecte, atatia straluciti dramaturgi care aduceau foc si forta precum dragonii, care prin pieselor venerau aceasta epoca de aur in care Dragonul era rege. De ce oare Abel acest om care nu mai era tanar, nu simtea nevoia sa se alature acestui cor al poetilor si prozatorilor Dragonului, al artistilor care isi gaseau menirea in modelarea unei tari ce prospera prin intelepciunea regelui eliberator si prefera sa isi scrie propriile piese si cu o nedisimulat sarcasm sa le expuna unui public care poate pentru prima data dupa multi ani radea, radea cu adevarat, nu doar de suferinta dusmanului, ci de el insusi, intalnindu-se cu aceea primejdioasa crima a autoironiei, iar uneori plangea si nu doar de propriul esec, ci cate o lacrima era varsata si pentru personajele ghinioniste ale lui Abel. Iar unii au experimentat astfel un simtamant nou al uitarii pentru o clipa de sine. Au trait surprinsi, incremeniti ceva ca un fel de dor dupa ceva ce nu semana cu libertatea propovaduita de latraii Dragonului, ci un sentiment dulce al unei inimi ce poate privi si la alta inima nu doar la sine.
Actorul ajunse cu greu in oraselul Balzeb, localitate renumita prin desfraul locuitorilor sai si mai ales a oaspetilor veniti din toata tara pentru jocurile de noroc, a femeilor ce se prostituau in temple inchinate Dragonului, Magiei si a Fortei Pamantului, pentru petrecerile ce nu se opreau niciodata, pentru scandalurile ce se terminau nu o data cu lupte, cu raniti si chiar cu morti. Era acel sens al clipei traite grabit si care incerca sa inghita o eternitate, in acest Oras care nu dormea niciodata. Dorinta aici mai mult decat oriunde in alta parte capatase accentele cele mai acute, aratand ce este omul neconstrans de reguli. Caci aici omul putea face ce dorea atata timp cat nu intra in conflict cu proprietarii caselor de jocuri si pariuri sau cu preotii ce vegheau templele ce aduceau atata aur si argint.
Abel nu era bogat, dar nici nu dorea nimic din stralucirea intinata a orasului. Pentru el era un loc in care incerca intr-un mod onest sa isi castige painea, dar mai mult decat orice incerca sa ii faca pe spectatorii sai sa gandeasca, sa se gandeasca la o lume in care omul trebuie sa se accepte nu doar sinele, nu doar venerarea sinelui si acestei libertății in care dreptul anuleaza obligatia, iar desfraul infranarea care ar aduce beneficii tuturor. Nu se iluziona crezand ca va dobora sistemul Dragonului, aceasta caracatita nenorocita ce sugruma binele, numind aceste spanzuratoare Libertate...Dar stia ca din putinul lui, din ceea ce a inteles el viata era mai mult decat alergarea dupa aburii numiti placeri. Avea si el o placere, daca se poate numi tot placere doua lucruri care bucura, dar sunt atat de diferite si tot atat de intensa, dar care nu il stapanea, ci ii dadea un sentiment profund al acelui lucru pe care il traiesti cand faci lucru corect: acela de a spune Adevarul. De a nu amagi...
Stia ca intr-o zi cu toate afirmatiile unei propagande mincinoase despre intoarcerea pe un drum adevarat, natural si firesc, toata aceasta constructie pornind dintr-un interior abrutizat al omului, care hranea himere, pana la statuia uriasa din bronz ce domina centrul acestui oras si in care era reprezentat un Dragon fioros cu o cheie intr-o mana si o sabie in cealalta, semn al libertatatii aduse prin cunoastere si forta, ambele idei rastalmacite despre stiinta si putere, erau cercul vicios ce isi perpetua minciuna intr-o spirala ce parea infinita, se vor prabusi...Nu putea sa spuna cum si de ce acum, cand Regele Minunat era in pragul unei totale infrangeri, dar intuia ca Dragonul era doar un balon umflat sau un pai ce aducea cu sine o flacara uriasa dar doar pentru o clipa, care isi intinsese prin fiecare victorie hotarele nu doar fizice ci mai ales ale propriei sale fiinte cu tot ceea ce ar cuprinde ea, distrugandu-se nu doar prin loviturile nimicitoare primite, ci paradoxal prin biruintele ce ii fisurau puterea sa reala. Era depasit si nimic, nici macar intreaga forta data de pacat, de tot pacatul intregii pmeniri, nu puteau sa-l duca dincolo de un prag al propriei sale limitari.
Abel intra intr-un han sarac unde pentru o suma demna de un han bogat primi o camaruta murdara, dar era multumit de faptul ca macar trei zile nu va mai sta in ploile unui intunecat sfarsit de toamna.
Manca o fiertura de ovaz fierbinte si chiar daca gustul nu era deosebit, fierbinteala ei il mai intrema. Ceva mai tarziu la lumina unei lumanari ce arunca umbre stranii si grotesti pregati cele cateva mici afise pe care sa le lipeasca pe peretii din apropierea caselor de pariuri si ale templelor, cu toate ca stia ca autoritatiile aveau grija sa le rupa la scurt timp. Fiind ca noapte era tarzie se intinse mai apoi pe patul tare si invelindu-se cu un tol vechi si murdar, inchise ochii gandindu-se pentru cateva clipe la Regele Minunat si un dor plin de durere il cuprinse: "Stapane!" murmura actorul inainte ca sa adoarma, atat de departe de cel pe care il iubea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu