- Aur, argint, o viata plina de onoruri, un rang la Curtea mea, putere, bogatie...Ce vrei, scriitorule?
- Nu stiu, fu raspunsul sec si scurt al lui Abel. Dragonul fu surprins ca acest om inteligent nu venea cu un raspuns clar si concret, ca nu se lanseaza intr-o tirada acuzatoare la adresa ofertei sale.
- Nu vrei nimic? As putea sa iti ofer imortalitatea pieselor tale dragi, desigur dupa ce le vei face anumite modificari... Cateva, nu multe...E ceva ce nici unui om n-am oferit niciodata. O eternitate a valorilor sale, nu ale mele. E ceva ce nu am daruit nimanui... Sa nu dai socoteala nimanui niciodata, ci doar atat: eu sa fiu singurul prezent la avanpremiera, sa iti gust opera primul, iar tu sa pleci mult mai bogat de fiecare data, fata de cum ai venit. Nu asta isi doreste orice dramaturg - ca in public sa aiba regi, nu zdrentarosi care nu stiu sa-i aprecieze arta?... Dar tu spui ca nu vrei nimic, facu cu o prefacuta dezamagire Dragonul.
- Am spus ca nu stiu ce vreau...
- Si totusi ceri altora sa stie ce doresc si ce sa aleaga...replica deranjat Ducele. Ii conduci intr-o directie pe care o definesti atat de bine, insa pentru tine nu stii ce ar trebui sa vrei. Nu esti cumva lipsit de consistenta propriei viziuni? Nu esti astfel ipocrit? Sau totul e doar o razvratire care ar putea fi indreptata impotriva oricui sade pe un tron?
Ducele tacu se ridica de pe scaunul sau si incepu sa se plimbe cu pasi apasati pe podeau de marmura de culoarea turcoazului, pintenii lovind zgomotos in ea.
- Ai trait experienta Turnului, continua el...Ai vazut o lume stralucitoare in acele clipe de foc pe care omul le traieste intr-o intensitate formidabile. Nu-mi spune ca pentru tine nu au insemnat nimic, ca ai coborat din Turn suparat pe tine insuti pentru acest efort inutil...
- Desigur ca nu, duce, spuse autorul amintindu-si un trecut oarecum trist, dar bogat in evenimente...A fost experienta coplesitoare, dar nu atat de intensa precum urmatoarea, ce atat de diferita de prima...zambi usor multumit autorul pieselor ce starneau pasiuni in regatul Dragonului.
- Urmatoarea? il intrerupse Ducele mirat. Nu exista o experienta ulterioara care sa difere de prima, ci sunt mai multe ce decurg din ea...Un izvor...
Fu intrerupt de Abel cu un suras al amintirilor:
- Si totusi urmatoarea care a decurs din ea a fost total diferita de prima... Turnul nu a fost construit doar pentru a trai dorinta aceea sufocanta si arzatoare, ci chiar in acel esec vedem si o stralucire adevarata si curata a infranarii, a unei promisiuni de adevarata fericire... Ceva ce este opusul dorintei de a avea pentru noi. Desigur te gandesti ce este infranarea, cuvant ce pare doar un zero si nu o bogatie de altceva. Total altceva decat dorinta de a fi sau a avea...
Am privit ca toti oamenii frumusetea unei tari pe care totusi nu tu ai creat-o duce, dar pe care o stapanesti fara sa fi regele ei cu adevarat...Am privit maretia ei cu o incantare si o gelozie ce ma ardea...Doream acea lume mai mult decat viata mea. Cumva nu ma doream pe mine, ci doar pe ea. Mi-as fi dat fiecare clipa a existentei mele pentru o clipa de placere a stapanirii intregii lumi ce se desfasura inaintea mea si in fiinta mea...Doream totul si simteam ca merit totul, mai mult decat oricine in lumea asta. De ce altul sa fie stapan si nu eu? De ce altul sa conduca si sa se bucure de splendoriile si placerile ei, iar eu nu? Cine era cel de langa mine care ar fi cutezat sa spuna ca el, si nu eu, merita totul? Dar apoi ca un vant rece starnit de nicaieri intr-o zi torida de vara, o intrebare aspra m-a strapuns:" De ce?"... De credeam ca merit ceva, de ce imi doream totul, de ce ardea acel foc in mine, de ce eram infometat dupa ceva, ce, cumva, eram constient ca nu ma va satura niciodata? Era lumea intreaga adevaratul raspuns pentru sufletul meu? Era goana dupa aurul acestei tarii menirea mea?
Fara sa vreau, poate, ca o eliberare am inceput sa rad. Am ras cum nimeni nu a ras la comediile mele vreodata. Era intr-un fel comedia umana scrisa de tine, Duce! Viata era o poveste despre nimic, dar obligandu-i pe oameni sa faca totul pentru acel nonsens. Cum sa nu razi? Cum sa nu plangi si sa nu hohotesti in acelasi timp, atunci cand o minciuna devine adevarul central al vietii, o minciuna ce nu modifica doar realitatea, asa cum sunt cele mai multe minciuni, ci una care se exprima cu atatea cuvinte si sensuri si simtiri despre neant? Caci cum ar putea Adevarul si Neantul sa fie vecine in Existenta, cand Neantul se simte mereu bine doar in compania Minciunii?
Nu stiu cat am ras, poate minute, poate ore, dar am inteles atatea in varful Turnului incat ca sa le povestesc cuiva mi-ar trebui ani, pe care cred ca nu-i mai am la dispozitie. Si chiar de i-as avea, prea putini oameni m-ar intelege.
Dar tu ne-ai amagit, Duce, anhiland sensul existentei noastre vesnice, pentru a ne da sensuri de o zi, o saptamana, un an si in care toata energia, puterea, speranta, dragostea unui om sa se topeasca precum lumanariile de care imi aminteai cumva cu forta ta diabolica in celula...Sensuri de o zi?... Si totusi da, asa e formata viata noastra, din stropi ce se cred oceane, iar oceanele adevarate ce-au fost odata in lumea noastra au fost inghitite de pustiu. Minciuna a devenit cel mai pur adevar, iar adevarul o fata morgana din deserturi unde cei ce cuteaza a se aventura sunt inghiti de nisipuri!
Nu eram insa convins ca am descoperit pe langa dorinta de a avea si altceva, ceva atat de straniu, dar care m-ar fi putut duce la adevar. La acel Adevar!...
Fusesem un tamplar bun odinioara. Plecand din Turn si intrand in primul oras in care pasii m-au purtat am vrut sa simt aurul. In cateva zile am facut cateva scaune si mese, si destul de repede le-am vandut. Stateam intr-o camaruta intunecata si lucram febril, dar nu-mi pasa de nimic caci aurul imi imbatase simturile. Nici acum nu stiu daca era frig sau cald, daca imi era foame ori sete. Doream sa am aur si sa il simt, nu doar in palme, ci mai mult decat orice in suflet.
Il mai simtisem demult, dar acum era ceva coplesitor. L-am simtit atunci cand era stapan Regele Minunat, dar atunci era ceva necesar, nu o pofta...Si atingand primul meu dinar de aur ceva din mine s-a bucurat, am simtit cred un soi de extaz. Aveam aur, dar voiam mai mult...Insa in sufletul meu din nou suflu acela rece m-a ingrozit: " Acesta este aurul?" mi-am zis. Trebuia sa fie altfel, sa-l simt ca si cum era al meu, o parte din mine..Am castigat apoi inca un dinar si inca unul, am castigat zece dinari apoi inca zece, iar dupa un an aveam in sipet 100 de dinari din cel mai curat aur. Si totusi aurul nu devenea parte din mine, sufletul meu nu era multumit cu gramajoara de metal pretios. Dar imi doream mai mult. Am angajat un lucrator sa ma ajute, apoi inca unul si asa mai departe confectionand mobilier tot mai cautat, pe gustul oamenilor bogati...Aurul s-a inmultit, dar am simtit cum inima imi era pustie, tot mai pustie.
Intr-o zi unul din angajatii mei au venit cu baiatul lui de 10 ani la lucru. Le interzisesem acest lucru, dar omul nu avea cu cine il lasa acasa. Baiatul era un nazdravan ce nu putea o clipa sa stea in loc. Alerga de colo col intreband despre toate cele pe care le vedea, nefiind cu adevarat interesat de nimic, pana cand deranjat m-am hotarat sa-i spun o poveste pe care o auzisem de la tatal meu si daca nu gresesc fusese scrisa de Regele Minunat. Era povestea unei ciocanitori care credea ca era singura creatie a Cerului care nu avea un scop in lume. Hm! Baiatul m-a ascultat in liniste, eu ii povesteam tot mai intens, absorbit de de propria naratie, incercand sa-i redau cele spuse de Lup sau de Urs, ca si cum chiar eu eram acele dihanii...Cand am sfarsit am vazut uimit cum lucratorii mei ascultau fermecati de poveste, ba inca langa ei cativa cumparatori tacuti ma ascultau, parand ca au uitat de mobila pentru care venisera...Cateva clipe toti pareau ca asteapta sa le mai povestesc ceva sau poate doar cugetau la poveste...Era totusi o poveste, dar oarecum mirat mi-am dat seama ca exista ceva ce atinge sufletul uman mai mult decat orice bogatie: Cuvantul! Am asistat la aceea tacere ce parea desprinsa dintr-o cu totul alta lume. Baiatul avand o lacrima pe obraz ma intreba: "Si ce a facut mai departe Ciocanitoarea?". Astepta sa ii spun inca ceva de acest personaj ciudat pe care il placuse din prima clipa, poate pentru ca copilul inca nu avea acel set de valori cu care noi judecam lumea cand suntem adulti, aceea rautate indreptata impotriva tuturor, temandu-ne de ceilalti...Teama ce singuratatea noastra o mentine si ne-o transforma in arma cu care ne lovim unii pe altii. Ciocanitoarea cea naiva devenise prietena sa, iar el se temea de acum ca nu v-a mai auzi niciodata nimic de micuta pasare.
Am ridicat din umeri...Si am vazut surprins pe chipul celor din jur ca asteptau, precum baiatul la o urmare. Am realizat, in timp ce eram cumva deranjat de acesti oameni care trebuiau sa imi mareasca veniturile ca exista inca dupa experienta sinistra a Turnului, un dor dupa ceva ce nici ei nu erau constienti...Poate al inocentei pierdute atunci cand viata le-a adus dorinte si provocari, amagiri, dureri si atatea minciuni...Cand mai devreme sau mai tarziu din Turn au dorit o lume in timp ce minunata lume a nevinovatiei ardea mistuindu-si puritatea. Nu era doar ciocanitoarea, ci era sensul vietii ei ce trecea de sensul de o zi sau o luna al vietii sale.
Parea o prostie, dar am realizat ca basmele ce ne incantau noua copilaria puteau incanta copilaria miilor de generatii care ar veni si asta pentru ca in aceea lume mirifica nimic nu e la intamplare nimic nu se produce pentru o zi sau o luna, ci pentru eternitate. Era o tanjire a umanului, chiar pus de tine Duce in umbra Vaii Mortii. Povestile nu se terminau dupa o nunta, ci Fetii Frumosi traiau intr-un fel sau altul vesnic. Iar asta in mod cert nu era o prostie. Binele trebuia sa dainueasca pentru totdeauna pentru ca povestea sa poata incanta. Nimeni nu si-ar fi dorit o poveste in care Fat-Frumos moare ucis de pneumonie la o luna dupa casatoria sa cu iubita sa pentru care a facut atatea sacrificii. Povestea era o scapare din realitatea amara in care ne-ai obligat sa traim. Fericirea din povesti se regasea in iubire, uratenia din lumea noastra tocmai in goana dupa placeri care ne scufunda in cel mai adanc hau.
***********************
Le-am cerut tamplarilor mei sa se intoarca la munca, iar eu am incercat sa vand mobilier clientilor mei care ca si mine erau mai putin dispusi sa negocieze la sange acele obiecte. Au platit cat le-am cerut si au plecat. Seara privind dinari adunati am simtit o furie ucigatoare impotriva lor. La ce imi foloseau? Daca inimile nu pot fi atinse de aur, la ce foloseste el? Of! Mai bine un cuvant ce aduce alinare, decat o suta de dinari ce aduc doar framantare!
Stiu era o nebunie, dar zilele care treceau ma faceau sa inteleg cumva ca sensul meu nu era sa caut aur, ci sa daruiesc diamante...Nu aveam diamante, dar aveam cuvintele pe care tatal meu tinuse sa ma invete din gandurile Regelui Minunat. E ciudat cum acestea se descoperea mie dupa ce crezusem ca erau pe vecie uitate. In fiecare zi pe la pranz, cand lucratorii mei erau intr-o scurta pauza le spuneam cateva cuvinte din cele ce imi aduceam aminte...Aproape intotdeauna veneau si clienti, unii cred doar ca sa asculte. Apoi am incercat sa pun cuvintele in versuri, cu toata teama mea ca toti vor rade de mine. Nu au ras cu toate ca nici atunci si nici acum nu m-am considerat poet. Poate unul amator. Si nici un dramaturg ori filosof. Poate doar unul amator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu