Imi aduc aminte ca in primele zile de armata, prin septembrie 1987, cand la Crangul lui Bot unde era unitatea mea militara, am cunoscut un tanar ce a afirmat fara sa se laude, in cadrul divizionului nostru, ca doreste sa faca armata la modul adevarat, adica fara sa fie in nici un fel protejat, cocolosit, el care era fiul unui important ofiter superior din Securitate. Toti am fost surprinsi de naturaletea si rapiditatea cu care acest om de 19 ani se adaptase regimului cazon din unitatea militara de langa Ploiesti, unde am inceput sa inteleg si sa stiu ce era armata in vremuri trecute de acum, sper pentru totdeauna.
Toti au pus adaptarea la acel regim dur si restrictiv pe o acceptare simpla, banala a stilului nou de viata a acestui militar.
Dar
eu am inteles dupa un timp gandindu-ma la el, ca realitatea era un pic
diferita. Gradatii care in aproape orice imprejurare se luau,
distrandu-se copios de orice li se parea gresit de cei noi, nu o faceau
cu acest om, tratandu-l cu respect. Ordinele pe care fiul importantului
securist le primea erau departe de a fi sacaitoare si in bataie de joc.
Totul era asa cum ar fi trebuit sa fie armata daca ea insasi nu ar fi
fost pervertita de ideea ca bataia de joc, dispretul, cele cateva luni
in plus petrecute acolo, poate chiar un soi de ura si/sau senzatia de
putere, facea ca militarul ''veteran'' cum ii placea celui de ciclu doi
sa fie numit, mai mult decat orice in societatea comunista sa fie
despartit de camaradul sau de ciclu unul numit pe vremea mea ''biban'',
dupa ce fusese numit „pifan” cu niste generatii inainte. Din fericire
pentru Ostirea patriei nu au existat conflicte armate care sa arate cat
de stupida, inutila si total gresita a fost aceasta gandire si ce
consecinte tragice ar fi putut crea Armatei Române.Cand vad cum e implementata ideea in armata americana de exemplu, ca nici unul nu trebuie lasat in urma, ma simt rusinat si trist, caci aici, in comunismul ce vorbea de colectivitate ca despre o suprema aspiratie, individualismul a sugrumat tot, facand ca „veteranul” sa fie singurul important. Si imi aduc aminte piciorul, pe care un sergent de 1,60 metri mi l-a „acordat” in stomac doar pentru ca vazandu-ma prin preajma si intrebandu-l amabil, respectuos si intr-o masura curios, ce facuse la fotbal echipa nationala a Romaniei care pierduse (ulterior am aflat) in mod stupid cu o echipa mai slab cotata, el care vazuse meciul in timp ce eu pazeam pavilionul, ca sa se razbune ca pe ea si mai ales pe mine care eram „biban” , a simtit nevoia unei refulari a acelor 12 luni de armata in plus si posibil a gradului sau. Nu fusese neaparat o problema fizica, doar una morala, de etica, si ma gandeam ca asa de usor l-as fi putut zvarli pe acest „ veteran” nervos peste balustra, de la etajul 1, care facea in normele actuale cam etajul 2-3, pentru a se racori putintel dupa un pic de zbor... L-am intrebat de ce a dat, mai ales ca nu avea absolut nici un drept, chiar conform legilor armatei socialiste... Nu a raspuns si nu si-a cerut niciodata iertare, dar nici nu i-am purtat ranchiuna. Alti crestini cica, mai tarziu, au dat mult mai urat in mine fara sa ridice macar pumnul sau piciorul... Doar vocea si stiloul!
Realitatea era ca
tanarul dornic de armata adevarata, nu avea parte de ceea ce era oferit
altora. De ce e atat de simplu de raspuns: avea un tata mult prea
puternic pentru a fi ignorat si a fi tratat la fel ca ceilalti. As fi
fost curios sa ii urmaresc pana la capat evolutia din armata, dar cred
ca ea nu a diferit prea mult fata de cum incepuse. Fusesem mutat la sase
zile la Galati asa ca nu stiu ce s-a mai intamplat... Dar stiu ca
spontaneitatea, supletea, naturaletea sa, indiferent ca era constient
sau nu, putea face abstractie de tatal sau. Sunt sigur ca orice
ar fi putut merge rau acestui baiat ar fi avut unde sa apeleze, ceea ce
schimba din fașă perceptia sa asupra regimului militar. Armata pentru
el putea fi daca nu placuta, macar nu atat de dura fata de cum au
trait-o altii.
Dar asemeni lui, intr-o lume amara si noi avem un Tată.
Cu cel mai Inalt grad si functie. Noi vedem si stim, ei, cei care nu-L
cunosc, ne difinesc ca drojdia societatii... Vom fi loviti de ei, nu
pentru echipa de fotbal a Romaniei, cum am fost eu pălit, ci
pentru ca noi aducem o mireasma a vietii, ce este atat de diferita de
mirosul de descompunere pe care il respira cu nesat zilnic. Lumea e un
cadavru in care neexistand solutii secular-umaniste pentru tragediile
ei, iar oamenii se invata sa traiasca cu acest miros de moarte. Si orice
e diferit e pur si simplu o acuza, asa cum lumina e o acuza a
intunericului, adevarul o acuza a minciunii, iubirea o acuza a urii.
Existenta crestinismului atat de blamat, le acuza constiinta, le acuza
gandirea, le acuza neantul spre care privesc si se indreapta...
Avem
un Tata minunat care nu ne-a promis petale pe Cale, ci spini! Nu ne-a
promis izvoare susurand dulce, ci văii ale umbrelor si uscaciunii! Dar
El ne-a cerut sa avem curaj si sa indraznim, caci a biruit lumea! Si a
mai promis ca El va fi Tatal nostru, iar noi copiii Lui, fiind cu noi
pentru totdeauna!
Viața
creștină ar trebui traita gandindu-ne ca orice ar merge rau El poate si
doreste sa intervina, ca tanrul care era poate constient de puterea
tatalui sau, indiferent de zicerile sale de seara...... Interventia
divina s-ar putea sa nu fie atat de spectaculoasa, sa nu o percepem la
intreaga capacitate a mintii umane, limitata si nefericita, dar ea va
fi, va fi in punctul din spatiu sau mai bine-zis din credinta, unde vorba lui Arhimede, se va putea rasturna Pământul...
Este evident că neputând vedea intreaga scena, e greu de cele multe ori să intelegem ce ni se intampla. Parem atat de marunti incat indoiala ades ne cuprinde. Cine suntem noi, ne intrebam, uneori suspinand, in incercare si durere? Iar cel rău lovindu-ne ne raspunde iute: nimic! Dar daca ar fi asa de ce El a lasat Cerul, indiferent ce inseamna eternitatea aceasta pentru o minte nepriceputa ca a mea, pentru a plange cu noi, a trait atat de sarac, de umil, de iubitor si murind atat de tragic si cumplit pentru noi! Pentru ca El... e Totul! Rob si Rege! Divin si Om!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu