Christos si romanul Sarbatoarea Corturilor de Ioan T. Morar

  Am avut (ne)placerea sa citesc cartea lui Ioan T. Morar - Sarbatoarea Corturilor.  Am citit-o datorita unei postari plina de laude a profesorului Teofil Stanciu (aici gasiti postarea). Cartea era recomandata neoprotestantilor. Eu fiind doar crestin, dupa parcurgerea ei in totalitate, nu doar a unui sfert laudabil, o consider inutila din punct de vedere istoric, a intelegerii vremurilor trecute din neoprotestantism, iar teologic sau filosofic, pur si simplu stupida.
 Cartea povesteste despre un grup muzical baptist din anii comunismului, care trece la penticostali, apoi la adventisti, iar in final devin mozaici, facandu-si circumcizie. Emigreaza in Israel, iar dupa niste ani cand Revolutia inlatura lanturile unui sistem intunecat, ultimii ramasi ai Grupului revin in Romania pentru a aduce o noua idee religioasa, aceea a iudeilor mesianici. In tot acest timp personajul principal, Corneliu Nadaban, este, de fapt, turnatorul Grupului la Securitate. Nici macar dupa Revolutie caracatita Securitatii nu-l va lasa liber. Dar avantajul e ca nu pare niciodata prea framantat de acest aspect, doar in unele momente exista teama de a nu fi descoperit.


Gustul care mi l-a lasat Sarbatoarea Corturilor este unul amar. "Evolutia" Grupului, a celor Treziti, cum li se spunea acelor tineri, este drumul parcurs din ceva stabil in neant. Se vorbeste mult de religie, de credinta, de Dumnezeu, fara ca autorul romanului sa para a intelege prea clar ce sunt toate acestea. Nu ni se spune deloc limpede de ce biserica Baptista este abandonata pentru cea penticostala, de ce cea penticostala pentru cea adventista, pentru ca urmatorul stadiu sa fie o ruptura totala cu crestinismul pentru iudaism. Un iudaism ce personal nu il cunosc destul de bine, dar e departe de ceea ce a cerut Dumnezeu in Vechiul Testament. Unul dintre personaje fericit spune ca frumusetea iudaismului sta tocmai in flexibilitatea lui (sic!). Daca este asa inseamna ca nimeni, mai ales in zilele noastre nu poate cu adevarat implini Legea, pentru ca ea este suficient de maleabila ca sa se anuleze pe ea insasi.
 Ceea ce ma surprinde nu este ideea ca cativa bolovani de (ne)crestini ajung sa fie manipulati de Jac, seful Grupului, care ii duce unde vrea el, ci ca cu atata usurinta ei se leapada de credinta crestina, de familiile lor, dupa "revelatia" mozaismului, care nu este o religie trecuta, a lui Moise si Aaron, ci pare sa ofere "adevarul" de care atata timp au fost lipsiti bietii crestini. Isus Christos este aruncat pur si simplu la tomberonul istoriei, nici unul dintre cei 13 in frunte cu Invatatorul Jac, nu manifesta prea multe pareri de rau, o fac foarte rar dintr-un reflex, capatat pe la baptisti si cam atat.  Nu ni se spune deloc clar ce cauta acesti oameni: pe Dumnezeu, o religie exotica, emigrarea in Israel sau e doar o rebeliune permanenta cu toti si mai ales cu ei insisi?...Nu am putu sa aflu...
 Christos nu e pentru nici unul un Prieten, un Frate mai mare, un Rege, un Mantuitor, o Fiinta reala, este doar o anexa a unei religii seci. Trecand la iudaism ei nu iL abandoneaza pe Iubitul sufletului lor, ci se leapada de forme de exprimare religioasa. Religia crestina de nuanta neoprotestanta, pare mai mult un cumul de fanatisme, rautati, dispret, turnatori, comitete bisericesti ce decid viata credinciosilor, un haos religios fara noima. Rugaciunea asa cum o inteleg pe pe paginile cartii lui Ioan T. Morar este doar o exprimare, un monolog insipid, o zicere catre Infinitate la care nimeni nu primeste vreodata raspuns, o azvarlire de vorbe catre cer. Nici unuia Dumnezeu nu ii raspunde cu adevarat. Nici unul dintre crestini nu are o relatie personala cu Dumnezeu. Nici unul nu pare cu adevarat a crede in Cineva, ci poate in ceva si poate aici este si explicatia trecerilor de la o forma de exprimare religioasa la o alta forma goala de religie. Apare paradoxul de a crede in credinta, nu in Dumnezeu... Christos nu este nici macar icoana din bisericile ortodoxe sau catolice, caci cele protestante nu au asa ceva, lasand nu doar un perete gol, ci mai ales inimile goale a 12 cantareti, ucenici, cum se definesc uneori ei, impreuna cu Invatatorul idiot Jac, copiind blasfemiator imaginea Lui Isus Christos si a celor 12 ucenici.
 In finalul romanului nu am inteles de ce Jac si Corneliu il vor baga din nou in religia lor pe usa din dos pe Christos, unul care nu are valoare lui Christos cel biblic, ci unul modelat de cei doi ticalosi asa cum iL doresc, cu puterea Sa diminuata de "experienta" iudaica a acestora.
 Nu stiu daca Ioan T. Morar este doar naiv scriind o asemenea carte (cineva o numea cartea anului 2016), dar mai degraba cred ca el nu poate intelege ca Isus Christos nu a venit ca sa socheze omenirea cu o noua religie. Christos nu a venit pentru a spune niste baliverne teologico-filosofice, de a ne povesti de iluminari samanice, de ritualuri care sa ii aduca pe oameni mai aproape cu vreo doi metri de Dumnezeu. Ci El, Dumnezeu, s-a coborat la noi in chip de rob pentru ca sa moara nu pentru infiintarea unei noi religii, ci pentru fiecare pacatos, pentru fiecare pacat, pentru ca cei cel iL vor urma sa devina copii ai Lui, nascuti din sangele si suferinta Sa. Ca sa intelegi toate acestea si sa vi pe urma sa spui ca Legea e aia mai buna, ca taierea imprejur te face curat ca ingerii si lipsit de pofte trupesti, cum afirma personajul tembel Jac, e o blasfemie cumplita, sincer, blasfemie care nu are cred eu, are egal. Dar atat a putut fostul comediant de la Divertis, Ioan T. Morar.

 Am sa va scutesc de palavrageala inutila de pe paginile cartii, de sumedenia de personaje care apar si dispar fara noima, fara sa aduca, dupa umila mea parere ceva, decat un numar impresionant de pagini ale carti. Daca am citit-o totusi, am facut crezand ca voi intelege ceva mai mult de timpurile cand si eu, tanar, introvertit la modul maxim, fiind intr-o biserica penticostala eram supus la fel ca noi toti de acolo unei supravegheri si chiar persecutii moderate. Nu am aflat prea multe, ci cum v-am spus doar despre fanatismele "eroilor" credintei si lasitatea unor turnatori precum Corneliu.
 Teofil Stanciu greseste cand spune ca romanul este viziunea unui insider. IT Morar nu este vreun crestin din vreo biserica neoprotestanta, ci doar unul care a aflat de la unii si de la altii ce se intampla prin aceste biserici. Ca sunt destui nemultumiti gata sa povesteasca unuia si altuia "tragediile" pe care le traiesc in biserici. Si nu ca nu s-ar fi intamplat si nu se intampla. Dar exista si o exagerare voita, dar si cauze pur firesti si asta din cauza ca s-au creat structuri politice, lumesti, inutile si paguboase in Biserica, pe care Dumnezeu nu le-a cerut: comitete, culte, presedinti de culte, secretari de culte, statute de culte, seminare teologice, pastori care sunt lideri de biserica etc. Si pe acestea le stie Morar excelent, acestea i-au fost "propovaduite" de membrii bisericilor, nu de jertfa lui Christos, nu de Sangele rascumparator, nu de pericolul spiritual real al circumciziei. <<Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei. Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic. Şi mărturisesc iarăşi, încă o dată, oricărui om care primeşte tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea. Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii. Căci, în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste. (Galateni 5:1-6)>>...Ce am semanat aceea culegem! Pacat!
 Sigur mi se poate reprosa ca sunt dur, e doar un roman. Nu pot avea pretentii sa imi descrie tot ce crede si simte autorul lui la modul real. Insa as replica si ca am citit romane "crestine" sau cu subiect religios, precum Camasa lui Christos sau Ben-Hur in care autorii, se vede de la o posta - nu erau crestini profunzi. Singurul in care am observat altceva, a fost Quo Vadis a lui Sienkiewicz in care romanul sau are o cu totul si cu totul alta nuanta, aceea a unui crestinism real. Cand te apropii de credinta, la fel cum te-ai apropia de soare nu se poate sa nu devii cumva tu insuti, sa nu descrii caldura de acolo...Atunci nu mai poti cauta argumente doar in minte, trebuie sa le cauti mai ales in inima, in suflet. Si pe asta mizez eu.
 IT Morar nu da dovada nici unei teologii profunde si nici ale unei filosofii de valoare. Sarbatoarea Corturilor nu pare un roman in care autorul sau scrie detasat, poate crede si gandi in viata sa de zi cu zi exact opusul lui, ci dimpotriva imi pare unul in care scriitorul chiar simte ce spune, o parte din ce e in carte le traieste el. Aici mi se pare problema. Pare ca vrea sa creada alaturi de eroii sai in ceva stabil, dar pare ca tocmai biserica nu-i ofera exemplu. Evident ca nici imbarligatura iudaica cu nuante, filosofii, rabini, datini si ritualuri care de cele mai multe ori straluceste de la distanta si se intuneca atunci cand te apropii de ea.
 Cred ca IT Morar putea face un roman de exceptie. Avea toate ingredientele... Daca, cum am spus, Isus Christos nu ar fi fost o piesa, o anexa, a unei religii. De care poti sa te debarasezi cand nu-ti convine si sa-L atasezi cu seninatate descrisa de scriitor in cartea sa. Aceeasi seninatate a turnatoriei, a micimii umane, a rautatii omenesti din Biserica, a iubirii de putere si bani din lume. Romanul putea fi al unei intoarceri, a unei reveniri, a intelegerii divine. Nu doar din punctul plecarii, ci dincolo de el, in Dumnezeu. Nu doar al trecerii prin religii, ci pana la urma abandonarea lor totala, pentru Christos.  Nu e din pacate povestea Fiului Risipitor, ci povestea fratelui, a chinuitului Fiu Nerisipitor!... Parerea mea!