Una din laturile Roadei Duhului Sfânt e bucuria. Și avem senzația că există roadă dacă zâmbim cuiva și ne interesăm de el preț de 60 de secunde, cel mult, ignorând restul părților Roadei. Zâmbim siropos și îl întrebăm ce mai face. Ne interesăm, nefiind interesați cu adevărat. A ne păsa de celălălt, de aproapele nostru, ține mai mult de un minut. Poate ține o viață, a te interesa de cineva într-un soi de politețe creștină, durează doar câteva secunde. Îl întrebăm când intră în biserică ce mai face, în schimb nu ne interesează deloc să-l căutăm și să ne arătăm interesul și în afara ei. Biserica, așa cum inteleg eu, e locul unei partășii spirituale, ale unei adunări în care și Christos este - sau ar trebui să fie - prezent. Nu locul unde dregem busuiocul, nu locul unde "pansăm" grăbiți niște răni, dacă o facem, vorbim frumos câteva minute, pentru că ieșirea din ea să ne aducă un soi de eliberare de "obligații religioase".
Împrăștiem zâmbete arătând cât de creștini suntem. Zâmbetele devin "dărnicia" noastră fără cost și fără vreo reală păsare. Dar dacă tot e vorba de noi, mai mult, de zaharisirea principiilor creștine, biserica este locul unde orice lucru incredibil și imposibil poate fi spus, evident nu demonstrat, în ideea prea des rostită că Dumnezeu este un Dumnezeu al minunilor, ca și cum legiile rostite de El la începutul Creației ar fi doar banalități, legături din care Cel PreaÎnalt cumva se luptă să se desprindă, apeland la noi, la credința cât bobul de muștar și care, din pacate, nu apare prea des în inima noastră. Orice banalitate spusă în grupul format în căutarea supranaturalui, pardon! a senzaționalului (ne)supranatural, dar ieftin, stârnește palete de exclamații și tonuri de zâmbete de miere. Aha! Vezi!...
Ne interesant și neinteresați, scena de teatru ieftin trebuie să continuue. Ești invitat să spui de la banalități spirituale, aiureli, precum zâmbetele dulcege, până la importante descoperiri pe tărâm duhovnicesc, de regulă basme, povești, legende, în care nu cred, decât să le zicem - naivii. Unui zâmbet siropos trebuie să i se raspundă cu o replică "sfântă" pe masura care să-l faca și mai dulce. Nu poți veni înaintea mierii doar cu apă chioară.
Chiar dacă în tinerețea mea "bucuria" revederii era la începutul și probabil câteva minute la sfârșitul adunării, făcându-mă să cred că era reală, acum fenomenului acestuia i se dă șansa binemeritată, de o oră sau mai mult, neaparat însoțită și de cafea, ceai, suc si prăjiturele. Nu e o agapă, nu e o masa de dragoste, probabil nici nu știm cum ar arăta aceea, e doar siropul învățat de la alții, la care se adaugă mâncare, sau ceva ce poate lungi un timp inutil, ieftin.
În acest cadru putem arăta ce știm, ce credem ce am experimentat, de regulă nu ce am învățat din Cuvântul lui Dumnezeu, de la o banala călătorie cu autobuzul, o experiență impresionantă cu controlorul de bilete în care Dumnezeu a lucrat și a făcut minuni, când ai uitat să îți compostezi bietul de călătorie, pentru că te ruga-i și lupta-i în rugăciune evident că pentru alții, și mâna invizibilă a lui Dumnezeu care l-a oprit să te amendeze, deși trebuia după legiile țării, căci, nu-i așa? aici se vede binecuvântarea divină, în comparație cu cei amendați în acel mijloc de transport și cu mai puțini bani în pungă și până la mărețe răpiri spirituale, cu îngeri ce vin în cameră în miez de noapte, că de regulă, noaptea acționează Divinitatea, ca să-ți spună că ai fost ales să vezi Raiul, aidoma lui Pavel, atât ești de bun în ochii lui Dumnezeu. Și atât trebuie să devii și în ochii celor sinceri și naivi...
*************
Evident cel ce a experimentat cum e Raiul nu o să se aleagă cu un țepuș, cu vreun sol al Satanei, căci, desigur, va fi mai smerit decât Pavel. Apostolul Pavel nu știa de binecuvântăriile pe care să zicem - Toronto, putea să le reverse (căci dacă minunile se întâmplă în zone extinse din Africa sau America de Sud , binecuvântăriile apar în Occident, pe arii foarte reduse). Experimentatorul spre deosebire de Pavel, va fi cumva independent, Apostolul de la inceputuri care credea doar Evanghelia, primită la propriu din Cer și se ținea lipit de ea nu va știi tot ce știe cel ce experimentează dupa două mii de ani. Dar tu, ascultându-l pe experimentator o sa te alegi cu o trăire intensă, de o divinitate fără reproș din Izvorul ceresc, valori pentru care nu o să poți să plătești nicicând pe acest pământ... Cuvântul lui Dumnezeu devine aproape obositor în Sfânta Scriptură, nu va mai fi atât de important, nu mai trebuie să ne raportăm la el, cumva în interiorul nostru îl simțim perimat, învechit, lipsit de actualitate, mai bun pentru frații care au înțeles credința altfel, diferiți de noi, de capacitatea noastră de percepere, de asimilare, de acu' 50 sau 60 de ani. Vom întâmpina și vom zâmbi noului, acelui val sau vânt de înnoire, de spiritualitate, de putere, de bogație cerească, aparte, a vremurilor de final de lume. (Și în care nu bogații, ci săracii vor trece cu greu prin Urechea Acului, pentru că nu au crezut și astfel nu vor fi primit binecuvântări spirituale și materiale...)Acela va fi spiritul înnoitor, sofisticat, unificator, eliberator, aducând noi viziuni, viziuni care nu vor mai trebui trecute prin filtrele biblice ale unora din Bereea, de exemplu, fiindu-le superioare lor. Caci cumva vrem și trebuie sa rupem lantul a ceea ce spune Dumnezeu acum două mii de ani. Avem nevoie de trăire, de intensitate, de forță, de sentiment, de zâmbet, de libertate, de putere, de miracol, de călăuzire proaspătă (dar nu din uscata Biblie), minut de minut din partea supranaturalului, lăsând limitele din Scripturi în urmă, de ceva care să nu ne lege de nimic, doar de senzație, de dulcele si intensul din biserică, de senzația procurată în cântece libere, agitate, ritmice, capabile să miște trupuri, cum are lumea prin cluburi, caci nu lumea, ci noi ar trebui sa simtim respectiva fericire, care sa ne unduiasca trupul si mintea in sinusoidala sunetelor stridente, acapărătoare, țipate de instrumente de percuție. Cine ar mai sta acum în biserică să lacrimeze, meditând, la o Lacrimosa mozartiană, a unui om ce scria o fenomenală trăire și iubire divină, murind la propriu la doar 35 de ani, atunci, cu pana în mână, în aceea noapte de calvar, la cuvinte pătrunzătoare, când mintea noastră nu mai trebuie pătrunsă, dacă avem o fire străpunsă de zgomot, de imagine, de culoare, de zguduire, de ceea ce vrem noi să fie și in libertatea noastra, apoi nimic mai mult?
************
Nu putem crede cu ușurință într-un Isus Christos Atotputernic și care să plângă, Unul care să plângă la moartea unui prieten. Ne trebuie un Isus zâmbitor, vesel, bucuros, liber, ca noi, vorbindu-ne din nou, revelând cuvinte și înțelesuri ascunse în Evanghelii, sensuri pe care acum, după 2000 de ani le înțelegem și le trăim ca atare... Unul care nu mai aduce un jug, pe care cineva ar trebui să îl ia împreună cu El, ci doar o libertate fără margini. Nu odihnă, nu răbdare, nu suferință, nu sărăcie, nu umilință, nu acceptarea unei sorți triste. ci forța demiurgică, transformatoare, dumnezeiască, eliminatoare din viață, din biserică și societate a tot ce este sau pare negativ, corupt, nepotrivit, a tot ce se împotrivește acestei noi viziunii de forță, de adevăr, de realitate spirituală...
*************
Nici măcar nu știm dacă Isus Christos a râs și nici măcar dacă a zâmbit! Se dorește atât de mult o identificare divină a Sa cu noi. Ne trebuie cumva mareția Sa, dar și mai mult aprobarea Sa. Măreția poate fi relativă, o putem negocia, diminua sau mării, Isus cel cu mustăcioară și blugi, pe bicicletă, mestecând chiungă, cum îL vedea un autor, spunând că nu Îl putem vedea noi, ăilalții, fără sandale și toga, sau piele alba, Isus nu e Isus dacă e altfel, dacă e negru, ca și cum jertfa Sa e piele, nu sânge care a fost în mod sigur roșu... Acceptarea Sa pentru tot ce noi facem, ar trebuie sa fie fermă. Ne gândim noi...Mântuitorul trebuie să fi râs, trebuie să fi zâmbit, trebuie să se fi distrat, măcar când era copil, adolescent, să fi râs de farisei, cum îmi spunea un celebru autor, pastor și profesor creștin, admonestându-mă că nu citesc eu bine Biblia, trebuie să fi dansat - doar era un videoclip cu niște rabini dansand - încât și El trebuie să o fi facut(sic!). Numai răuvoitorii (evident ca mine) nu înțeleg asta, de aceea orice dans pe muzică cu ceva cuvinte religioase devine sfânt. Noul Testament e sărac în date și manifestări, așa că mi se reproșează pe un ton critic de către doamna unui păstor - că multe nu sunt trecute în Sfânta Scriptură, dar trebuie făcute. Și evident eu nu știam asta. Orice grimasă matinală sau nupțială poate deveni un zâmbet sfânt, orice bălăngănire - un dans sfânt și mai nou, orice clătinare pe picioare, o beție sfanta, divină, dacă este facută în biserică sau de persoane ce își declară sfințenia particular și/sau public. Orice rugăciune poate să își aibă conotații spirituale dacă e facută sub (a)numite influențe divine. Sub denumiri și locații geografice unde Dumnezeu aflam ca ar fi actionat duhovniceste, supranatural. Însă eu cred că sunt doar mimetisme ce se intersectează cu o structură infidela Cuvântului lui Dumnezeu, dar care îl plagiază. Și care se dovedesc atotsuficiente pentru cei ce-s iubitor de un supranatural ieftin, în contrast cu Biblia, negând spiritul și slova ei, chiar daca nu o fac la nivel declarativ. Iar ceea ce e ciudat că nu apare doar la un Petrache Lupu de la Maglavit, ci chiar la erudiți, cunoscatori, cel puțin în teorie, ai Scripturii. Dar a căror practică dezamăgește de la un capăt la altul. Căci acești oameni nu își recepționează propriile porniri, nu iși dau seama că mândria este acel demon care încearcă fiecare ființă umană, mai grozav și mai teribil, extins, decât orice altă nelegiuire omenească. Când văd scris în cărțiile librăriilor creștine titluri cu emfază gen: Liderii cu cârje, Cum să fii un lider adevărat, Spiritualitatea liderului, Liderul bun, Cum să ajungi să fi lider in biserica ta, Dumnezeu si liderul tau etc, uimirea mea e maximă. Suntem atât de orbi? Lideri? La asta cheama pe cineva Christos, sa fie lider? Sau din nou greșeala mea e că nu înțeleg Sfânta Scriptură? Trebuie iar sa imi spuna pastorii care nu sunt de acord cu mine ca sunt nimic?...
Poate nu înțeleg eu multe, și este evident că nu o fac, dar cred că am dreptate atunci când mă raportez la Sfânta Scriptură. Indiferent cine și ce îmi spune, o să mă raportez la ea. Cu bune și relele mele. Dar nu o să o desființez (mai bine mor!) și nu o să ma prefac, doar pentru a părea ce nu sunt. Evident nu am cum să aduc fericirea când intru într-o biserică, dar aș prefera în locul unui zâmbet siropos, unul cald sau eventual, mai bine, nici un zâmbet. Mi s-a reproșat că sunt singurul care nu zâmbesc, când intru în biserică. Nu am învățat arta aiurelii neoprotestante, cu toate că am alte păcate cu care lupt. Nu am de ce sa zâmbesc... Nu sunt obligatoriu o persoană sociabilă, mă prefer cumva mai mult pe mine și pe Dumnezeu, pe amândoi, decât grupul, societatea, gașca, bisericuța, trupa, cercul. Întotdeauna eu și cu El am găsit lucruri atât de frumoase. Meditând ca un Isaac, afară, în liniște, am putut auzi și vedea minuni. Minunile nu sunt nestematele pe care le arunci oricui, oricând. Nu te duci cu ele în fiecare zi de adunare în pungă, nu le spui oricui și oricând, nu scrii cărți despre ele. Nu câștigi de pe urma lor, decât primordialul câștig, prima revelație....Nu le arunci pe masă cât timp îți bei cafeaua ți zâmbești pentru orice prăjitură, care nu te costa nimic. Ba dimpotrivă, tinzi să le păstrezi doar pentru tine. Și nu știu dacă este egoism pur si simplu. Sau valoare...
Nu am putut face parte niciodată cu succes din grup, nici măcar când acesta a fost creștin. De fapt, nu a existat alt gen de grup. Și poate niciodată nu am reușit să descifrez zâmbetul dulce... De ce să zâmbești când niciodată nu e nimic de zâmbit, mă gândesc eu? De ce să pari ca te bucuri, văzându-l pe altul când, de fapt, nici măcar nu dai doi bani pe el? Nu te interesează viața lui decât 30 de secunde când îl vezi, fie că e în biserică, fie la piață, fie la magazin ori pe stradă. De fapt nici măcar ălea 30 de secunde nu sunt reale...Sunt minciunile pe care în primul rând ți le spui ție! Apoi celorlalți!... Cum poti să-i zâmbești cuiva și să îl disprețuiești apoi? Nu e mai bine să ai o constantă în sentimente? Să te faci că nu-l vezi, că nu îl știi, că nu iți pasă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu