luni, 9 octombrie 2017

Mântuire pentru to(n)ți?




Cea mai mare parte din cele scrise conține iz pamfletar.  Nu și concluzia, care e cât se poate de serioasa. 

  Partea 1
  Am auzit destui români dornici de pocăință afirmând că abia așteaptă să iasă la pensie, un fleac de perioadă, aflat la 20-30 de ani, pentru a se întoarce la Dumnezeu. În fața veșniciei presupun că 30 de ani nu era decât o clipă. Așa că pocăința nu avea cum să fie departe. Era într-un fel a doua zi. Nerăbdarea pentru a face un gest de recuparare spirituală era maximă. Și ea ținea pană când avea tendința de a se termina. Dar pană atunci ne puteam baza pe îndelunga-răbdare, care atunci ca și azi reprezină o virtute, ea fiind prima (și de regulă unica) care se dezvolta în viitorul credincios. Viitorul conta în măsura în care prezentul trebuia abordat prin rezolvarea chestiunilor legate atât de serviciu, cât și de natura spirituală, căci cele doua se îmbinau cumva perfect.