Povesti pentru copii

Lupul devine ierbivor 

                                                                                    inspirata dupa La Fontaine

Intr-o dimineata de primavara, Calul Alb pastea linisit iarba proaspata dintr-o poiana. Iesise la o scurta plimbare de la Ferma Omului. Un Lup flamand si slab intra incet in poiana, abatut. Il zari insa pe Cal si avu o zvacnire de bucurie. "Nu o fi el o oaie", isi zise Lupul Cenusiu, "dar totusi nici magar nu este", asa ca spera sa il poata servi la micul dejun. Calul il vazu si imediat intelesese ca singura sa scapare nu ar fi fost in incercarea de-a fugi, ci de a fi mai istet decat lupul.
- Oh! Dumnezeu mi te-a scos in cale! Caci nu am cum sa mai duc durerea asta din suflet, fara sa ma destainui cuiva, zise calul cu o voce trista care il nedumeri pe Lup. Simt, draga Lupule Cenusiu ca innebunesc.
- Cum asa, draga Calule?...intreba Lupul cu o falsa amicitie, dar si cu o ciudata surprindere.
- Pai nu ai auzit ce napasta a lovit neamul Cailor? E imposibil sa nu fi auzit, caci Inteleptul Padurii de Smarald, Bufnita, doctorul padurilor noastre a avertizat de cateva luni...
Lupul mirat se intreba ce tot vorbeste Calul. Se uita la el oarecum surprins si fara sa mai doreasca sa sa repeada a la Cal pentru a-l ucide si a-l manca.
- Cum nu ai auzit despre surorile mele, vacile, care acum cativa ani au capatat o boala ce le aducea in pragul nebuniei si dincolo de el? Iar toti Oameni si Animale care s-au hranit din carnea lor se imbolnaveau de aceeasi boala necrutatoare?
- Ba am auzit, dar tu nu esti vaca! spuse Lupul oarecum dezamagit. Mi-ar fi placut sa fi ca sa te pot ajuta!
- Eu nu sunt vaca, dar se pare ca boala asta nu a stiut acest lucru si de la surorile mele vacutele, a trecut intr-un mod misterios si la neamul cailor. Vai!...Ce groaznic poate sa fie! Totusi nu credeam sa imi treaca si familia mea prin asa ceva, spuse calul lacrimand. Doua lacrimi mari siroiau pe boticul lung alb si cald al Calului. Lupul vazandu-l fara sa vrea inghiti in sec: de foame, de compasiune, cine stie? 
 -  Dar de cateva zile fratele meu bun, Calul Negru, poate il stii continua trist Calul Alb povestirea, cu un glas sugrumat, a inceput sa aiba niste simptome ciudate, care m-au speriat. Nu mai fornaia cand era nemultumit, ci a inceput sa moraie. Iti dai seama, sa moraie?...intreba Calul fornaind el insusi nemultumit.
Lupul tot mai mirat uita cat ii era de foame, lasandu-l pe Cal sa ii povesteasca ce patise fratele sau.
- Zicea ca e o greseala sa stea in grajdul stapanului Om. Ca el era menit sa fie liber, sa cutreiere munti si sa manace din mierea delicioasa facuta de albine, din fructele zemoase si dulci ale murului si ale zmeurului... Auzi tu! Dorea miere?
Lupul facu niste ochi mari si prins de povestioara Calului Alb intreba naiv:
- Pai ce se credea Urs?
Calul ridica o privire plina de recunostinta fata de Lup care il intelegea atat de bine, dand de cateva ori din cap in semn de "Da!".
- Oh! Stiam ca ma poti intelege! Nu stiu daca in locul tau ar fi aparut Iepurele sau Vulpea cred ca nici unul ar fi putut sa ma inteleaga atat de bine precum o faci tu, stimate frate Lup...Dar cel mai tare m-a speriat azi noapte, spuse Calul privind melancolic spre departarile de ce se scufundau in albastru si verde... 
- A inceput sa vorbeasca limba Ursilor, moraind si facand o harmalaie de parca o turma de animale mari si brune ar fi intrat in grajd. M-am speriat groaznic...Dar dupa miezul noptii a iesit afara si dus a fost, caci nu l-am mai auzit. Am adormit cu greu spre dimineata , gandindu-ma ca la prima geana a zorilor sa ma duc dupa Calul Negru, fratele meu. Si dimineata cand m-am trezit am iesit din grajd si l-am vazut pe fratele nostru mai mic, Poneiul care parea sa ciugule niste boabe de porumb langa gaini. Ma gandeam ca Stapanul Om uitase sa-l hraneasca asa ca imbuca ceva repede langa pasarile Omului. L-am salutat cum faceam cand il vedeam cu pe micutul Calut al familiei mele: "Buna dimineata, fratioare Ponei! Nu l-ai vazut pe Fratele nostru Negru?". "Cotcodac!" mi-a raspuns mititelul, crezand eu ca face o gluma, haiosul. L-am intrebat daca a auzit ce s-a intamplat cu el: " Cotcodac! Cotcodac!" a raspuns din nou Poneiul, ridicandu-se pe picioarele de dinapoi si fluturandu-le pe cele de dinainte de parca era o pasare giganta, cat era el de mic. Atunci am inteles ca boala cuprinsese ferma si am fugit de acolo ca un nebun pana am ajuns in aceasta poiana unde lesinat de foame, sete si spaima am smuls cateva fire de iarba sa le rontai. Atunci te-am vazut pe tine... Dar parca nu imi mai place iarba. Are un gust ciudat de buruiana amara. De holbura, daca stii ce e aia!...
Se uita catre Lup zambind intrebator:
- Adevarul e ca acum te invidiez pe tine, frate Lup. Tu mereu ai mancat carne si cred ca nu exista lucru mai minunat cu care sa te hranesti! Mi-as dori sa fii si eu ca tine...
Calul ranji apoi intr-un mod care il facu pe Lup sa simta un fior. Din nou armasarul Alb facu un ranjet sinistru si inainta un pas catre lup, care fara sa vrea dadu un metru inapoi. In expresia Calului Alb parea ceva de Tigru. Apoi ca o completare la situatia aceea ce incepu sa-l deranjeze pe Lup, in departari se auzi clar urletul unui Urs din Padurea de Smarald. Calul ciuli urechile vesel si zise:
- Na! ca l-am gasit! Ia asculta cum face fratele meu Calul Negru! Of, asta e chiar nebun!...rase, Calul intr-un mod fioros.
- Crezi ca e el? intreba lupul speriat de nebunii astia de Cai. "Asta mi-ar lipsi sa ma intalnesc si cu Ursul Negru, pardon, Calul Negru ce se crede Urs", gandi simtind ca blana sa cenusie devine alba de spaima.
- I-as recunoaste glasul dintr-o mie! Cred ca a mers unde sunt cele mai bune mure din Padure, langa Rapa Caprioarei! Sau poate o fi prins nebunu' de el, vreun mistret si acum il papa. Ar fi in stare!...Hai sa mergem sa vedem ce face! Poate mi-o ramane si mie o halca de carne, ca sa mananc ceva adevarat. Poate iti lasa si tie!...Nu cred ca e in stare sa manace un mistret de unul singur. Cu toate ca tot visand la miere nu prea a mai mancat in ultimul timp si imi parea tare flamand aseara. Zicea, glumind, desigur, ca ii e foame de Lup...Sau de un Lup? facu Calul incruntandu-se, parand ca incearca sa isi aduca aminte ce spusese fratele sau exact.
Lupul insa era ingrozit. Facu doi pasi inapoi si spuse cu un glas ce se dorea a fi nepasator:
- Dragul meu, te las acum sa-ti cauti fratele! Eu ma intorc la vizuina mea, la scumpa mea Lupoaica sa ii povestesc napasta care v-a lovit, ca nu cumva ea sau cei din neamul meu sa se mai gandeasca vreodata sa se apropie de voi, dragii mei frati Caluti, cu alte ganduri decat cele mai curate.
Nici nu apuca sa auda raspunsul Calului ca Lupul o lua la sanatoasa inapoi in Padure, gasind ca se intalnise azi de-a dreptul cu Nebunia in persoana.
- Cand te gandesti ca vroiam sa il mananc pe acel Cal si sa risc sa ma imbolnavesc si eu de boala lui... Daca as fi crezut in nebunia bolii ca sunt vreun Vultur si ma aruncam de pe o stanca visand ca pot zbura? se gandea lupul ingrozit. Ma jur ca decat sa patesc asa ceva de acum incolo voi manca doar iarba cate zile o-i mai avea de trait, decat sa ma transform in altceva, zise Lupul cenusiu privind instinctiv in urma in timp ce fugea, sa vada daca nu cumva Calul Alb si nebun sau fratele sau, nu-l urmareau ca sa-l manance...

                                                      Povestea Ciocanitorii

 Se povesteste ca dupa Marea Cadere, atunci cand Regele Pamantului, Omul il parasi pe Dumnezeu, o parte din animale care fusesera ierbivore au devenit carnivore. Leul, Tigrul sau Lupul erau cateva din animalele devenite de atunci dornice sa se hraneasca doar cu carne altor vietuitoare. Toate isi intelesesera noua menire. Trista , dar clara! O singura fiinta nu stia de ce traieste pe Pamant, care este scopul ei...Acesta era Ciocanitoarea.  Cand vanturile strabateau Padurea facand sa cante frunzele si floriile ei, aceasta infiorata de simfonia natura, incepea sa se alature unei muzici divine si cu ciocul ei batea ritmul cantecului. Dar parca nu ajungea. Toata primavara si vara batea ritmul in copaci, dar intelegea ca va veni iarna, cu frigul ei, cu lipsa de hrana. Nemultumita isi propusese sa-si caute sensul existentei sale.
  Veverita isi avea o vizuina micuta intr-un copac alaturi de cel care ii era drag Ciocanitorea si pe care batea zilnic ritmul muzicii vanturilor. O vazu ducand in labute o aluna. O striga:
 - Hei, veverito! Buna ziua! Poti sa imi spui si mie cu ce te joci?
Veverita rasufland din greu raspunse pe un ton morocanos:
 - Nu ma joc, stimata Ciocanitoare! ma pregatesc de pe acuma pentru iarna grea care va veni, adunandu-mi provizii pentru anotimpul alb !...Daca vrei poti sa mi te alaturi!
 - Dar eu nu am un cuib! spuse cu naduf ,pasarea.
 - Pai cauti o scorbura intr-un copac, o largesti, o cureti si te muti acolo. Apoi aduni ghinda si alune pentru iarna. Asta vei face din primavara pana in toamna. Iar iarna vei sta linistita avand provizii...
 - Si sa renunt la a mai fi tobosarul Padurii? zise trista Ciocanitoarea.
 - Draga prietena, pasiunile tale muzicale nu te-au adus nicaieri daca inca nu stii ce vrei sa faci in viata si vii sa ma intrebi pe mie.
 Dar Ciocanitoarea se indeparta suparata de Veverita. Zbura mult timp pana cand se aseza pe craca unui fag. Langa copac, tufa unui zmeur se misca violent. Un Urs moraia si plesca de placerea fructelor rosii si dulci pe care le manca.
 - Buna ziua, prietene Urs, il saluta Ciocanitoarea. Ce faci aici?
 - Buna ziua, prietena inaripata! Ma pregatesc pentru iarna mancand cat mai mult si mai bine, ca atunci cand ma voi retrage in barlog la primele nisori sa am o hibernare cat mai dulce.
 - Pot sa te intreb ceva, Ursule? Stiu ca esti tare intelept si ai vazut multe...Oare care ar putea fi menirea mea pe aceasta lume? Cred ca in afara de contributia mea muzicala nu sunt buna de nimic! Nici macar nu stiu ce voi face la iarna, unde voi sta, ce voi manca...
 Ursul mormaii usor intrigat:
 - Nu stiu eu multe, dar n-am auzit ca Stapanul Creator sa fi facut ceva care sa nu aiba sens...Chiar si dupa razvratirea Regelui Om, cand multe din indatoriile noastre s-au schimbat, toti avem un scop in viata. De multe ori sunt criticat de alte animale atunci cand prind pesti din rau sau o caprioara si ma hranesc...Nimeni  nu se intreaba daca ele s-ar inmulti peste masura si ar manca toata iarba si apoi frunzele paduri celelalte fiinte ce ar face...Nimeni nu este inutil pe Pamantul pe care Dumnezeul Creatorul l-a facut. Faptul ca inca nu iti stii menirea este un lucru trist, dar e jalnic sa crezi ca nu ai un rol.
 - A canta Muzica vanturilor din Padure poate fi menirea mea? intreba Ciocanitoarea nemultumita si neincrezatoare. Te inseli, Ursule! Te inseli!
 Zbura de acolo mai mahnita decat oricand. Rataci fara o tinta anume. Obosita, ajunse la marginea Padurii. Dincolo de ea la vreo suta de metri era ferma unui Om. Acesta avea cateva gradini de zarzavaturi, un grajd cu cai si vaci care pasteau pe o pasune  imprejmuita. Observa un Lup care pandea ceva, un punct care se apropia de gradina de zarzavat. Lupul tresarii cand Ciocanitoarea il saluta zgomotos.
 - Sst! Te aude iepurele ala ticalos si va fugi... Nu sunt eu prieten cu omul, dar azi ii voi face un cadou nesperat. Voi prinde daunatorul ala urecheat care i-a distrus pana acum o gramada de varza si morcovi. Familia Omului e saraca, iar anul acesta bolile i-au secerat mai multe vaci, lasandu-l intr-o situatie grea. Aproape disperata. Iar pana acum iepurele asta turbat a distrus mult mai mult decat a avut nevoie pentru a se hrani. I-am mancat si eu doua oi Omului, acum cativa ani cand imi era foame, dar niciodata nu am facut un rau, doar de dragul de ai aduce paguba...Uneori tot ce e de neinteles pentru unii sunt lectiile Creatorului. Trebuie sa ai rabdare si intelepciune pentru a vedea mana Stapanului, nu crezi, draga Ciocanitoare?
 Ciocanitoarea vru sa spuna ca poate nu e asa, ea fiind o situatie clara ca unele lucruri nu au sens. Dar pana sa spuna asta, Lupul tasni din locul unde era si cand iepurele iesi satul si abia miscandu-se din spartura gardului pe care o facuse, fu prins de Lup fara drept de apel. Lupul fericit si mandru il ducea grabit catre vizuina bine ascunsa in adancul paduri.
 Ciocanitoarea fara sa vrea se gandi la ce spusese Lupul si Ursul. Era oare adevarat? Avea noima existenta sa? Sau Dumnezeu Creatorul facuse o fiinta care doar facea sa rasune Padurea cu lovituriile ei si doar atat.
 Zbura catre ferma si lasandu-se pe streasina casei, il vazu pe Om strigand la sotia lui care era in casa:
 - Iar l-am vazut pe ticalosul ala de Lup! Iar pandeste sa-mi faca rau...A prins ceva in botul ala rau si apoi a fugit in Padure. Daca stiam ca apare l-as fi strapuns cu o sageata.
 - Dragule, poate nu e nici Lupul atat de rau!
 - Mi-a mancat doua oi acum cinci ani! striga omul suparat.
 - Si nu poti uita! Iepurele ne-a pagubit de zece ori m-ai mult si nu te-ai suparat atat de tare.
 Mai incolo Pisica se juca cu un soarece. Dupa cateva clipe il inghiti vesela...
- Omul va fi binecuvantat! Soarecele care ii manca din putinul porumb a fost papat...
 Pisica se uita la Ciocanitoare care era un pic trista...
  - Aha!
  - Mereu cineva ma critica! spuse trista Pisica.
 Ciocanitoarea abatuta si suparata zbura in Padure. Se insera! Ursul, satul, ragai de cateva ori si o vazu pe Ciocanitoare!:
 - Ei?
  -Ei ce? spuse Ursul amuzat. Satul si aproape terminat de caldura verii...Da?
 Ciocanitoarea furioasa simti ca nu dorea sa ii vorbeasca Ursului nesimtit. Undeva in inserare se aseza pe o creanga. Pe un copac urat...Simti apoi cantecul Padurii si lovi furioasa atat de tare incat ciocul parea sa se sfarme. Crezu ca e copacul ei,unde mereu canta...
 Lovise atat de tare in copacul asta ciudat, incat scoarta lui se rupsese cu o bufnitura! Ciocul ei intra intr-o mica scorbura atingand un vierme alb si urat. Ciocul ei instinctiv il infulca! Apoi fara sa vrea incepu sa cante un cantec al padurii...Tobosarul canta si inghitea tot ce gasea in copacii batrani... Ce nebunie! se gandi Ciocanitorea. Inghiti cateva omizi...O Bufnita se uita la ea, vru sa zica ceva, dar tacu!
  Ursul trecu vesel pe sub Ciocanitoare. O omida cazu din ciocul Ciocanitarii atingandu-l pe Urs. Acesta ridica capul sau mare si rase vazand-o pe Ciocanitoare trista.
 - Crezi ca exista lucruri inutile si mai ales fiinte inutile ? zise Ursul, plecand mai departe...Crezi ca tu esti fara sens? Crezi ca Creatorul te-a facut altfel decat pe noi toti? ranji Ursul.
 Ciocanitoarea vru sa-l scuipe pe Urs!... Si totusi il crezu!... Nu exista fiinte inutile! Nimeni nu e inutil!...
 Pasarea inghiti un vierme din copacul urat pe care se puse! Cantecul ei vindeca copacii! Ciocanelile ei rupeau coaja copaciilor... Oare Dumnezeu pentru asta o crease, se intreba Ciocanitoarea? Pentru ce sunt eu? Pentru cine esti tu?...Desigur ca esti ceva minunat, pentru Dumnezeu Creator!


Povestea unui Mielut



Într-o noapte întunecată o haită de lupi pătrunse rapid în staulul oilor, lovind năpraznic biata turmă fără apărare. Oița pestriță își trezi puiul, pe Mieluț și îi strigă poruncitor:
 -Fugi, Mieluțule, fugi! Lupii au intrat aici și suntem fără apărare!
 Întelegând într-o clipă pericolul, Mieluțul, fără să mai aștepte să i se mai spună ce să facă fugi sărind peste gardul ce ar fi trebuit să le asigure protecție, dar care era rupt în mai multe locuri, pentru că păstorul nu avea niciodată timp să-l repare și prin care intraseră lupii cu atata ușurință, și care acum era pentru oi o capcană din care puține reușise să mai scape.
  Îl văzu pentru o clipă pe păstorul lor, un om slab la trup și mai ales la caracter, nebărbierit, cu o înfățișare posacă mereu, care fugea acum ca să-și scape viața chiar dacă nici unui lup nu îi trecuse prin cap să aibă vreo treabă cu păstorul bietei turme...Pentru cei câțiva arginți pe care îi primea într-un an nu îi păsa de turmă. De fapt nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost plătit de zece ori mai mult. Chiar în zilele bune în care turma nu era în primejdie le ducea plictisit la cele mai sărace pășuni, lipsite de iarbă, mereu și mereu în aceleași locuri apropiate de stână, doar pentru ca era prea leneș și fricos ca să străbată Muntele Sărăciei Duhovnicești în căutarea pașunilor bogate, cu iarba dulce și fragedă, de un verde de smarald.
 Fugea acum cu pași caraghiosi nefiind urmarit decât de lașitatea sa, neprivind în urmă și neavând un strop de milă de turma pe care o păstorise, chinuind-o de fapt ani de zile, pentru a încerca să salveze măcar un miel dintre cei care pierea acum.
 Păstorul arginților auzise și el întâmplarea cu Păstorul cel Bun, o Ființă aparte care cică lăsase 99 de oi pentru a căuta pe una care se rătăcise in Munții Îndoielii, trecând prin tot felul de primejdii, gata să-și sacrifice viața pentru ea. Păstorul cel nepăsător mereu zicea că tot ce facea Păstorul cel Bun îl inspira, dar in sinea lui cât timp iși lua simbria râdea de Pastorul Cel Bun și naiv: auzi sa riști totul pentru o oaie! Ba chiar să nu iei nici un ban pentru sacrificiul tău! Un excentric care încurca mai degrabă socotelile sale și ale confraților săi așijderea plătiti...
 Acum fugea ca să-și scape prețioasa sa viață. Nu era păstorul banilor fiinta care să se lupte cu acele fiare pentru cei cățiva arginți...Puteau sa piara toate oile! Viața sa i se părea că valorează mai mult decât toate oile din lume...
 Mieluțul știa că era singur, că acel păstor nu va face nimic pentru el, de aceea fugi în noaptea întunecată afundându-se în Pădure Amărăciunii, fără să se gândească o clipa că acei stejari cu ramuri răsucite și negre aduceau alte primejdii în afară de lupii fioroși. Se opri langa un buștean prăbușit și plin de mușchi umed și rece. Era atât de obosit, atât de singur, atât de înspăimantat, încat avu senzația că insăși pădurea cu imensitatea ei, cu forța ei întunecată dorea să-l ucidă.
 - Mama!...spuse el în timp ce o lacrimă îi șiroia pe boticul umed și fierbinte. Știa că nu o va mai vedea niciodată și simți o durere atât de sfâșietoare încât nici un colț al lupilor sau urșilor nu ar fi putu să-l facă să îl doară atât de tare. Simți că se scufundă într-o durere fără margini și pe lângă această ea la fel de sfâșietoare era o furie ce începu să crescă în sufletul său plăpând:
 - De ce?...
 De ce nu era și el măcar pentru o clipă lup sau urs să poată arăta haitei turbate că cine scoate colții va pieri de colți, cine ridică ghearele va fi înfrant de gheare. Dar...nu era dreptate în lume. Nu exista nimic care sa îi apere pe miei, nici gardurile înalte ale staulelor, nici ciobanii, nici câinii moleșiți care tremurau când auzeau un urlet de fiară...Nimic și nimeni.
 Padurea tăcu parcă ascultându-i gândurile Mieluțului și un ușor freamăt de bucurie crudă se născu în ea. Mieluțul devenea al ei... Dar de undeva se auziră pașii cuiva care se apropia de Mieluț. Nu erau pași de lup sau de urs. Pareau pașii unui om. Se întorcea păstorul? Nu! Fricosul acela desigur ajunsese de acum în Satul Nepăsării unde el se simțea mereu bine, ca la el acasă oprindu-se în prima casă unde i se deschisese o ușă pentru a povesti necazul cu lupii. Și într-un fel sau altul va găsi o cale pentru a da vina pe oile cele neascultătoare care i-au "poftiti" pe lupi în staul ca să le mănânce și cum el, păstorul curajos s-a luptat cu vreo zece haite turbate, dar în final a fost biruit de mulțimea fără număr a lupilor.
 - Mieluțule! se auzi o voce liniștită.
 Mieluțul era nedumerit. Nu mai auzise această voce niciodată, dar cumva o știa. O știa atât de bine și teama începu să se risipească.
 - Mieluțule! Nu te teme! Eu sunt Păstorul cel Bun!
 O raza de speranță și bucurie inundă inima micuțului. Desigur era El! Acel Păstor de care auzise vorbindu-se...Păstorul cel Adevărat, Cel care iși dădea viața pentru oile Sale. Era deci adevărat!
 Păstorul cel Bun se apropie de Mieluț. Infățișarea Sa era a unui om care nu are nimic de ascuns, cu o privire sinceră, senină, plină de pace. Emana din Sine bunătate și adevăr, încredere și dragoste, pace și speranță!
 Mieluțul îl recunoscu! Ciudat! Cum poți recunoaște o ființă pe care nu ai văzut niciodată? Și totuși știa că orice i-ar fi cerut Păstorul, el Mieluțul, un copil necăjit și speriat, ar fi făcut fără ezitare.
 Păstorul se așeză lânga el și parcă într-o clipă ințelesese tot ce suferise micuțul miel. Cumva durerea Mieluțului deveni și durerea Păstorului. Era posibil? se intrebă copilul.
 - Da, Mieluțule! Nu există durere a oițelor Mele pe care Eu să nu o simt! Venind în lume, asta am dorit să fac: să trăiesc durerea ca fiecare dintre cei ce traiau aici pe acest pământ! De aceea am ales chipul unui umil păstor, chip de rob, nu de rege, pentru a fi alături de toți cei care suferă, neînțeleși și neiubiți de nimeni!
 - Te gândeai acum câteva clipe de ce nu ai colți ca să te aperi, dar mai ales ca să te răzbuni, și gheare cu care să spinteci furios...Pentru că menirea oițelor mele este să aducă pacea, nu răzbunarea și iubirea, nu violența. Violența si răzbunarea aduc în sufletul celui dominat de ele atâta goliciune și chin încât nu am sa las niciodată vreunui miel al meu posibilitatea de a se răzbuna, decat dacă el nu îmi mai aparține. Lupii sunt oile ce s-au rupt de turma Mea și au urmat căile vrajmașilor Mei!
  - Există arme contra răului provocat de colți și gheare, arme adevărate născute în inima, arme ce nu pier niciodată. Ostașii mei, chiar dacă au căzut pe câmpul de luptă, sunt mai biruitori decât cei ce s-au îmbătat mereu cu sânge. Viața pe care Eu o dăruiesc este o biruință în sine, și a o trăi este suprema victorie. Sigur, orice ființă care suferă vrea să-și înțeleagă durerea, cumva temându-se că suferă în zadar. Aici însă, în acest gând Lupul cel rău iși pune toată forța colților săi. Căci ne spune întunecatul, că trăiești și suferi în zadar, iar asta înseamnă că Dumnezeu e doar o iluzie, cuvintele Mele doar povești drăguțe, dar mincinoase, că tot ce am facut Eu pentru oițele mele sunt basme bune de spus mieluților seara înainte de culcare.
 - Nimeni nu suferă în zadar! A nu știi Planul Marețului Creator și Tată nu înseamnă că nu urmezi  Calea Sa, nu înseamnă că ceea ce faci se pierde în Marea Nimicului!...  Mama ta s-a stins pentru ca tu să trăiești. Sacrificiul tău de azi și de mai târziu va însemna viață pentru alte oițe. De ce n-am ales altă cale? Pentru ca oițele Mele se pot desăvârsi doar pe Calea Spinilor și Suspinelor! Suferința este poteca iubirii pentru semenul tău, locul în care tu și alții învățați sa ajungeți la statura dorită de Dumnezeu! Ce nu intelegi azi vei ințelege mâine! Ce nu vei înțelege nici mâine vei putea înțelege atunci când toate lucrurile vor fi dezvăluite! Atunci sacrificiul tău va fi deplin înțeles de tine! Și de alți mieluți. Și știi un secret? Nu-ți va mai parea rău nici o clipă că ai suferit, văzând câtă onoare ai adus Celui PreaÎnalt, ba chiar vei regreta că nu ai suferit mai mult!...
 - E greu acum să înțelegi astăzi prin ce treci cu adevărat, căci nu poți vedea decât frânturi din Plan și Cale. Pe asta se bazează și vrajmașii Mei, lupii! Căci nu colții lor sunt cel mai de temut, ci spaima, necredința, amărăciunea, furia, razvrătirea împotriva lui Dumnezeu pe care o aduce suferința provocată de ei și alte fiare!...Nu durerea este cel mai cumplit lucru, ci cum aleg oițele Mele și mielușeii Mei să reacționeze la ea! Să te gandești mereu atunci când suferi unde alegi să iți duci durerea și îngrijorările- la picioarele Mele, precum Maria sau în bucătăria Martei, lăsând-o la dospit!
 - Dar acum hai, ridică-te încă o dată! Ai credință în Mine și în Dumnezeu! Ridică-te și hai să ieșim din Pădurea Amărăciunii! Există o pașune bogată care te așteaptă și din care te vei hrăni, în care vei învăța, dacă vei urma glasul Meu!
 Mieluțul ștergându-și lacrima de pe botic se ridică și porni după Păstorul cel Bun. Știa că în afară de El oricât și-ar fi dorit să fie altfel nu va avea în această viață niciodata un Prieten atât de devotat ca El. Oare și ceilalți mieluți știu asta? Cei ce supraviețuiau atacurilor lupilor?

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu