Poezii


Azi mă întorc acasă

Am alergat departe de viaţa adevărată
Şi am sfârşit ca pradă în lumea-ntunecată...
Azi mă întorc acasă, sărman nefericit,
Cu sufletul în zdrenţe, pierdut si pustiit.
Nu-mi pasă de palate, de aur si argint,
Aş vrea un strop de milă şi-o vorbă de alint.
Nu vreau pe tronu-ţi să stau alături, Tată...
Doar suferinţă merit si moartea mea ca plată.

Mi-am căutat plăcerea în prietenii deşarte,
In ţari necunoscute, să fiu cât mai departe...
Iar norii de amăgire şi desfătări de miere
S-au preschimbat în lacrimi, pelin ş-amară fiere
Tot ce-am crezut ca-i viaţă, erau minciuni murdare,
Născute din dorinţă a iadului vâltoare.

Azi bogaţia toată e doar o amintire,
Învaţatură tristă - ce-n seamnă a mea fire...
Azi am tovaraşi porcii, le sunt un slujitor,
În vremuri ce-s trecute eram un domnitor,
Azi mă-nbrac in zdrenţe, din paie îmi este patul
Şi sunt flamand şi singur, dar ăsta este preţul.
Iar ce mai sper, o Doamne, că harul Tău mai arde
Şi ai iertat pe Cruce şi suflete bastarde.

Nu-s vrednic s-am un nume, să fiu iar fiul Tău...
Asculta-mi rugaciunea: "M-am săturat de rău!".
M-am dezgustat de mine, de firea ticaloasă,
De paşii-n întuneric, de Valea cea umbroasă!
Azi vin la Tine, Tată! Nu fiu,ci serv, Stăpâne!
Flămând de Tine, Doamne şi de un strop de pâne...
Mă vei primi Tu-n zdrenţe, Tu, Domnul cel ceresc?
O clipă am speranţă, o mie mă-ndoiesc...
Căci groaza mea-i trădarea, trădarea e durere...
Dar fără Tine, Tată, nu este mângâiere.

Am să pornesc spre casă, credinţa ma va ţine.
De voi gasi pe cale, doar lacrimi si ciuline,
Nu voi ceda o clipă pe drumul de suspin.
Plecat-am cu trufie, in jale azi revin...
Dar bucuria sfântă, va fi să-ngenunchez
Şi să renunţ la mine, al mânturii crez!



                      Cautare

Nu-i viata o intrebare, s-o lupta spre-un raspuns
Dorinta cautarii catre un mister ascuns?
Nu-i gandul o faclie ce arde tot sperand
Ce lumineaza omul pe drumul nepatruns.

Ne cautam iubirea si adevarul pur
In vaile uscate sau muntii de azur,
In zorii diminetii sau clipa de amurg,
In sipotul cel dulce a apelor ce curg...

Ne cautam raspunsuri in carti de intelepti,
Ce au strapuns cu mintea a tainelor peceti
Si-au scris scris ca adevarul, cat de dorit e el,
E vis si e iluzie, rugina pe otel,
Si nu-l vom sti vreodata de-i viu sau a murit,
De este realitate sau nu-i decat un mit.

Si-a atuncea clipa vietii ne-am preschimbat in zeu,
Traind de-acum secunda si neantul de ateu.
Speranta fu pierduta la portile de fier,
Unde pelinul creste si sufletele pier.
........................................................................

Oh! cruda ratacire cand ne-am sorbit paharul,
In care filosofii ne-au picurat minciuni,
sa credem o poveste sanu vedem ce-i harul,
Sa fim pieriti in viata, traind ca si nebuni.

Nu-i adevarul o vorba, doar un cuvant, o veste
Parerea rumegata in mintea unui om,
Cerneala rasfirata din pana unei gaste,
Convingere afirmata in teze de axiom.

Căci Adevaru-i Viata, o Fiinta de Lumina,
Nu ganduri scrise-n pagini sau cugetari de soi,
Ci este Imparatul nascut fara de vina,
Ce-a luat robia roaba, scapandu-ne pe noi!

Pe cruce Adevarul, a luminat o lume,
Ducand iertarea sfanta prin sangele varsat,
La omul cel din lanturi ce a trait far nume
In bezna din minciuna, pierdut pe veci, legat...

Dar astazi Adevarul e tot ce avem mai sacru,
Iar inimiile noastre se odihnesc in El,
Prin Domnul nu temem de ar veni dezastru,
Caci noi traim iubirea si Adevarul tel.


             Cine sunt eu?

Nu-ţi înţeleg iubirea şi nu mă ştiu...
Sunt doar un strop de praf plutind
Şi totuşi viu!

Atâta frumuseţe născută din Cuvânt,
Dar măreţia toată e o pală,
Ca de vânt...
Atunci când rătăcesc
Şi sunt pierdut!

Dar sufletu-mi cuprinde în el
Eoni şi stele
Şiraguri zâmbitoare ca de foc
Şi perle,
Mişcarea timpului şi astrelor pe cer
Legate-n legi de un temnicer...

Şi totuşi, cine-s eu, Stăpâne?
Privindu-mă ca pulberea din stele
Atât de mic şi-atât de mare
Pierdut şi totuşi regăsit
De Tine,
Nici când n-am să mai fiu
Un rătăcit.


                    De ce, Isuse?


                      

De ce-ai băut şi ultim' strop din cupa suferinţei?
Când noi stăteam robiţi cu toţi în jugul neputinţei...
De ce nu te-ai oprit spunând: "Prea mult amar! Ajunge!"
Atunci când transpiraţia Ta se preschimba în sânge?

De ce-ai păşit în Gheţimani în noaptea de trădare?...
Erai vândut pentru arginţi cu-o simplă sărutare. 
Când toţi vrăjmaşii te pândeau venind cu lănci şi săbii...
Iar toţi cei dragi te-au părăsit...erai proscris, nu Rabi...

De ce nu ai chemat din cer, legiunile de îngeri,
S-aducă groază pe Pământ cu focul de luceferi?
De ce mişeii te-au legat, în noaptea ce-nvinse,
Când Numele-Ţi de Dumnezeu puterea Sa şi-o stinse?

De ce supus unui Sobor ce-Ţi pregatea osânda,
Ai stat tăcut şi ai răbdat în inima Ta blândă?
Nu ai strigat, nu ai cerut o dreaptă judecată?...
Dispreţuit şi părăsit, Tu Mielul fără pată!...

De ce nu Te-au ales pe Tin', norodul cel din piaţă
Şi au cerut pe un tâlhar cu sufletul de gheaţă?
Nu Te-au dorit Stăpân sa fi, să le aduci lumină...
Dar i-ai iertat şi n-ai urat, Tu cel curat, far' vină!...
............................................................................
De ce Tu har încă reverşi în fiinţa-mi ticăloasă,
Când haina sfântă ce mi-ai dat stă ruptă şi e roasă?
Şi nu ma laşi şi nu ma uiţi, pierdut să fiu departe,
Atunci când amăgit traiesc, ispitele-mi sunt parte?
................................................................................
"Nu pot să-i uit pe cei născuţi din Fiinţa Mea cea frântă!
De ar fi uitaţi pruncii la sân de mame ce-i alintă,
Eu n-am să-i uit pe toţi acei ce duc o lupta dreaptă
Şi chiar de cad nu rătăcesc, spre Mine se îndreaptă!

Eu le cunosc suspinul greu, tristeţea-n încercare
Şi ştiu că luptă-n veacul greu, când suferinţa-i mare,
Iar inima-Mi plânge cu ei, când sunt loviţi şi-i doare...
Dar vine o zi când orice nor va fi topit de Soare...

Şi de mă-ntrebi de ce am răbdat, răspunsul e: Iubirea!
Ca sa vă fac Mireasa Mea şi să v-aduc sfinţirea...
Să fiu cu voi pe veci de veci în sfântă bucurie,
Mai dulce decat orice vis,  în sacră părtăşie..."


        Din vesnicii spre vesnicii

Din vesnicii in vesnicii ai fost cu Tatal una,
Mereu uniti prin Duhul Sfant, Cuvantul cel din totdeauna....
Atunci cand timpul se nastea, creat ca lumea din nimic,
Erai Stapan si Imparat,Parintele cel vesnic.

O bucurie inunda intreaga-Ti frumusete,
Iar ingerii se prosterneau in sfanta adoratie...
Iubirea Tatalui ardea inmiresmand Edenul,
Ca mii de sori Tu straluceai iluminand eternul.

Dar Cerul Tau s-a intunecat, in lume s-a nascut durerea
Peste Pamantul trist de acum, s-a asternut tacerea.
Omul nascut din mila Ta s-a rupt de mostenire
Si a urmat mereu ca rob, inlantuit de rau si fire.

Trecut-au miile de ani in lacrimi si in sange,
Dar pentru omul cel pierdut, o inima de Tata plange...
De atatea ori mana spre el cu atat drag a ‘ntins-o,
Dar omul stapanit de Eu, in laturi a impins-o!

..........................................................................................

Trei cruci se-nalta catre cer, trei vieti  se sting in cuie...
Ce drum de moarte au pasit, ca azi pe Golgota sa suie?
Pacatul,el,doar el e vinovat de atat’ amar si suferinta,
Doar el sfarama mereu vieti si-a aduce moarte-n fiinta.

“Eli...” se auzi o  voce...”Stapanul meu, o, Tata!...
...Toti au fugit si M-au lasat...aici e doar turbata gloata,
Ce vrea sa-mi vada trupul frant, precum se frange painea,
Sa-mi vada sangele  curgand,cum curge mustu-n teascuri
Si sufletul ingenunchiat de ura cea de veacuri.

M-au parasit discipolii iubiti, ce ieri jurau credinta,
Cei vindecati si mantuiti in a lor trista fiinta,
Cei ce umblau mereu flamanzi venind doar pentru paine,
Ce adunau ‘comori’ aici, dar niciodata pentru maine.

M-au parasit in Ghetimani pentru o atipire,
Caci duhul plin de ravna fu supus de a lor fire.
M-au parasit cei ce strigau : ‘Slavit sa fi! Osana!’
Acuma tot ce vor in cor e un talhar: Baraba!

Iscariotul m-a tradat cu-o simpla sarutare,
Iar Chifa, stanca de granit, e doar nisip si lepadare.
Sunt singur Tata vesnic sfant, doar raza Ta mai este...
Lumina unui soare trist ce-apune peste creste.”

Un horcait de om sfarsit se aude de pe o cruce:
“De esti Christos, ajuta-te, povara n-o mai duce!
Si scapa-ne pe noi de chin, adu-ne acum salvare,
Tu Imparatul profetit, ce ca un vierme moare...”

“De ce ucizi sarman talhar cand viata ti se stinge
Cand mori platind al tau pacat, platind cu pret de sange?...
Nu-ti pasa ca mai e putin si vei pasi spre-o alta lume,
Iar osandirea cea de veci va fi mereu pe al tau nume!

El piere pentru ca iubit, noi c-am adus durere...
El este Fiu de Dumnezeu, noi doar amar si fiere.
In viata am facut doar rau, caci viata fu nedreapta.
Nu m-am gandit ca pot iubi, condus de a urii soapta.”

Cu ochii-n lacrimi, resemnat spre Domnul el rosteste:
“Sa nu ma uiti cand voi pieri, in Cer cu Tine ma primeste!...”
“N-am sa te uit o, biet talhar, chiar azi vei cu Mine,
Iar zilele de acum incol’, vor fi pe veci senine!”

Jos langa crucile de lemn, incinsi de vin si jocuri,
Vitejii legionari romani, sub ai betiei aburi
Pentru camasa lui Isus se-ntrec cu a lor zaruri...
Pe cruce sunt doar doi talhari, dar o multime alaturi.

E miez de zi dar s-a ‘nserat, o bezna neagra a cuprins
Ca pacla unei ceti din iad, pamantul, soarele s-a stins,
In groaza unei judecati, ce n-a mai fost vreodata...
Isus acum e condamnat, pacatul nostru poarta.

“Tata si Tu mai parasit in Valea umbrei mortii?
Nu mai traiesc iubirea Ta...Sunt parasit in voia sortii...
Nu cuiele ce ma strapung, nu sangele ce curge
Imi sunt al mortii mare chin, ci sufletu-mi ce plange.

Nu-i viata fara Viata Ta, nu e iubire fara Tine,
Doar amagiri si vai pustii si lacrimi si suspine.
Nu e lumina, nu e Cer, fara-Ti prezenta vie,
Nu e cuvant si nu e har, cand Duhul Tau n-adie!”

Cu trup si suflet sfasiat Isus inalta ochii:
“Lucrarea Ta am terminat, sunt mesagerul pacii.
Cu Tine omul am unit, deschisa este Calea,
Prin Mine viata va gasi, prin moartea mea iertarea!...”

Asa s-a stins al nostru Domn, ca sa ne aduca viaţă,
Ca să ne dea din Duhul Său, să nu mai rătăcim în ceaţă.
El a murit, noi azi trăim, ce jertfă minunată.
Nevinovaţi prin moartea Sa, biruitori şi fără pată...

Cum am putea sa răsplătim iubirea de pe Cruce?
Ce vom avea noi ca să îi dăm pentru jertfirea-I dulce?
Nu-i trebuie Domnului comori, culese din adanc de mina,
Ci inimi pe altarul Sau, sfintite si fara de vina.
Sa fim cu El si El cu noi, nicicand sa nu-L mai lasam sa plece
Si sa ramanem in Christos, caci lumea aceasta trece...
 


E prea târziu...Isuse!...


E prea târziu, Isuse, e prea târziu...
E iarnă-n viaţa mea si suferinţă,
Iar viscolul de afară îngheaţă ce e viu.
Mă prăbuşesc învins de neputinţă,
Într-un tablou pictat în cenuşiu.

E prea târziu ca să mai chem Lumina,
Să sper în zorii altei dimineţi...
Sunt pedepsit, dar care-mi este vina,
Înlănţuit în temniţa amarei vieţi.

Tăcut e cerul innegrit ca şi o piatră,
Iar lacrimile pe obraji mi s-au uscat,
Tăciunele ce a mocnit în vatră,
S-a stins demult şi-a fost uitat.

Sunt trestia ce s-a frânt odinioară
Când am avut curajul Tău şi am luptat,
Dar vânturile izvorâte din furtună
M-au junghiat cu sabia, m-au legat...

Deasupra Ceru-i plumb, iar jos e doar cenuşă...
E prea târziu ca să mai simt iubirea,
În lumea spartă-n cioburi si apusă,
Sunt amăgiri ce încunună firea.

Doar inima mai pare uşor a bate,
E prea târziu, se va opri şi ea...
Deşertul unor timpuri depărtate,
Va cerne eoni, va cerne uitare...

E prea târziu...
.....................................................................

E prea târziu sau poate prea devreme,
În orice prăbuşire şi durere,
Când inima zdrobită şi smerită piere,
Christos aduce dupa moartea firii Înviere. 





             Mireasa lui Isus

                         
Cât de frumoasă eşti, neprihănită fiinţă,
Atâta gingăşie şi curăţie sfântă,
Ce aduce  jos minunea, luceferilor rază,
Iluminând pământul, divină apoteoză.

Nu-i rid sau zbârcitură, pe chipul tău de floare,
Nu te umbreşte lumea, pe faţa ta de soare,
Înmiresmezi Pământul cu hainele-ţi petale,
Reverşi atât viaţă şi bucurie-n cale.

În inimă ai pace, născută din credinţă,
Din duhul tău iubirea tâşneşte-n biruinţă...
Când lumea-i sfărâmată de propria neputinţă,
Tu ştii cei adevărul şi nu eşti în neştiinţă.

Dar timpul ce-i duşmanul necruţător al vieţii,
Aduce-ncet uitarea în clipa bătrâneţii.
Mireasa nu mai ştie privirea s-o îndrepte,
Spre ceruri cu nădejde şi Mirele s-aştepte...

Căci anii tot trecut-au şi secole făr’ număr,
Şi Mirele întârzie al Cerurilor nufăr...
Iar zilele senine s-au preschimbat în noapte,
Şi glasul său de tunet în adormite şoapte.

Opaiţul cel veşnic, cu flacăra de astru
Şi-a preschimbat culoarea din roze în albastru,
O pâlpâire mică, un strop ca de tăciune,
Ce se iveşte seara, când soarele apune.

Ai obosit, Mireaso, şi trist îţi este gândul,
Ca frunzele de toamnă ce le doboară vântul.
În frigul şi în ceaţa, speranţelor pierite,
E doar o luptă amară şi peste tot ispite.

De ce are lacăt Cerul şi rugăciunea moare?
De ce iubirea tace, nădejdea doar o boare?
De ce nu vine Domnul?,,,Străjerii stau degeaba,
Iar inimile stinse nu pot striga iar: “Aba!”...

Dar unde-i cutezanţa ce au avut-o sfinţii?...
Martirii din arene, ce-au stralucit ca prinţii,
Când fiarele umane, i-au aruncat la fiare,
Şi-au dus Lumina lumii cea strălucit în zare?

Pe filele de carte ne mai gasim eroii,
În amintirea scrisă cu tuş pe albul foii,
Dar lupta nu-i poveste şi focul nu s-a stins,
Vrăjmasul luptă crâncen şi încă nu-i învins!

Atâtea semne astăzi ne spun ca Domnul vine,
Va reveni în slavă, poate chiar azi ori mâine,
Biserica iubită să-i fie Lui mireasă,
S-o ia din Valea Umbrei, pe nori s-o ducă acasă.

Mai rabdă şi te roagă şi nu lăsa ca somnul,
Să te cuprindă-acuma când zorii vin... şi Domnul,
Să-i fi tu credincioasă, izvor de apa vie,
S-adapi tu incă odată o lume în pustie!

Mai du speranţă lumii şi celor prinşi în lanţuri,
Mai cere acum putere să mişti din nou adâncuri,
Pe cei robiţi de diavol să-i scapi din închisoare,
Să fi iar primavara ce aduce Înviere!



                    Nu-ti vinde...

                                   

Ce poate fi atat de pret in lumea asta mare,
Cand frumusetile ii trec, ca praful ce dispare
Si ce castig ai tu in ea, de-ai fi stapan si rege,
Dar sufletul pustiu ti-ar fi, pacatu-n veci sa-l lege...

Nu-ti vinde dreptul tau ceresc, pentru o clipa moarta,
Caci nu-i nimic mai rau mai trist,decat o cruda soarta...
Atat de usor Esau si-a dat sfintita sa chemare,
Chiar de-a cerut-o mai tarziu cu lacrime amare
N-a mai primit nimic din ea doar suferinta mare.

Nu-L vinde pe Mantuitor pentru arginti sau aur!
De-ar fi Pamantu-ntreg al tau e prea sarac tezaur.
Nu-ti vinde clipele de pret si partasia-n lacrimi...
Nu sunt diamante pe pamant sa straluceasca asemeni.

Nu-ti vinde untdelemnul sfant ce arde pentru Domnul
Celor nechibzuiti si seci, ce isi iubesc doar banul!
Nu-ti da iubirea pe nimic, cand te incearca ura,
Caci lumea-i un cuptor aprins, prin ea se scurge zgura.

Nu stinge opaitul acum cand Domnul vine-noapte.
Biserica pare a uita sedusa de alte soapte
Ci ochii ingreunati de somn ii da spre atipire,
N-aude glasul de pe zid ce-i striga spre trezire...

Nu-ti vinde sacrificiul greu si suferinta dura,
Cand ai ramas de atatea ori tu singur in spartura,
Cand focul luptei pe genunchi, ingenunchia infernul...
Traia-i iubirea cea dintai, calauzit de Duhul!...

Pastreaza-ti gandul cel curat, credinta adevarata,
Pazeste-ti inima mereu, sa fie fara pata,
Iar Adevarul tine-L sus, Lumina-n asta lume,
Fii o cetate pentru toti , vazuta sus pe culme!




          O viata prea trista

                         

De ce sunt, Doamne, atâtea lacrimi pe cărare
Şi jugu-i tot mai greu şi sarcina mai mare?
De ce ne poticnim în orice încercare
Şi parca nu mai e curaj, ci disperare.

Ne seamănă-n ogorul nost' neghină,
Vrăşmaşu-ntunecat a celor ce-s lumină,
Cel ce transformă holdele-n praf şi tină,
Când prăbuşiţi nu mai dorim decat un strop de tihnă.

Ne cere cel viclean ca să ne cearnă-n sită,
Iar dacă nu cădem în hău şi în ispită
E mâna tare a Domnului care ne ţine,
Să nu fim sfărâmaţi de rău şi vine.

Ne este tot mai greu ca să rostim o rugă,
Când viaţa o trăim alert, mereu pe fugă...
Dar oare Domnul a biruit această lume
Ori lumea a biruit Presfântul Nume?

Se stinge-ncet în inimi Adevărul,
Iar untdelemnu-n vase e puţin...
Nu mai dorim din Cer să curgă Harul,
Să-nmiresmăm o lume, ca un crin.

Să fie astăzi calea Crucii  o durere,
O suferinţă cum n-a fost nicicând vreodată?
Să fie clipele cu Dumnezeu amare?
Ori viaţa noastră s-a uscat şi este tristă.

O, Tată, mâna Ta divină nu e scurtă,
Urechea Ta e aici şi ne ascultă...
Dar noi, noi suntem azi fără putere,
Când tot privim la moarte, dar nu la Inviere!

Oh! lasă-mi inima să plângă, să suspine,
Pentru cel căzut pe drum şi pentru mine...
Iar lacrima să se transforme in izvor
Şi cel ce-l soarbe, de Tine sa ii fie dor!

O, Doamne, dă-ne Duh din Duhul Sfânt, Stăpâne!
Să-ţi învăţăm Cuvintele de miere pline,
Să mă scufund în marea dragostei divine,
Să am curaj din nou şi biruinţă-n Tine!

De ce sunt, Doamne, atâtea lacrimi pe cărare
Şi jugu-i tot mai greu şi sarcina mai mare?
De ce ne poticnim în orice încercare
Şi parca nu mai e curaj, ci disperare.

Ne seamănă-n ogorul nost' neghină,
Vrăşmaşu-ntunecat a celor ce-s lumină,
Cel ce transformă holdele-n praf şi tină,
Când prăbuşiţi nu mai dorim decat un strop de tihnă.

Ne cere cel viclean ca să ne cearnă-n sită,
Iar dacă nu cădem în hău şi în ispită
E mâna tare a Domnului care ne ţine,
Să nu fim sfărâmaţi de rău şi vine.

Ne este tot mai greu ca să rostim o rugă,
Când viaţa o trăim alert, mereu pe fugă...
Dar oare Domnul a biruit această lume
Ori lumea a biruit Presfântul Nume?

Se stinge-ncet în inimi Adevărul,
Iar untdelemnu-n vase e puţin...
Nu mai dorim din Cer să curgă Harul,
Să-nmiresmăm o lume, ca un crin.

Să fie astăzi calea Crucii  o durere,
O suferinţă cum n-a fost nicicând vreodată?
Să fie clipele cu Dumnezeu amare?
Ori viaţa noastră s-a uscat şi este tristă.

O, Tată, mâna Ta divină nu e scurtă,
Urechea Ta e aici şi ne ascultă...
Dar noi, noi suntem azi fără putere,
Când tot privim la moarte, dar nu la Inviere!

Oh! lasă-mi inima să plângă, să suspine,
Pentru cel căzut pe drum şi pentru mine...
Iar lacrima să se transforme in izvor
Şi cel ce-l soarbe, de Tine sa ii fie dor!

O, Doamne, dă-ne Duh din Duhul Sfânt, Stăpâne!
Să-ţi învăţăm Cuvintele de miere pline,
Să mă scufund în marea dragostei divine,
Să am curaj din nou şi biruinţă-n Tine!



                    Pilat in exil
 
                               Lui Christos, singurul care m-a iubit
                               şi s-a jertfit pentru mine
 
În oraşelul dintre munţi, în loc de pribegie
Acolo unde lacrimi curg, din stih de elegie,
Apune soarele de mai,vărsând scântei ca-n vatră,
Iar umbrele se danţuiesc, pe ziduri făurite-n piatră.

De peste tot se aprind lumini, ce pâlpâie în noapte...
Tumultul zilei a-ncetat abia se aud doar şoapte,
Vântul suspină un cântec trist, plimbându-se agale,
Ca un Orfeu îndurerat cu glasul plin de jale.

Deasupra tuturor pe cer, plutind ca o nălucă,
Selena înveşmântătă-n alb, pe drum de stele apucă,
Ca o corabie lunecând pe o mare înspumată
Şi rătăcind din  când în când prin nori pufoşi de vată.

Opaiţele rând pe rând se sting în noaptea adâncă.
Lumea ne pare un pustiu cioplit în neagră stâncă.
Totu-i iluzie, e miraj, culori pictate-n vise,
De un penel întunecat, în nuanţe amărui, închise.

Doar într-o casă de granit o flacară mai arde,
Acolo unde exilat, în gemetele-i surde,
Bătrânul procuror Pilat, ce fu stăpân teribil ,
Îşi deapănă cu un oftat păcatul cel oribil:

“Ierusalim, Ierusalim, cetate zisă a păcii
Erai odat’ un giuvaier, dar azi eşti roaba fricii.
Am fost judecătorul tău în iarna vieţii tale,
Când inima-ţi n-a mai bătut şi-ai rătăcit pe cale.

N-ai mai iubit, ci ai urât, n-ai mai trăit, ci ai murit…
Stindardul ce trebuia să-l porţi în Valea Umbrei... a pierit.
Luceafărul de pe Pământ s-a stins în întuneric,
Păcatul te-a învins mereu şi ţi-a întinat chipul angelic.

M-ai acuzat de atâta rău, mi-ai spus ca nu ştiu Legea,
Că am venit cu zei străini, că nu iubesc dreptatea,
Că am ucis oameni curaţi, veniţi la sărbătoare…
Dar când am vrut să judec drept, nu mai oprit tu, oare?

Eu mi-am adus stăpânii mei creaţi de mâini măiestre
Ce au regatul lor în Cer şi lumea între astre...
Dar tu, Ierusalime drag, de ce eşti idolatru?
De ce te minţi şi spui mereu că tot ce faci e sacru?

De ce te-ai rupt de adevăr şi ţi-ai mânjit trăirea?
Ai devenit întunecat, ţi-ai necinstit menirea….
Pe tânărul rabin Isus ce ţi-a adus iubirea
Nu mi-ai cerut să iL condamn să-ţi potolească firea.

Eu n-am văzut vreun rău în El, tu ai strigat:”La moarte!”
Am vrut să-L scap, dar ce folos?…i-ai dat a Crucii parte.
Degeaba m-am spălat pe mâini, căci apa spală trupul,
Dar vina mea rămâne în veci, căci întinat mi-e duhul.

M-am îngrozit, când tu-L huleai…L-ai ocărât pe Cruce…
Căci adevărul tot mereu către morminte duce.
Te-ai bucurat că a murit, te-ai blestemat cu sânge…
Da! Adevărul a tăcut…dar în curând vei plânge!...

Eu am greşit şi n-am ştiut, dar tu ştiai din Lege…
Oh! Ceruri vă cutremuraţi, căci am străpuns un Rege…
Dreptatea ce-ai avut odat’, ţi-ai înecat-o-n datini.
Tradiţia nu te-a mai mustrat, te-ai scufundat în patimi
Şi în torente de noroi, m-am afundat cu tine,
Acolo unde totu-i trist şi suflete pline de vine.

Vor trece sutele de ani, vor trece generaţii,
Popoare se vor ridica, strălucitoare naţii…
Eu voi pieri, voi fi hulit, voi fi judecătorul,
Ce a urât şi a suit pe-o cruce Adevarul!

Păcatul meu mă va purta în lumea de regrete
Şi voi dori un strop de alin, să-mi stingă  a mea sete…
Dar nu o sa-l primesc nicicând, căci n-am avut tăria
Să te opresc şi să-ţi spun: Nu!, să-ţi pedepsesc furia...

Ce vom da noi sa fim iertaţi, când Universul plânge?
Şi pe altarul Golgotei a curs curatul sânge?
Oh, lume! pleacă-te-n colb, proşterne-te-n ţărână,
Căci focul vieţii noi am stins, iar soarele stă să apună!”
.........................................................................................


Dar noaptea a trecut din nou, o noua zi apare.
Pământul se-ncălzeşte uşor sub razele de soare,
O lume ce se naşte iar, în zorii ca de aur,
Ce e creată-n în duh şi foc, în forja unui faur.

Bătrânul dregător roman n-aude şi nu vede,
În sufletul îndurerat, războiul vieţii pierde.
Pe chipul său pietrificat, o lacrimă se scurge,
Căci viaţa sa într-un galop, către eternitate fuge.

Un glas plăcut şi curajos din piaţă se aude
Ce cheamă oameni întristaţi, loviţi de atâtea trude,
Un glas ca tunetul din nori, dar blând, o adiere,
Ca un parfum de trandafir şi dulce ca o miere.

“Veniţi voi cei impovăraţi, ca să primiţi iertare,
Veniţi-naintea lui Isus, în El aveţi salvare...
Păcate multe de-ai facut, Isus le-a pironit pe Cruce,
Fii liber prin iubirea Sa, povara n-o mai duce!

Veniţi! vă cheamă Tătăl Sfânt, sunteţi chemaţi acasă,
Vino la El ca sa trăieşti, păcate grele lasă!...
Să nu mai stai încătuşat, să nu mai fi în lanţuri,
Păcatul este un tiran, stăpân născut în neanturi...
Ce schimbă  fiinţe ce-s vii în locuri de morminte
Atunci când ne supunem lui, chiar dacă ştim că minte.”

Pilat ascultă furios: “Ce vorbe sunt rostite,
Ca să atragă pe nerozi în lanţul de ispite?
Isus e mort într-un mormânt, iar lumea e aceeaşi
Rătăcitoare într-un pustiu ce e mereu acelaşi.”

Întinde mâna catre om, chemându-l pentru o clipă:
“Hai, vino aici ca să aud chemarea-ţi minunată
Un cântec izvorât din Cer, cu gust-i de nectare,
Ori doar vesteşti un zeu străin...o amăgire-mi pare!...”

În vila rece de granit creştinul acum păşeşte,
Unde iubirea n-a pătruns, dar suferinţa creşte.
In arşita ce s-a lăsat, primeşte un strop de apă
Îi mulţumeşte lui Isus c-un zâmbet ce îi scapă.

Pilat surâde-ndurerat:” Hai, spune-mi adevărul...
Ce crezi despre acest Isus, ce a trăit Calvarul?
Cum crezi că-i viu dacă e mort, străpuns de fierul lăncii
Iar înainte sufocat de agonia crucii?...

Am pus ostaşi la groapa Sa, soldati ‘cercaţi în lupte
Ce s-ar lupta cu zei din cer, de ar veni din noapte...
Iar tu acuma imi rosteşti, că-I viu şi vrea să ierte
Biruitor şi neinvins, călcând pe neagra moarte?

Sunt caţiva ani ce au trecut, când am crezut ca văd lumină...
Dar nu o vorbă spusă-n vânt... ci un OM!...fără vreo vină!...
Era împărat, era un zeu? Să-i fi văzut privirea!...
Albastrul sfânt al Cerului...tâşnind din ea iubirea...

Dar preoţii mi L-au cerut, ca jertfă pe altare...
De a fost zeu, a fost mai blând, ca mieii la tăiere,
De a fost prinţ, a fost lăsat în mâinile duşmane...
Dar care fii de împărat au mai trăit aşa destine? ...

De ce-a trăit, de ce-a murit sunt taine pentru mine.
Dar tu ne spui ca jertfa Sa aduce viaţă-n lume...
Oh, de-aş putea ca să mai cred, să am nădejdi cât un grăunte
Să pot durerea alina, ce-i mare cât un munte.”

E atata suferinţă acol’, un nor plin de tristeţe,
Ce ploua inimi cu pelin şi stropi de deznădejde,
Creştinul scoate un oftat din inima sa frântă
Î-i milă de acest bătrân ce suferă durere cruntă.

“De atâtea ori trăim ceva, un strop din altă lume
Un Adevăr ce este un Om, născut ca rob, anume
Ca să ne-aducă Har din Cer, şi să-nvăţăm Iubirea
Şi să traim cu adevărat punându-ne pe Cruce firea.

Că sa-nţelegi trebuie sa mori, pierind şi tu pe Cruce,
Străpuns şi crucificat în Eu, povara-ţi se va duce.
Trebuie să crezi ca să învii şi să renaşti la viaţă,
Iar norii se vor risipi , nu vei mai fi în ceaţă.

Te-ntoarce azi la Dumnezeu, primeşte a Sa iertare
Păcate multe de ai făcut, le va zvârli în mare
Vei fi şi tu copilul Sau, în marea-i bucurie,
Căci ai crezut şi vei trăi, mereu a Sa victorie.”



     Soarele vieţii noastre

Prea multă aşteptare să vină dimineaţa,

Un soare nou s-apară sa lumineze viaţa,

Iar focul cel din raze să ne topească gheaţa

Ce s-a născut din Noapte şi-a îngenuncheat Creaţia.



Prea mult am stat în lanţuri, în umbra morţii rece…

Ne-am văitat cu lacrimi că viaţa noastră trece,

Dar n-am avut curajul şi forţa să luptăm,

Să câştigăm victoria, chiar viaţa să ne-o dăm…



Ne-am ferecat în taine şi am hrănit minciuna

Şi am crezut că-i pace şi n-am trăit furtuna…

Ne-am părăsit menirea şi ne-am uitat chemarea,

Pierduţi printre nimicuri, plăcându-ne trădarea.



Am aşteptat degeaba ca zorii noi s-apară,

Înlănţuiţi în beznă, în laşitatea amară.

Ne-am condamnat la moarte, când sabia am lăsat-o,

Când dragostea curată pe-un blid de linte am dat-o.



Nu ne-am cinstit eroii ce au căzut în luptă,

Nu le-am trăit alături când vijelia-i cruntă.

N-am fost ca ei, vitejii, zidiţi în Sfânta Stâncă.

Am stat fricoşi în hăuri, in temniţa adâncă…



Ne vom gusta păcatul, vom înghiţi veninul,

Din cupa otrăvită ne vom sorbi pelinul.

În jale şi în frică ne vom plăti robia,

Prinşi de război ai firii, trăindu-i greu urgia.



Am pribegit în zdrenţe, rătăcitori făr’ ţintă,

Cu suflete-nghţate, cu fiinţa noastră frântă,

Fără iubire- n viaţă, fără speranţă- n lume,

Fără credinţă vie ce paşii sa ni-ndrume.



……………………………………………….



Azi Glasul sfânt ne cheamă să avem din nou curajul

Să părăsim visarea şi să lăsăm mirajul…

Să mergem iar la Cruce şi să primim iertarea,

În dragostea-I divină ne vom găsi salvarea.



Să îmbrăcăm armura sub steagul de credinţă,

Să-ncingem Sabia sacră ce-aduce biruinţă,

Să ne urmăm Stăpânul, mărşăluind spre stele,

Să proclamăm Cuvântul, Cununa cea din perle.



Să fim din nou stejarii, ne-nfricaţi de vânturi,

Nu trestii ce se pleaca cu fruntea in pamanturi!

Să stăm pe metereze, purtând candela aprinsă,

Străjerii cei din noapte, cu torţa nicicând stinsă.



Doar în credinţa sacră ne vom găsi avântul,

În rugăciune-arzandă vom clătina Pământul,

Îngenunchiaţi la Tronul de unde vine harul,

Ne vom primi nadejdea, vom părăsi amarul.



Iar când istoria lumii îşi va închide cartea,

Din mâna cea străpunsă ne vom primi cununa…

Vom înălţa Cântarea cu versul scris în aur,

Cu slova-i nestemată din Sfântul Său tezaur.



Ne vom proşterne fiinţa, îL vom mări de-apururi,

Îi vom slăvi jertfirea cu îngerii din Ceruri,

Iar lacrimile sfinte ce-au curs în suferintă,

Le va schimba in raze, cununi de biruinţă.

 

                 Suferinţa

Suferinţa e credinţa care luptă în adevăr
Viaţa care se trăieşte când iubirea vreau sa apăr...
Lupta mea cu mine însumi, biruinţe şi căderi,
Văi adânci şi piscuri albe, bucurie şi dureri...

Suferinţa e o scară ce-o urcăm spre Paradis,
Orice treaptă e durere, e-ncercare nu un vis...
Ca un leu ce stă la pândă e ispita celui rău,
În dureri îi sunt izvoare, în chemarea ca un hău.

Suferinţa este luptă a vitejilor soldaţi,
Ce nu fug când văd vrăjmaşul cu uriaşii goliaţi.
Nu se prăbuşesc de groază, când sfidat e Dumnezeu,
Cu curaj sfinţii se luptă, căci cel rău nu este zeu!

Suferinţa e corabia, ce se-dreaptă spre liman,
Prin furtunile cumplite ce se nasc în crud Ocean.
Ruptă-i pânza şi catargul, urla vântul ne'ncetat,
Dar noi ştim cine-i Cârmaciul, ce nicicând nu ne-a uitat!

Suferinţa este drumul ce-i cu lacrimi presărat,
Spre un Cer senin şi dulce, unde-i Domnul Împărat.
Flori de crini udaţi cu sânge, cresc pe drumul cel sfinţit,
A martirilor durere, când pe-altare s-au jertfit.

Nu ne-a spus nicicând Stăpânul că vom fi doar fericiţi,
Că de spini, ţepuşe amare, noi vom fi mereu feriţi.
Dar ne-a spus s-avem curajul doar prin El sa biruim
Şi pe crestele de aur prin credinţă să suim!

Suferinţele de astăzi sunt un fulg pe un cântar
De vor fi puse alături de cinstirea dată-n dar...
Aur veşnic, pietre scumpe, vor fi puse pe un tal,
Iar pe celalat nisipul spulberat la ţărm, de val...

Într-o zi lumea va trece, şi cu ea dureri şi greu,
Iar pe ochii cei in lacrimi îi va şterge Dumnezeu,
Nu va mai fi suferinţă, nici o boala, nici păcat,
Străluci-vor sfinţii veşnic ce prin Isus au trăit! 


              Trăiesc război
                      
Trăiesc război în viaţa mea, Stăpâne, Doamne!...
Ca o furtună izvorâtă din Oceane,
Necruţătoare valuri reci, întunecate,
De Adevăr cumva de m-or abate....

Deasupra-mi gânduri...înnegrite stoluri,
Ca ulii răpitori, vor să-si aşeze cuiburi,
Ca să le aud mereu cum croncănesc a fiere,
Şi să n-aud Cuvântul - fagure de miere.

Mă lupt cu mine însumi, drag Isuse!...
Şi pierd atât de des aceste lupte,
Când gândurile nu mai sunt supuse
De ascultarea Ta....acum sunt rupte!

Nu voi fi smuls nicicând din mâna cea străpunsă,
De valul furios trimis din negre neanturi,
Doar de o inima ce-şi e fidelă sieşi,
Iar viaţa mea în Domnul nu-i ascunsă.

Dă-mi Tu putere să înving urâta fire,
Să mă ridic din nou, murind pe e Ta Cruce,
Să fiu acum pierit, o tristă amintire,
Dar trupu-mi fie templu al Duhul Tau dulce...



     Zidiţi în Stanca Mântuirii

Dă-mi, scumpe Doamne, pacea Ta adâncă,
Să duc cu Tine jugul cel plăcut şi dulce,
Zidit pentru vecie in sfânta Stâncă,
Săpat etern în palmele-ţi la Cruce!

În depărtări văd norii cum se adună,
Culori pe cer din foc şi gheaţă,
Învârtoşaţi de-a mărilor furtună,
O spaimă pentru cel ce-i fără viaţă.

Doar in Christos ne este adapostul,
De al furiilor din iad dezlănţuire,
Când necredinţa omului pierdut arată neantul,
Noi ştim că in Isus e izbăvire.

Nu îmi lăsa ca credinţa să se stingă,
Când vânturi reci, şuvoaie îngheţate,
S-or prăvăli asupra-mi sa mă învingă,
Căci inima-mi doar pentru Tine bate.

Transformă-mi, Doamne, fiinţa în stejarul
Ce neclintit înfruntă vijelia,
Chiar dacă-şi pierde în furtună ramul,
Învinge cu curaj, mereu stihia.

Dă-mi, Doamne, apă vie din iubirea
Ce se revarsă din Golgotă,
S-o sorb şi să-nţeleg jertfirea,
Căci pe altar ţi-ai pus inima toată.

Dă-mi ajutor căci va veni furtuna,
Iar vântul suflă rece si mai tare,
Ca sufletu-mi sa aibă temelia-n Stâncă,
Să nu stau pe nisip şi să nu văd în zare.

Speranţa şi credinţa mea e doar in Tine,
Când valurile furioase se înalţă,
De mâna tremurândă Tu ne ţine
Şi dăruieşte-ne curaj şi har şi viaţă!


            Tu n-ai stiut?

Ce n-ai dorit Tu, Doamne, niciodată,
A fost să fi o Ființă-ndepărtată,
Să-ți ți iubirea pe vecie ferecată
Iar nici un glas nicicând să-Ți strige: "Tată!".

Și n-ai dorit pe Căile Lactee,
Să fi rătăcitor pe un drum de stele,
Ducându-ți singur în etern nemărginirea
Și nici un vis s-atingă nesfârșirea.

Iar într-o zi pe mal de ape limpezi,
În susurul divin de voci de aur,
Creat a fost un fiu din lut și spirit,
Întruchiparea frumuseții din Tezaur.

Dar n-ai văzut prin negurile vremii
Cum regele încoronat de Tine,
Din spini iți va crea coroana lumii,
Țesută din durere și suspine?

Și n-ai știut când dăltuiai argile,
Sculptând o ființă făr' asemuire,
Că într-o zi în palmele divine,
Sculpta-va el piroane de rugine?

Si n-ai văzut oglinda lustruită
Ce chipu-Ți strălucea-n desăvârșire,
În noaptea mohorâtă, 'ntunecată,
Își va dori a firii reflectare?

Ce nebunie zămisli minciuna!
Căci o oglindă poate să arate,
Un univers de-l pui întruna...
Dar nu pe sine, eul să-și arate!

Și n-ai văzut ce cioburi fi-va ființa
Ce caută să-și fie crez și țintă,
Iubirea sau nădejdea ori credința,
Lăsându-le în urmă ca pe o zdreanță?

Dar totuși Tu oglinzii sfărâmate,
Fărâmele ce se pierdură-n lume,
Le-ai căutat ca să le-aduni în palme,
Să-i dai un sens ș-apoi un nume...

Tu ai văzut!...dar Ți-ai știut iubirea,
Privind și clipa și eternitatea
Și n-ai dorit să-nvingă disperarea,
La Cruce-ai biruit atuncea moartea!

Cu mâinile străpunse de iubire,
Ai modelat din nou, dar nu în luturi...
Ai pus în om nu doar o reflectare,
Ci Viață, căci Te-ai pus pe Tine insuți!


Doar Credinta


E atât de greu în cenuşia lume,
S-asculţi doar Adevărul şi să-l crezi,
Când noaptea cea pustie, fără nume
 Acoperă Lumina sub lespezi.

În numele religiilor de carne
S-au înălţat atâtea turnuri de Babel,
Dar piatra lor într-un nisip ce se aşterne,
Ne arată o religiune de rebel.



E atât de greu să înţelegi credinţa
Că nu-i o trambulină către Cer
Căci cât de sus ne-am avânta fiinţa
Suntem legaţi de lanţul cel de fier.

Religia-nalţă grele catedrale,
În bezna lor să îl ascundă pe Christos,
Credinţa e lumină vie-n Vale,
Călăuzind pe omul păcătos…

Credinţa nu înalţă stânci şi pietre
Pentru un vis uman ce-i trecător
N-aduce jertfa moartă a lui Cain
Iluzia şarpelui amăgitor.

Religia cere omului să suie
Un munte înalt spre Dumnezeu,
Credinţa arată pe Christos în cuie
Lovit pentru păcatul nostru greu.

Cărare fără capăt e religia,
Sunt mii ce se pretind din Infinit
Dar Calea, Adevărul şi Viaţa
E doar Isus cel răstignit.

Prin moarte şi înviere avem credinţa
Putere doar în Numele Său Sfânt!...
Religia se scufundă în abisuri,
Dar noi trăim în Cer chiar pe pământ!

Iar într-o zi istoria îşi va scrie
Un ultim rând pe acest pământ
Credinţa va striga de bucurie,
Rascumpăraţi vor înalţa eternul Cânt!...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu