"Riscându-ți viața pentru ceva în care crezi, e o binecuvântare!..." spunea odata un personaj de film, și cât de bine sună. A-ți risca viața, ba chiar a muri pentru credinta ce o ai in ceva e binecuvantare, e un lucru sublim. Dar cat de neadevarat este de multe ori. In lume sunt milioane de lucruri pentru care oamenii isi risca viata si de multe ori pier pentru ca au dat o valoare lucrurilor. Uneori corect, alteori fals. De cele mai multe ori s-a dovedit a fi doar o eroare.
Istoria e aceea materie pe care invatand-o vezi cum oamenii au dorit cam acelasi lucru, indiferent sub ce forma a aparut: bani, putere, faima. Iar altii fara aspiratiile celor din primul sau al doilea esalon de conducere au nazuit identic la o scara mai redusa, au fost obedienti ajutand la infaptuirea visurilor celor ce erau vremelnic la putere. Iar aceasta obedienta s-a numit facutul datoriei. Indiferent cat ca acesti oameni marunti au infaptuit de multe ori marsavii grozave.
Personajul care a facut afirmatia de mai sus, in film, era un tanar ce se inrolase in armata americana pentru a lupta in Vietnam, in anii acelui urat si inutil razboi dus intr-o tara la mii de mile de SUA. Nu ne-a spus nicio clipa scanaristul care era cea ce credea, de fapt, Abraham cand a plecat pentru a ucide combatantii Vietcongului. Era ca sa duca sau sa pastreze democratia macar in Sudul scindat al Vietnamului, o idee prafuita si fara noima a americanilor pe care o auzim de 25 de ani ori de cate ori SUA a invadat vreo tara? Era pentru simtea nevoia sa ucida legal oameni inrolat in armata tarii sale? (Caci armata e acel loc unde ai sansa sa ucizi legal si sa fi considerat erou pentru asta.) Dorea sa calatoreasca in tarii exotice, plictisit de rutina casei? Nu am aflat. Stim doar ca tanarul Abe satul de linistea si siguranta familiei a inceput sa creada ca este dator sa faca si altceva, ceva ce el o definea ca credinta si binecuvantare, ceva ce necesita riscuri si sacrificiu.
Fiind un simplu om nu am pretenția că am găsit ceva absolut în ființa mea, în acțiunile mele, in seducțiile din jurul meu... Ar fi trufie afirmația mea că am descoperit ceva total, care să determine o la fel de totală reacție din partea mea, și cocoțat cât mai sus, eventual pe acoperișul Bisericii Negre să strig că numai ce am crezut eu este adevăr... Nu cred ca viata mea sacrificata ar face vreo diferenta intre binele si raul care se confunta in aceasta lume, ca ar inclina balanta definitiv spre victoria luminii si a adevarului.
De fapt aici greșesc. Gresesc cand nu vad dincolo de mine si Abe greseste vazand prea putin dincolo de sine. Tanarul soldat isi poate vedea sacrificiul, dar nu poate sa isi vada efectele lui nu doar in tabara americana, ci si in ceea vietnameza. Si aici e marea sa eroare.
Crestinismul spre totala deosebire de afirmatiile celorlalte religii, vine cu o idee aparte: Nu omul il cauta pe Creator, ci CelPreaInalt il cauta pe om. Sacrificul nu este dat de om, ci de Dumnezeu! Dumnezeu isi trimite Fiul la moarte pentru om, nu omul este cel ce sacrifica prin ritualuri pentru a obtine bunavointa divinitatii. Cine crede ca crestinismul este doar o alta religie nascuta din imaginatia umana, are de a face cu un munte de netrecut: ea nu da apa la moara celor care cred impotriva celor ce nu cred, ba chiar lucrurile sunt invers. Si vedem ca nu crestini sunt trimisi in Niger sa lichideze Boko Haram, ci aceasta organizatie criminala ucide oameni pentru ca sunt crestini. Daca toate religiile ar fi in esenta la fel atunci in Niger, Irak, Siria, crestinii ar sapa transee, ar aduce mitraliere si tunuri pentru a distruge tot ce nu se pleaca inaintea lui Yahweh. Ar exista si un terorism crestin asa cum exista unul musulman.
Domnul Isus Christos spune ca cine ne obliga sa mergem o mila, sa mergem cu acela doua mile; cine ne vrea haina, sa ii dam si camasa. Cine ne loveste peste obrazul stang sa intoarcem si pe cel drept. Ce religie mai spune asta? Ca fiind oprimati sa dam chiar si acele lucruri pe care ce cei ce ne oprima nu le cer? Aici este realul sacrificiu - nu trendul si moda de o clipa a tinerilor sau batranilor. Mergem in Vietnam sa ucidem comunisti - uite si John de la scara B s-a inrolat si s-a sacrificat pentru ce crede...Pentru ce crede Bill! Pentru ce ne spune televizorul! Pentru chemarile la apararea patriei de vietnamezii cei rai, strigate razboinic la radio!
Apostolul Pavel spunea mustrand catre Tesaloniceni, ca unii dintre crestini de acolo se tineau de fleacuri, de nimicuri. Si poate nu erau cei cu tarabe in piete si talciocurile vremii, ci cei ce idealizau lucrurile fara valoare ale vremii sale. Nu stiu sigur, poate! Dar a fost America mai stralucitoare daca tanarul Abe din film a ucis sa zicem 100 de comunisti? O suta de oameni care atunci cand s-au inrolat puteau sa spuna aceleasi idei familiei, prietenilor si cunostiintelor: " Bă, mă duc să mor acolo în Delta Mekongului cu americanul capitalist și odios de gât! Că doar merită sa riști totul pentru ceea ce crezi!" Iar tot satul sa-i aplaude! Ce profunzime de gandire la tinerii astia! or fi zis babele si mosii care si ei au luptat cu vrajmasul francez.
Ca veni vorba de francezi - cei de la Charlie Hebdo, mai precis Stephane Charbonnier, ucis in acel atac tragic a doi musulmani ce provaduiau cu Kalașnikovul religia păcii adusă de Mahomed, spunea nu foarte original: "Mai bine sa mori în picioare, decât să traiesti in genunchi!". A spus-o primul Publius Tacitus, dar a spus-o si Emiliano Zapata, "marele" revolutionar mexican. Au spus-o si altii. Poate au spus-o și cei doi frați musulmani in acele doua zile cand au provocat atata haos in Paris. Poate a spus-o si Hitler, Stalin, Ceausescu sau Pol Pot. Ceea ce inseamna ca poti avea impresia ca nu traiesti in genunchi pentru ca, nu-i asa, ai tupeul sa sfidezi forte superioare tie! Se spune despre Stalin -o afirma fiica sa Svetlana- ca in ultimele clipe de viata acest dictator nebun si-a revenit din comă pentru a ameninta Cerul cu pumnul. A murit la scurt timp cu fericita implinire ca a pierit daca nu in picioare, macar nu în genunchi. Așa stând lungit, cu pumnul ridicat în semn de dispreț impotriva unei Fortei Superioare pe care probabil a simtit-o urmărindu-l toată viața chiar dacă oficial, in actele Partidului, Dumnezeu nu a existat niciodată.
Vedeți ceva interesant în acele doua zile de coșmar din Paris? Confruntările de idealuri! Ambele tabere, daca putem vorbi de doua tabere, s-au sacrificat la propriu pentru crezuri. Singuri care nu au facut-o au fost cei doi politisti amplasati la redactia revistei, care si-au indeplinit insa datoria! Cinste lor! Dar acolo a fost o lupta intre idealuri: intre idealul ziaristilor, ce risca si se sacrifica pentru libertatea cuvantului pe deoparte si fratii care riscau si se sacrificau pentru Profet si Allah pe cealalta parte. Si atunci ce trebuie facut? Ce sa alegi intre libertatea de exprimare a josniciei cu altii, dar niciodata cu tine si cu ai tai, ca poti ucide cu cuvântul ființa și sentimentele altora, și acel militantism extremist musulman care te învață că ai libertatea de exprimare prin gloanțe, că ai dreptul și obligația să ”pedepsești” pe cei ce nu sunt de acord cu tine, care nu se raliază perceptelor Profetului. Orice măzgălitura cu un bărbos cu turban e Mahomed insultat, dovedind cât de mic îl văd în realitate musulmanii pe ”adevaratul” lor dumnezeu, care nu prea pare a fi Allah.Și cât de luminos și perfect e desenul pictat pe pînză sau pe orice biserică, sau orice mâzgălitură idioată a celor de la Charlie Hebdo, ce vrea să-L satirizeze și să-L blasfemieze pe Mesia acela nu e Isus Christos! Si vorba lui Friederich Engels - ideea de câine, nu mușcă! Ideea unora și altora de Christos, nu e Christos! Christos e Rege în Cer, Domn al Domnilor, nu liniile trase cu un creion sau penel. De aceea nici un crestin de pe această Planetă nu trebuie să simtă nevoia de a face dreptate divinității cu mitraliera, pentru că nu este nici o dreptate de făcut. Mormântul Mântuitorului e gol! Dar poate musulmanii au dreptate: a lui Mahomed e plin cu oasele, barba și turbanul acestuia. De care poți să râzi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu