luni, 29 mai 2017

Datorii (partea 1)

 Citeam ieri pe site-ul Historia despre Adolf Eichmann, singura persoană executată în Israel de la infiintarea acestui stat. Articolul il gasiti, daca va intereseaza, aici. Acest om diabolic a pus la cale exterminarea evreilor în lagăre de concentrare, oferind stăpânilor lui malefici Soluția Finală pentru poporul lui Israel. Adus în fata justiției Israeliene după ani de "peripeții", ascuns departe în Argentina, iar acum răpit de agenți ai Mossadului, acesta până în ultima clipa nu a arătat remușcare, pentru că își făcuse datoria. Preotului care încerca să îi arate eroarea și oroarea vieții sale, i-a spus că nu există iad, totul e lămurit între el și Dumnezeu, nu a greșit cu nimic. Într-un fel totul va fi bine, părea să spună acest slujitor al răului. (Și nu știu dacă Wurmbrandt avea dreptate afirmând că Eichmann citea și recita în temniță: Shema Israel, Adonai Eliheidu... ca o căutare spre divinitate.)
Articolul a fost cumva ciudat, cumva repetitiv, în sensul că cu vreo doua săptămani citisem despre un al slujitor al Germaniei naziste, Alfred Jodl, un om cu un rang de frunte în ierarhia Wermachtului, șeful Operațiunilor militare ale Armatei germane din Cel De-al Doilea Război Mondial care după ce a fost judecat și executat pentru crime de razboi, la câțiva ani, soția lui a reușit să îl reabiliteze parțial, dar suficient, pe motiv că și acesta își făcuse doar datoria. Deci nu era un criminal... Era doar angrenat militar în jocul mondial al războiului cu tot ce însemna acesta. Și da, Jodl a murit executat, dar nimeni nu l-a intrebat pe generalul Arthur Harris, cel care reușea performanța aproape imposibil de egalat, dacă excludem victoriile nenucleare și americane din Japonia, să execute cu bombardierele lui câte 70.000  de oameni pe zi în Dresda și în alte părți ale Germaniei, civili fără apărare, fără să-i fi ținut măcar o zi în vreun lagăr, căci asta ii cerea datoria de (e)liberator, din democratica până la capăt Marea Britanie, și asta pentru că UK a câștigat războiul... Căci altfel poate ar fi fost un proces prin, să zicem, Manchester, pe la 1949, în care criminalii de razboi englezi și americani de rang înalt, ar fi fost cu toata datoria executată democratic, ghilotinați.
                                                                         ***********
 Am văzut atât de ușor la Revoluție și dincolo de ea, trecându-se dintr-o extrema în alta: comuniști și securiști înfocați deveneau apăratori și sprijinitori ai libertății și ai democrației. Erorile comise înainte nu erau din cauza unui crez profund în comunism, ci toți își facuseră datoria față de țară lucru care putea îngheța orice blamare. Și cum ar fi putut oare protesta mai devreme, să ia orice fel de atitudine în vreun fel într-o țară a cărui orizont era comunismul cel mai profund? Pe ce s-ar fi putut baza pentru ca datoria să nu mai fi fost calauza vieții lor?
 Și aici avem un paradox sau o problemă: aceeași oameni execută datoria care li se cere, fără să analizeze dacă datoria merită făcută oricum! Acum se pare că datoria e democrația asta ciudată, (ne)reprezentativă și capitalismul de gașcă, de familie și partid. Dacă stai să analizezi totul, să privești nu doar la televiziuni diverse, ci la o singură televiziune, te îngrozești. Toți de acolo își fac datoria, toți apără democrația, valoriile morale, etica jurnalistică, poporul, în speță. Totul e o datorie sacră, poporul fiind, ca de obicei, în dictatură sau așa-zisă democrație, beneficiarul roadelor guvernării.

                                                                    *************
 Dar dacă mâine se schimbă totul? Dacă datoria va consta în uciderea celor care cred în Dumnezeu, care cred în ceva?... Se va raporta cineva la democrația de până atunci? Va exista vreo bariera, un perete, un zid, un dig în fața revărsării urii sau/și nebuniei impuse de sus în jos și uneori de jos în sus? Dacă de mâine locul crestinilor într-o nouă, proaspată, reală și adevărată democrație urzită în mințiile guveranților de acum, și acceptată în inima maselor ușor de manipulat, va fi uciderea creștinilor, întemnițarea lor în lagăre, va fi o problema pentru un nou Harris sau Eichmann, care își vor face doar datoria ascultând de un nou Hitler, Stalin sau Pol-Pot sau Churchill? Care și ei la rândul lor își fac datoria ascultând de un bine suprem, fantomatic?... Un Antichrist apărut pe meterezele Lumii poate fi primit foarte curând, și nu va fi un șoc, cred eu, cum nu a fost nici măcar un Hitler, care a deturnat mințiile germanului simplu, muncitor, obedient, creștin până la un nivel, către filosofii nihiliste și/sau religii nordice, absurde după un mileniu și jumătate de la abolirea lor cu sângele martirilor iubitori de Dumnezeu, înaintea unui popor ce se putea bate cu cărămida în piept că e lumină. Adunându-i, sau mai degrabă ale(r)gând stadioanele, li spus clar, înflăcărat, exaltat, sufocat de propria sa otravă ce urmează să fie datoria lor - o luptă împotriva tuturor... Nu a contat ce credea până atunci omul de rând dintr-o țară atat de extraordinară, un popor german cult, deștept, ce a ridicat Europa prin valoriile sale spirituale, culturale, sociale sau economice. Suferind de pe urma unei înfrângeri ciudate din 1918 după un război stupid început cu moartea unui arhiduce austriac șters, familist bun, față de predecesorii săi, moștenitor al unui Imperiu ce se destrăma zilnic și care nu mai avea mult de trait, s-a terminat cu moartea a 10 milioane de oameni. Iar Germania, marea aliată a unei țări făcute franjuri ce nu putea să aibă un strop de iubire și unitate măcar în familia conducătoare a Împăratului Franz Josef, a acceptat 19 ani mai târziu ascultând discursuri sforăitoare să își arunce Christosul, Mantuitorul de până atunci, Cel sărbătorit cică până atunci cu Crăciunuri iluminate de beculețe, dar întunecate în ființa lor, la lada de gunoi a istoriei, pentru că, nu-i așa? Evreul cu pretenții divine nu a făcut nimic pentru ei în două mii de ani, ci le-a adus doar un sclavagism al minții, vorbind mereu de Iubire, de milă, de aproapele fiecăruia, slăbiciuni ce trebuiau anhilate din fașă de nazism și care acum se dorea, aceea nație, ființă, idee, eliberată pe deplin. Căci doar așa putea apărea Supraomul... Ideea deloc nouă a unui Șarpe antic care nu încetează a promite culmi stelare...
 Iar în Rusia situația nu a fost prea diferită, ba chiar în zonele diferite ale Uniunii Sovietice, creștinismul a putut cumva răsufla ușurat sub o ocupația germană nenorocită, ceva mai tolerantă la nevoile spirituale! Iar datoria acestor popoare va fi fost să-i urmeze, vorba altui tembel cu numele de Napoleon: Dacă îi aduc victorii, poporul francez mă va urma până la stele!, atunci Cerul și stelele lui sunt cumva capătul datoriei pe care omul o are de plătit celor ce conduc, celor care decid care ne este datoria azi sau mâine.
                                                         **************
 Am fost anchetat, să-i zicem, soft, cumva cu un soi de eleganță, de către ofiterul Ursu de la Contrainformatii al Unitatii mele militare din Galați unde mi-am desfășurat, la chemarea acestei țări, instruirea militară de 16 luni. Nu am fentat, nu am amânat, poate singura intervenție a fost că nu am ajuns în zona Orșovei la graniță ca să pândesc cu Kalșnikovul făcut la Cugir, cel cu uluc montat prost, incomfortabil, prin cătarea armei, eventualii români dornici de a trece Dunărea înspre o libertate reală sau iluzorie în Vest, trecând periculoasa Dunăre înot sau cu tot felul de improvizații care să îi ajute în demersul lor spre Serbia. Cu toate că am cunoscut destui camarazii care au fost acolo, nici unul, ulterior nu a recunoscut că a tras în cineva, cu toate că au murit destui de gloanțe. Poate doar un prost, numit de alții - Rambo, un cunoscut din zonă!...
  Mergând la biserica înainte de armată, dar și în armată, eram un soi de semi-infractor. Mai grav, cerindu-mi-se să nu mai merg la biserică pe întreaga perioadă a stagiului militar, am încălcat ordinele și nu mi-au făcut datoria de cetățean onorabil al României, al acestei țării în care trăiesc de când m-am născut și unde intenționez să mor. Supărare relativ mare a tovarășul locotenent-major Ursu pe mine, pe care nu l-am ascultat într-o chestiune să-i zicem, banală. Eu un nimeni, sfidând reguli, regimul și implicit Biblia, care ne cere să ascultăm de guvernanți și să ne facem datoria!  Așa mi-a explicat tovarașul locotenet-major Ursu, Sfânta Scriptură. Problema interesantă ar fi ce a facut tovarășul ofițer Ursu de la Revolutie încoace. Presupun că s-a descurcat, domeniul spionajului a fost schimbat în economic, a căutat el și atâția ca el, oportunități în afaceri - secătuind bănci, intreprinderi, păduri, distrugând locuri de muncă, creându-și posibilități negândite, atunci când îl ancheta pe mucosul âla slab de 19 ani din Brașov. Dar dacă mâine i s-ar cere cu titlu de datorie să vadă din nou ce crede Mihai Pop, soldatul ăla flămând și amărât ce-și căuta pâinea cea de toate zilele în molozuri de luni de zile la propriu sau frunze aproape uscate în octombrie pe la sfârșit, care păcatuia față de regimul socialist mergând la biserică, nu ar fi mare lucru să-l văd la ușa mea. Datoria domnului maior sau colonel Ursu ori ce grad are acum, este dictată de rațiuni patriotice, democratice, ale economiei de piață, el își apără țara și nevoile și neamul. Râul, ramul e preten cu el, eu pot fi găsit ca același dușman al orânduielii gândite de patri(h)oții aleși prin vot, mereu aceeași, doar numele le diferă. Și eventual al Bibliei, pe care jură toți infractorii din fruntea țării, în fața președintelui, pentru a stabili un guvern legitim. Cineva îl poate trimite și acum să mă întrebe de sănătate. De ce fac, ce fac! De ce nu-mi fac datoria față de democratizarea unei națiunii? Față de capitalism? Față de o societate românească care nu a prea știut să îmi dea, dar care măcar a știut să îmi ia aproape tot, inclusiv speranța. De ce nu mai pot cred în nici un om, doar în Dumnezeu? De ce atât de des trebuie să îmi amintesc aproape forțat, tulburat, dureros că Dumnezeu e cel mai bun și dulce, când văd atatea orori pe lumea asta, obosit de ce mi-ați făcut nu în comunism, ci aici în libertatea de a nu fi auzit de nimeni? Un om care ar fi strigat de la balcon în oricare oraș al României împotriva comunismului înainte de 1989 ar fi putut fi auzit de zeci si sute de persoane, care măcar moral l-ar fi susținut. Acum un om care strigă împotriva capitalismului sau a democrației false, de la balcon ar fi dus repede la nebuni, auzit doar de cei în halate albe. Nici măcar de vecinii lui...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu