Suferinta umana si dragostea infinita a lui Dumnezeu (partea 1)

 Am vazut acum cateva zile un film despre primii ani ai lucrarii lui Billy Graham. Cu toate ca era axat pe activitatea celebrului evanghelist. mi s-a parut mult mai interesant dar si tragic ce s-a intamplat cu bunul sau prieten Charles Templeton. Un om care ca si Graham a fost evanghelist pana cand ros de intrebari fara raspuns a ajuns sa fie un sceptic, un agnostic. Acel Dumnezeu care l-a mantuit intr-un mod miraculos a devenit o umbra, ceva de neinteles pentru Templeton. Se intreba acest sincer cautator al adevarului cum putea exista un Dumnezeu plin de dragoste intr-o lume inghetata a urii. Privind imaginile cutremuratoare filmate in lagarele de concentrare naziste cu mii de oameni morti prin infometare, boli sau alte metode de exterminare, era imposibil pentru un om cu minte intreaga sa nu se infioare gandindu-se ca acei oameni erau rezultatul urii altor asa-zisi oamenii, o ura ce parca iesise din tenebrele iadului pentru a transforma o lume palida si stinsa, intr-una de cosmar.

 Unde fusese Dumnezeu atunci cand grozaviile se intamplau, se intreba fostul evanghelist. Era El undeva in Cer putand sa priveasca nenorocirea fiintei umane atat de detasat, dar sa ne vorbeasca despre iubirea Sa. Putea El sa vada iadul nascut pe Pamant, dar sa ne vorbeasca despre Imparatia Sa, despre un rai si o fericire eterna, cand tot ce ii era dat omului in scurta sa existenta era un veritabil uragan al distrugerii?
 Aici era iadul, dar unde era in acele momente Dumnezeu? Mai era El undeva sau totul era o credinta despre ceva sau Cineva care sa contrabalanseze macar in fiinta celor ce sufereau oroare de neconceput ca de fapt Raul castigase din eternitatiile trecute batalia cu tot ce era bun sau frumos... Ca omenirea era demult zdrobita, dar unii in loc sa curga la vale, dusi de valul nefericirii intr-o mare a disperarii de un tumultos rau distrugator, luptau cumva contra curentului crezand in ceva diferit, intr-o lume in care fiintele puteau redevenii bune, raul sa curga in sus, fericirea sa nu fie o utopie ci o realitate pentru toti, existenta fiecaruia sa aiba sens si validare... Caci am mai spus-o: cea mai mare cutezanta a inimii ce primeste Adevarul este sa vada sens acolo unde raul si Iubirea actioneaza.
 Tragedia cea mai mare a omului nu este raul care i se intampla, ci lipsa de sens a acestuia. Nu suferinta este durerea suprema cu care omul se confrunta ci aparenta sau reala inutilitate a suferintei. Alinarea cea mai buna este sa stii pentru ce suferi, durerea cea mai intensa este sa fi convins ca suferi dintr-un capriciu al sortii sau mai grav al divinitatii care se distreaza zdrobindu-te. Dar nimeni dintre cei ce cred asa nu sunt primii si din pacate nici ultimii. Iov ne arata ce credea el despre suferinta sa. La binecuvantat pe Dumnezeu pentru tot, chiar si pentru suferinta, dar nu a aratat ca intelege sensul ei. La fel Ieremia. Ma gandesc ca intr-un sens si bietul Petru zdrobit de ideea ca Isus, Mesia, nu era tocmai ce sau cine spusese El ca este, iar totul in situatia din noaptea aceea devenea o durere inimaginabila, pentru ca ucenicul nu mai vedea un viitor fara Invatatorul sau, ci o spaima, o infrangere totala, un nosens existental, ceva care nu mai insemna nimic caci fara speranta nu exista credinta, fara nadejde orice iubire se stinge...Cateva zile mai tarziu il vedem, aproape fara tinta, pescuind cu alti tovarasi de slujba preocupati mai mult de niste pesti, cu toata revelatia  "necoapta" in fiinta sa, a Invierii lui Christos.
 Nu este simplu sa te vezi pe un drum, pe o cale, sa fii sigur ca durerea este in planul lui Dumnezeu si parca brusc totul sa dispara sa devii singur, sa constati ca tot pentru ce te-ai luptat a disparut, ca Dumnezeu iti intoarce spatele, daca vreodata a avut fata Sa indreptata catre tine, si sa te intrebi unde ai gresit, de ce platesti un pret pentru rau, un rau in care tu esti nevinovat! Si poate n-as vorbi daca nu as fi trecut si eu pe aici... Am simtit o durere atat de intensa in suflet cand cei ce ar fi trebuit sa ma mangaie m-au batjocorit, m-au zvarlit in afara bisericii care devenise a "lor". Eram  excomunicat pentru ca am fost sincer si pentru ca iubisem poporul lui Dumnezeu, luandu-i apararea cand liderii religiosi, fara dragoste, fara mila, mulgeau oile pentru care Christos murise, de parca erau ale lor si ei fusesera rastigniti pentru turma lui Dumnezeu. Aici nu aveam de a face cu lagarele naziste. Nu m-am tulburat ca Templeton din punct de vedere spiritual ca astfel de nenorociri au aparut. Cei ce le-au infiintat il ucisesera pe Dumnezeu demult in inima lor, altfel nu ar fi putut sa-si ucida semenul doar pentru ca erau nascuti din marele credincios Avraam, din maretul dar Isaac, si luptatorul curajos cu Dumnezeu, Israel. Nu aveam de-a face cu fascism ca ideologie, ci poate cu un nazism religios, indiferent cat de urat sau stupid va suna expresia. " II vezi"mi-a soptit atunci diavolul, "ei sunt aia care se numesc cu emfaza - ambasadorii lui Dumnezeu pe Pamant! Uita-te la ei! 30.000 de lei (circa 10 euro) au fost mai importanti decat tine! Crezi ca Dumnezeu te apreciaza mai mult decat o fac astia? Crezi ca tu contezi? Uita-te la tine: ce calitati ai? Ce valori te definesc incat sa contezi in ochii cuiva? Ai facut un prapadit de liceu? Poate mai mult decat cei mai multi din Comitet! Asta conteaza? Stii poate mai multe din Biblie decat unii dintre ei... Si ce? Te-au aruncat afara dovedind nu ce sunt ei, ci ce este Dumnezeu!... Ai dat bani acestei bisericii, iar copii lor la scoala duminicala au avut caiete, creioane, creta din banii aia care tu i-ai dat si pe care tu puteai sa-i folosesti pentru tine. Parintii lor nu au stiut....Cica pocaitii se ajuta intre ei! Asa cred cei care nu va cunosc cu adevarat! Cand a murit tatal tau, ajutorul promis tie si mamei tale din partea lor, cei 100.000 de lei, a disparut, pe motiv ca s-a uitat de el. Adica tatal tau a fost in Comitetul Bisericii, iar ei au uitat de promisiunea facuta pentru un coleg al lor, aducandu-si aminte abia dupa doi ani? Esti prost sa crezi asta?...Dar in acelasi timp azi ei nu uita sa te de-a afara pentru bani?! Pentru 30.000 de lei!... Astia sunt reprezentatii lui Dumnezeu pe Pamant?...Da? Intreaba-te atunci cine este cu adevarat Stapanul lor! Nu ei!...Dumnezeu pe care il propovaduiesc duminica de duminica si joi de joi de la amvon!"
 Nu cred ca am simtit mai multa durere in suflet decat in aceea dupa-amiaza de duminica, mai multa furie, mai multa deznadejde si neputinta decat in aceea zi! Eram singur si nimeni nu venise sa ma mangaie! M-am intors acasa ars la propriu in fiinta mea, in zdrente, umilit, fara nadejde, fara dragoste, fara credinta... Si acum ma intreb de ce atata suferinta? De ce atata durere! Nu pacatuisem cu nimic! Nu era nimic rau care sa ma descalifice pentru a traii o durere atat de crancena! Nu eram un fiu care dupa ce cheltuise averea tatalui ajunge de foame la porci, ci eram un fiu luat si aruncat la porci de un grup de oameni!
 Ceva mai tarziu inrobit de durere cu lacrimi in ochii, cu mintea intunecata i-am spus lui Dumnezeu: "N-as fi facut unui prieten ce mi-ai facut Tu mie, Doamne!" Dumnezeu s-a stins incetul cu incetul in fiinta mea. Am incercat sa ma inscriu ca membru in alta biserica, dar parca totul se opunea. In final am pierdut totul legat de credinta! Sau aproape totul! Caci daca pierdeam totul poate azi as fi scris despre altceva! Si totusi El este Dragoste! Daca m-a iertat si ma iarta pe mine zilnic cu toate pacatele mele, in mod sigur e Dragoste! Daca El ma invata sa ii iert pe cei ce m-au calcat in picioare, este pentru ca El este Dragoste. Daca El ma invata sa fiu frate si prieten (si nu e usor), celor care au uitat de mine a doua zi dupa ce am fost alungat din biserica, este pentru ca El este Dragoste!
 Experientele noaste particulare nu sunt doar ale noastre. Nu traim pur si simplu pentru noi... Ce am trait eu nu a fost doar durerea mea, ci mai mult decat orice mangaierea ta, a noastra. Sansa pe care El mi-a dat-o mie a fost si raspunsul pentru sansa ta. Nu eu, ci tu dragul meu, esti important! Nimic nu e lipsit de noima. Tot ce traiesc eu, ce traiesti tu sunt cumva interconectate. Suferinta nu descrie nonsensul, ci poate un sens pe care nu il cunoastem inca. Nu trebuie sa credem ca Dumnezeului care a creat omul nu-i pasa doar pentru ca lumea e plina de faradelegi. Putem sa-L alegem si atunci un strop din raul lumii se va stinge. Putem sa ne batem cu pumnul in piept ca ne suntem stapanii totali ai destinelor si sa adaugam inca un vreasc la rugul ce arde lumea. Vrem sa avem un liber-arbitru absolut si incontestabil, dar atunci cand vreo nenorocire se abate in dreptul nostru am vrea un Dumnezeu care elimina, daca se poate, acest drept al omului. Suntem fiintele jumatatilor de masura, a egoismului, a vanitatii, a mandriei.