"Asa trebuie sa fie cu cei care judeca din afara orice actiune, orice fapt de viata: stau la alt etaj" spunea Constantin Noica odata. Undeva in vecini era o nunta, care parea din exterior un haos: voci care cantau, strigate, un geam care este spart...totul fara un ritm pe care cineva din afara l-ar astepta, care i se poate parea absurd, fara sens. Dar in interior? se intreaba filosoful. Acolo exista o ordine, un ritm pe care nu il percepe decat cel implicat, "cel ce sta la acel etaj".
Muzica pe care o auzea fratele celui risipitor in casa care era pana atunci trista si tacuta, i se parea stranie si aproape un sacrilegiu. Bucurie? Muzica? Jocuri? Fericire? Nu se poate! Adica cum? Vine fiul cel mic dupa cheltuirea averii cu toti stricatii si stricatele, imbracat in zdrente, vrednicul prieten si slujitor al porcilor, ii zice ceva tatalui sau la ureche, si gata! acesta repede aduce hainele cele mai bune,incaltariile cele mai bune, ii aduce un inel de pret, simbol al autoritatii, si se organizeaza o petrecere de bun venit, in care cele mai bune mancaruri sunt servite. Tatal este fericit, mai fericit decat daca fiul i-ar fi adus dublul averii pierdute in tari straine. E absurd! Un neascultator are parte de mai multa iubire si pretuire decat cel ce a ascultat mereu...Ceva nu e in regula!
In cateva carti pe care le-am citit si mai ales in cateva filmele pe care le-am vazut de-a lungul timpului, in viata unor familii se petrec tragedii, mor persoane iubite, parinti sau copii, care aduc atata durere, iar preotul nu stie alta incurajare decat:"Caile Domnului sunt de nepatruns!" Asa cred unii slujitori ai Domnului ca reusesc sa incurajeze. Adica habar nu avem ce se intampla...iar asta trebuie sa ma incurajeze pe mine si pe alti semeni ai mei care suferim si avem intrebari.
Intr-o familie binecuvantata de Dumnezeu se intampla o tragedie enorma: mor toti cei zece copii. Tatal un credincios profund se imbolnaveste si el grav. Averea este spulberata. Viata acestui om devine un esec total. Moartea se apropie. Durerea nu are limite. Iar ceea ce parca e mai dureros decat orice e acel:"De ce? Unde am gresit?" Vorbim de credinciosul Iov. Care isi face un proces de constiinta si care nu gaseste eroarea sau pacatul care l-a adus in situatia aceia. Alaturi de el, sotia lui, devastata de durere si furie ii striga:"Blestema-L pe Dumnezeu si mori!" Dar cel mai dulce si pur lucru din inima unui credincios, iubirea si fidelitatea pot inca sa straluceasca si sa aduca in intuneric viata: Primim doar binele de la Dumnezeu? Primi doar pace, bucurie, speranta, prosperitate, apreciere. Atat? Restul nu se pune? Durere? Tristete? Faliment? Luam din mana Domnului cand ea are ceva ce ne aduce bucurie, dar nu si atunci cand ne aduce lacrimi?
La scurt timp au venit trei prieteni sa il incurajeze, iar incurajarea lor s-a transformat in acuze: "Esti pacatos! Pentru ca toti pacatuiesc si tu nu esti mai bun decat altii! De aceea ti se intampla raul!" De atatea ori ne dam cu parerea si in functie de imprejurari, ne place sa ne dam cu parerea, intr-un mod foarte "inteligent" cum facusera ucenicii Domnului cu un orb: "Cine a pacatuit de s-a nascut orb? El sau parintii lui?" Dar intrebarea era cum putea sa pacatuiasca inainte de nasterea sa? Isus ii corecteaza : S-a nascut asa pentru a se vedea in el lucrarea si puterea Domnului!
De multe ori suntem la un alt etaj si auzim doar zarva nu si ritmul pe care Dumnezeu il impune si care are sens.
Sotia lui Iov, cei trei prieteni, vecinii lui si nici macar Iov, nu au inteles ca era ceva mai mult decat o "rautate"din partea lui Dumnezeu. Era o incercare din care Iov a invatat ca a te smeri la picioarele lui Dumnezeu e lucrul cel mai bun in astfel de situatii, sa te ghemuiesti la singurul adapost adevarat atunci cand vine furtuna, cand vanturile ce aduc nenorocire se abat asupra credinciosului. Sa vezi si ce vede Dumnezeu, nu doar gramada de gunoi din viata ta. Sa auzi si alt glas decat cel al celor din jur care nu au inteles nimic, dar isi dau cu parerea. Sa intelegi ca incercarea pe care o treci, nu e un test pe care Dumnezeu ti-l da ca sa vada cat poti sa rabzi. Niciodata incercarea nu e ca sa stie El cat poti, ci ca sa stii tu cat poti. Daca esti biruitor El este biruitor cu tine. Daca cazi este binecuvantarea pe care El ti-o de a te cai si de a te ridica, de a vedea unde firea are putere. Cu victoria si cu esecul trebuie sa vi inaintea lui Dumnezeu. Pentru a ii multumi, a te smerii si al ruga pe El ca sa lucreze in continuare. Esecul si biruinta ne pot apropia de Cel PreaInalt, daca il lasam pe El sa intervina si sa lucreze, fara sa ne vedem altfel decat El ne vede: farame de viata! Dar farame pentru care Fiul Sau in cel mai maret gest de iubire posibil a murit, pentru ca noi sa traim.
Trebuie sa intram in acel ritm in care Dumnezeu lucreaza, in aceea sarbatoare a vietii, in ritmul acelei muzici ceresti de bucurie pe care Biserica iertata, mantuita, curatita cu sangele varsat pe Cruce o traieste, o simte, pentru a intelege de ce un pacatos in zdrente are parte de tot cei mai bun, iar truditorul nerisipitor nu. Trebuie sa ascultam glasul Domnului pentru viata noastra in genunchi, in rugaciune, in Cuvantul viu al Domnului. Caile Domnului pentru noi nu trebuie secretele cele mai bine pazite din Imparatia lui Dumnezeu, ci dorinta Sa e sa nu fim ca niste catari fara pricepere, obligati ca prin actiuniile Sale sa ne duca de la spate in locul unde trebuie pentru a lucra spre Slava Sa. Domnul vrea sa impartaseasca cu noi destinul nostru. Ioan cap.15 vers.: "Nu va mai numesc robi, pentru ca robul nu stie ce face stapanul sau; ci v-am numit prieteni, pentru ca v-am facut cunoscut tot ce am auzit de la Tatal Meu". Domnul vrea sa stim ce doreste El de la noi, de aceea ne-a facut cunoscut Voia Sa. Nu mai exista taine, exista raspunsuri pe care le vom afla intreband.
Am avut si eu un astfel de moment de durere, de dezamagire, cand a murit tatal meu. Dincolo de nepasarea celor din jur, nu doar pentru durerea mea, ci mai ales pentru ca pierdeam lumina lui Dumnezeu, era ca nu intelegeam de ce. De ce sa existe atata suferinta, atata durere, caci ma asteptam ca un crestin sa fie ocolit de necazuri de acest fel. Sa vezi ca o fiinta draga se topeste din cauza cancerului, ca in fiecare zi moare cate un pic, ca in final abia se mai misca, iar tu nu poti face nimic, nu poti face absolut nimic, decat sa te rogi ca sa se produca o minune, care nu mai apare niciodata... ca la final omul parintele tau are jumatate din greutatea pe care o avea cand era sanatos... Inca mai aveam un pic de putere, iar atunci cand am primit vestea ca a murit (eram la servici), am ingenunchiat si am zis: "Faca-se voia Ta!"
Dar timpul a trecut, iar prietenii mei (oare am avut vreodata prieteni?), nu erau prea interesati de problemele mele. Poate nici eu nu am fost la randul meu...Dar eu m-am scufundat...Apoi cateva neintelegeri cu conducerea bisericii, pentru care nu m-am considerat vinovat cu nimic, au adancit framantariile, apoi am fost exclus pe termen nelimitat din biserica pentru pacatul de neiertat de a nu fi platit cotizatia vreo 5-6 luni. Stiu ca pare incredibil si nu ma deranjeaza sa fiu catalogat mincinos, e prea putin fata de ceea ce merit sa fiu catalogat. Dar e adevarul.
Spre deosebire de Iov eu nu am avut credinta. Furia mea s-a transformat intr-o dusmanie impotriva Celui PreaInalt. Cum putea El sa aiba astfel de slujitori, lipsiti de dragoste crestina, ci doar de dorinta de a aduce citi mai multi bani la visteria bisericii? Nu cumva El era ca ei? Nu cumva tot ce invatasem pana atunci, era doar o mare minciuna si singurul adevar era rautatea?
Ma scufundam in fiecare zi si nu aveam prieteni care sa ma ajute...Nu mai aveam biserica, nu mai aveam pastor, nu mai aveam crestini care sa aiba puterea Duhului Sfant si care sa strapunga scoarta celui rau care imi inabusa sufletul, nu mai aveam frati si nu mai aveam surori. Am cautat ajutor la o alta biserica, dar acolo cunosteam destul de putine persoane, nu aveam incredere, nu m-am putut deschide si sa le spun ce ma rodea tot mai tare. Am devenit singur, chiar si fata de sotia mea, si chiar daca au existat multi crestini care se rugau pentru mine, nu era oare bine sa incerce sa imi vorbeasca? Oare nu asta ne cere Domnul Isus? Sa vizitam pe cei bolnavi sau in inchisoare?...Si poate se refera si la un sens spiritual, nu doar unul pur material. Dar cel mai placut e sa trimiti orice gen de activitate pe care trebuie sa le facem noi, Domnului! El stie mai bine, iar noi traim intr-o criza materiala si financiara mereu de cand ne stim,asa ca nu avem timp. Asta e!
Am inceput sa merg rar la biserica, tot mai rar, iar cum fiinta omeneasca doreste permanent ceva deosebit de actuala situatie, am testat tutunul si alcoolul. Excelent! Iata ceva ce iti umple stomacul, plamanii si creierul cu senzatii noi si intense. Ba chiar si cu tovarasi cu care poti sa povestesti orice, in locuri speciale petru un strop de tarie si un strop de vorba, care nu iti spun niciodata ca ceva e pacat, ca e rau, ci orice ai face e bine, pentru ca in lume singurele pacate sunt, nu-i asa?, sa te lipsesti de placeriile vietii. Iar placeriile vietii insemna totul. Tot ce iti aduce o satisfactie materiala sau, pentru cei culti, una intelectuala. Ba chiar si una stiintifica: nu exista Dumnezeu! ca daca El ar fi, nu ar fi boala si suferinta. Cum sa contrazici o gandire de o astfel de profunzime? Din cateva cuvinte pline de logica ajungi la aceeasi concluzie pe care maretul savant al secolelor XX si XXI, Stephan Hawking, s-a straduit cu ajutorul fizicei cuantice anii de zile sa demonstreze, si a reusit cu greu sa se convinga singur, cand ar fi trebuit doar sa intre intr-un astfel de loc, unde coniacul si gandirea abstracta sunt la ele acasa si sa asculte un pic din filosofia paharului.
Se poate aluneca atat de usor si sa revii atat de greu, daca se mai revine vreodata. Poti disparea atat de usor in neantul necredintei, mai ales daca biserica e pentru tine, si pentru altii, un gen de club unde stam si ne plictisim cateva ore pe saptamana, ca sa ne intoarcem la poveriile noastre de toate zilele. Cand credinta devine o repiratie grea a unor plamani obositi si imbacsiti de smogul unei lumii pline de minciuna si urat. Atunci cand cei pusi de Dumnezeu nu mai dau hrana, nu se mai implica si nu mai pastoresc turma, Cuvantul Viu e inlocuit cu povesti predicate din amintiri sau din fantezii de doi bani. Iar genunchi relaxati nu se mai pleaca in rugaciune, ca-i doare, iar stomacuriile prea pline uita ce inseamna postul si inimiile prea goale ce inseamna vegherea. E usor sa nu mai intelegi planul lui Dumnezeu, sa nu mai fi implicat in el, Biserica sa para doar un zgomot inutil...Iar tu sa fi pierdut intr-o lume de pacate! Sa fi la un alt etaj!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu