Acum aproximativ doua saptamani citeam cu tristete despre moartea unui frate al nostru pe care eu personal nu l-am cunoscut, dar prin care multi au fost binecuvantati de Dumnezeu. Radu Muresan a fost redactor sef la Radio Vocea Evangheliei din Cluj. Si a mers in Africa pentru a lucra la infiintarea unui post de radio...Din pacate nu a mai vazut implinindu-se dorinta sa. Dar am inteles ca au fost multi intristati ca Dumnezeu nu le-a ascultat rugaciune pentru vindecarea acestui om. Si se intrebau de ce Domnul nu actionat.
Exista atat suferinta, dar atat de putine raspunsuri. Vedem ca intr-o oglinda intunecoasa, niste contururi sterse si incercam cu mintea noastra sa pricepem durerea din jurul nostru si sa umplem golurile datorate necunoasterii. Si e cu atat mai greu atunci cand durerea ne loveste pe noi insine.
Aseara am vazut un film interesant despre aceea parte din viata lui C.S. Lewis, marele apologet crestin, in care o cunoaste pe Joy Grisham, o evreica americanca, fosta comunista atee, transformata de scrierile patrunzatoare ale acestui om intr-o crestina. Ceva mai tarziu se casatoresc, insa un cancer de oase face ca sentimentele scriitorului sa se transforme dintr-o prietenie putin cam bizara, intr-o dragoste deplina. Numele filmului este Shadowlands si cu toate ca nu are profunzimea spirituala a unui film creat de crestini adevarati, este totusi impresionat sa vezi zbuciumul sufletesc al celui care credea ca stie foarte bine ce inseamna suferinta si durerea. Dar una e sa diseci experientele altora in materie de suferinta si alta este sa ajungi personal "disecat" de propria ta durere. Il vedem pe Lewis vorbind cu relativa usurinta de suferinta ca fiind unealta prin care Dumnezeu ne desavarseste, dar cat de cumplita e aceea dalta cand loveste in sufletul scriitorului.
Cunoastem atat de putin si poate ca suferinta ar fi mai mica daca am putea vedea sensul ei. Dar daca am vedea totul, am cunoaste cu precizie si in amanunt orice, nu ar mai exista credinta. Si cea mai mare teama a inimii noastre in durere este ca totul se poate petrece fara un sens, fara ca lui Dumnezeu chiar sa-i pese. E soapta plina de rautate a diavolului, soapta celei mai cumplite amaraciuni, in care cel rau vrea sa ii spuna crestinului aflat in suferinta ca totul e o minciuna, ca lui Dumnezeu nu-i pasa de fiecare fir de praf din Univers, caci asta suntem - fire de praf zburand intr-un Univers rece, fara sens, fara directie...
Omul poate indura mult daca stie ca actiunile lui conteaza. Atatia si-au dat viata, singura lor viata in razboaie, revolutii sau rascoale, sperand ca moartea lor sa aduca libertate patriei lor sau o viata mai buna pentru copii lor...Viata poate fi sacrificata pentru o cauza dincolo de ceea ce este in om. Dincolo de instinctele de conservare, de frica de moarte, de frica de final.
Imi aduc aminte cu groaza cand in urma cu patru ani un tren incarcat cu benzina a aparut in gara Cristian cu doua locomotive din care dintr-una ieseau flacari tot mai puternice cu fiecare minut car trecea , in mare parte si din vina mecanicilor care s-au panicat si au actionat prosteste, aducand trenul intr-o zona locuita, in loc sa il opreasca intr-o zona mai departe de cladiri si oameni, unde o eventuala explozie ar fi fost mai putin periculoasa. Iar apoi in loc sa desprinda locomotiva de vagoane si sa o duca intr-un loc mai putin expus, au deschis usiile laterale pentru a putea sa actionam cu stingatoare, dar oxigenul primit a facut ca flacariile sa isi dubleze inaltimea si puterea.
Niciodata nu mi-a fost mai teama decat atunci. Eram aproape convins ca voi muri. Familia mea se afla in locuinta de serviciu la doar vreo 25 de metri de vagoanele pline de benzina. Instinctiv am vrut sa fug inspre padure. Am vrut sa imi anunt sotia sa fuga cu fiica mea din casa. Dar m-am gandit ca poate cele 30 de secunde ar putea sa fie decisive...Poate au fost, nu voi stii niciodata! Stiu ca Dumnezeu a vrut ca sa nu se sfarseasca toate atunci...
Ce ne face pe noi oamenii sa ne oprim instinctele si sa actionam impotriva realitatii unei catastrofe iminente? Speranta si credinta! Si nu in ultimul rand iubirea! Sacrificiul inseamna toate acestea impreuna! Chiar daca apostolul Pavel spune ca cunoastem in parte, iubirea, credinta si speranta nu ne sunt date in parte. In Dumnezeu le gasim izvorand si daca ne deschidem inima le primim. Credinta, speranta si iubirea ne spun ca exista raspuns chiar daca nu il cunoastem inca. Ca exista totusi sens chiar si atunci cand ratiunea marginita de omenesc si amaraciunea din noi striga ca nu exista nici unul...
Poate nu avem raspuns pentru durerea din viata noastra, dar avem credinta si speranta! Raspunsul este mai lung si nu este compus doar din ce ni se intampla azi si nici ce s-a petrecut ieri...Si nici macar ce se va petrece maine. Raspunsul este lung si il vom primi o eternitate.
De atatea ori am vazut la inmormantari preotul sau pastorul intrebat de familie indurerata de ce s-a petrecut aceea nenorocire. Iar familia a primit raspunsuri atat de seci: "Este voia lui Dumnezeu!". "Caile Domnului sunt de nepatruns!" Adevarat, dar inutil! Trebuie sa credem si altceva, nu doar ca nu exista raspuns pentru noi.
Cunoastem in parte, dar credinta ne ajuta sa vedem obstacolului, nu mai mare decat e, nu mai inspaimantator decat e, pentru ca mereu Dumnezeu are solutia oricarei probleme, chiar daca suna ca un cliseu. Speranta ne face sa vedem dincolo de obstacol, dincolo de suferinta care ne-o provoaca. Iubirea este pasul plin de curaj pe care il facem peste obstacol, peste spini, peste durerea noastra. Stim ca Dumnezeu ne iubeste si iubirea Lui transforma lipsa de sensuri din viata intr-o fiinta care se aseamana tot mai mult cu Fiul Sau.
Cu toate acestea stim ceva, ceva ce ni se spune des si parca e tot mai greu de crezut: De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Romani 8:28. Ce inaltator verset! Parca ar fi in continuarea lui 1Corinteni 13:12. Deci chiar daca nu cunostem absolut tot, exista un adevar greu de crezut, pentru ca cea ce traim pare a fi tocmai opusul celor spuse in acest verset. Si asta pentru ca vedem viata ca franturi, evenimente care nu par sa aiba legatura prea mare unele cu altele, insa Dumnezeu ne vorbeste aici de un tot care incepe prin alegerea noastra inainte de intemeierea Universului material si continua intr-un plan ce se va sfarsi in vesnicie...
Poate asta ar trebui să spunem celor îndurerați...Anume că știm ceva mult mai profund decât că habar nu avem de planurile și căile lui Dumnezeu. Ca știm planul lui Dumnezeu, știm voia lui cea bună, plăcută și desăvârșită: Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. Romani 12:2. Daca vom trai cu idea inutilitatii care este propovaduita in lumea de azi, nu vom putea sa intelegem voia lui Dumnezeu si nu vom gasi sensuri nu numai pentru suferinta noastra, dar nici macar pentru bucurie. Nu vom gasi sens pentru credinta, speranta sau iubire, iar sacrificiul va insemna cel mult o gluma buna. Nu ne va mai ramane decat durerea in stare pura care nu duce la nimic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu