Ateul si umbra lui Dumnezeu

 Regretatul academician francez Andre Frossard a avut binecuvantarea in tineretea lui ca Dumnezeu sa i se reveleze intr-un mod supranatural cu toate ca era ateu, nu printr-o analiza spirituala, ci ca traditie capatata in familie. Cu o doza semificativa de umor el arata diferitele tipuri de ateism in cartea sa Intrebari despre Dumnezeu. Unul dintre tipuri descrise este cel marxist. Acesta "nu numai ca neaga existenta lui Dumnezeu, dar L-ar da afara daca cumva El ar exista..."
El insa se definea avand un ateism al idiotilor cum recunoaste,  un ateism care nu se intreaba despre existenta lui  pe acest Pamant. "Ateul idiot nu pune intrebari. I se pare firesc sa fi fost asezat pe o minge de foc, acoperita de un strat subtire de clisa, ce se rostogoleste in jurul ei cu o viteza supersonica si in jurul unui soi de bomba cu hidrogen, antrenata in miscarea giratorie a miliardelor de lampioane de origine enigmatica si cu destinatie necunoscuta."
 Cred ca e rar un ateism real, sincer, atat de real incat sa nu se intrebe acel om care il are niciodata de ce asa si nu altfel. Sa fie atat de consecvent cu sine, incat nu numai supranaturalul ori divinitatea sa nu aiba nici cea mai mica importanta pentru sine, dar nici macar el sau viata sa, tot ceea ce ar putea trai sau experimenta sa nu aiba valoare din clipa in care s-a descoperit pe el insusi ca fiind doar un cumul de procese biochimice, iar gandurile sale doar impulsuri electrice care polarizeaza negativ sau pozitiv mineralele din care este alcatuit.
 Este acesta adevarul? Caci daca este asa e inutil absolut tot ce facem, absolut orice gand am avea. Si totusi orice om cu orice religie sau fara religie, are aspiratii in viata, unele bune, altele rele, dar in orice caz toate considerate bune pentru sine, chiar si gesturile extreme cum ar fi crima sau sinuciderea, chiar daca acestea sunt privite negativ de cei din jur. Chiar daca aceasta idee pare socanta. Cand Pavel spune ca nimeni nu s-a urat pe sine niciodata, nu e o vorba aruncata in vant, ci realitatea oricarui om de a ajunge la un bine pe care il vede sau il crede. Ori aspiratia e tocmai lucru care ma face sa ma intreb daca afirmatiile ateului despre divinite si mai ales despre viata sunt crezute chiar si de el, sau totul devine un soi de moda in care cineva imbracandu-si personalitatea doreste daca nu sa socheze, cel putin sa arate ca este cineva.
 Stephan Hawking ne demonstra acum vreo doua luni ca dincolo de saliva scuipata din belsug inspre religie si filosofie, "biochimia" sa a dorit sa experimenteze si senzatiile unui club de swingeri, aratand astfel ca este destul de putin consecvent cu ideile pe care le impartaseste cu o generozitate suspecta la tot felul de conferinte si pe care le doreste traite si de altii. Dar nu intotdeauna simtind nevoia sa le traiasca si el. Daca suntem doar niste substante chimice care se iluzioneaza sa creada ca ar fi ceva mai mult decat ceea ce sunt, de unde dorintele imorale pe care le simtim si le dorim a le experimenta? Desigur Biblia ne spune ca pacatul este inscris in noi, ca avem tendinta de a pacatui mereu, dar pana si acest lucru ar trebui sa ne faca sa ne intrebam daca nu exista ceva mai mult decat biochimie.
 Svetlana Allilueva, fiica lui Stalin povestea ca pe patul de moarte tatal ei, cu cateva clipe inainte de a muri si-a revenit, doar pentru a ameninta cerul cu pumnul inclestat intr-o ura si furie aparent de neinteles din partea unui ateu. Te face sa te intrebi ce gen de ateism este acela in care se doreste doborarea lui Dumnezeu de pe tronul Sau  la propriu. Si poate ca Lucifer a fost in felul sau primul ateu ce a existat, nu atat ca nu credea in Dumnezeu, ci pentru ca la un moment dat nu l-a mai dorit pe Dumnezeu in viata sa. Si cred ca acest lucru era mai real in definirea ateului si a ateismului: nu atat ca nu crede, ci mai mult decat orice, ca nu vrea sa creada. Iar a nu vrea si a fi convins de o imposibilitate a existentei divine sunt doua notiuni diferite.
 In filmul crestin The Encounter,  personajul principal le spune unor oameni adapostiti de o furtuna puternica intr-un mic restaurant, un adevar profund care mi-a dat mult de gandit, mie cel putin: Zgariati suprafata oricarui pacat si dincolo de pojghita sa, veti da de mandrie! Teribil adevar! Dincolo de orice placere sau gand ce este gresit in viata se afla propria noastra mandrie... Iar a nu crede nu este o aparenta realitate nascuta in urma experimentarii adevarului sau a unui calcul matematic si care da un rezultat nul, ci dorinta de a nu avea Dumnezeu, pentru a fi Eul dumnezeu. Ateismul este o religie a negarii lui Dumnezeu, dar a proslavirii sinelui, nu lipsa totala a religiei. Orice religia are un Dumnezeu caruia se doreste sa ii slujeasca. Ateismul este religia care se lupta pentru a nimici orice divinitate exterioara si de a introna sinele.
 Intr-un alt eseu va spuneam ca inchinarea este inscrisa in om, indiferent cat de pacatoasa este o fiinta umana, ea se va inchina, va preamari pe altcineva sau pe sine, dar nu va putea sa stea niciodata departe de acest act. Inchinarea este strans legata de credinta omului. El se va inchina celui in care crede. Nu cred ca poti separa aceste doua elemente ale vietii interioare umane. I-ati vazut pe bietii nord-coreeni cand a murit Kim Jong Il. cum plangeau isterizati stand in genunchi in fata tablourilor cu Marele lor Carmaci, dovedind chiar daca la proporti exagerate si cred false, inchinarea lor. Nici macar ateismul comunist nu mai e ce era odata! Sau ce afirma ca e!
  Daca nu ma insel ,si cred ca nu o fac, vedem aici clar ca nu poti exista fara a avea o credinta in ceva, nu in nimic, ci chair in negatia divinitatii, care ridica automat sinele la rang de zeu. Este o aparenta libertate, care iti confera posibilitatea de a face mult mai mult decat iti doresti, fara sa te temi ca privirea indiscreta a lui Dumnezeu ar fi prezenta in viata ta 24 de ore din 24. Ori aici este ceea ce Lucifer a sperat ca se va intampla atunci cand rebeliunea impotriva lui Dumnezeu va izbandi, iar el va fi cel ce va dicta lumii spirituale noile sale legi. Nu e nimic diferit. Omul inspirat de mandrie reactioneaza identic. Si chiar daca diavolul a pierdut razboiul dus cu Yahveh, a capatat o libertate neasteptata, probabil, de a face ce doreste, dar nici nu a mai fost capabil de ceva bun, de ceva corect, pentru ca nu a mai avut libertatea de a face. Si poate ca a inteles ca nu exista o libertate absoluta, ci o liberatate in cadrul bun sau rau, in cadrul divin sau demonic si care nu se pot amesteca.
  Domnul Isus ne spune ca nu putem sluji la doi stapani. De ce la doi? De ce nu la trei sau patru? Ori chiar mai multi? De ce avem de ales doar intre doi? Pentru ca nu exista trei stapani. Nici macar acela care il elimina pe Dumnezeu si se pune pe sine stapan, nu poate intelege ca el nu e al treilea stapan, ci rob celui rau. Nu avem libertatea deplina, ci liberatea de a asculta de voia unuia dintre stapani. De a ne inchina in final doar unuia. Putem avea libertatea in Christos sau libertatea de a face cele mai urate pacate.