Ce arde inimi și în cenușă-i darnic?
Voim atâta-n viață noastră seacă,
Robie grea în lanțul ce ne pleacă.
Și nu e om sa nu-și dorească lumea...
Dar câte lumi să fie astăzi oare
Sub stele, nori și dulce soare
Ca să ne umple, spirite avare?...
Ce am adus noi de cerem totul?...
Doar cu un icnet am venit în viață
Și cu-un suspin o parăsim în ceață
Tot ce ramâne-n urma este golul....
Să fim doar strop ce își visează Oceanul,
Sau suntem mări încătușate-n picuri?...
Să nu fim mult mai mult decât doar aburi,
Decât doar umbra ce-și târăște pasul?
Nu este fiecare om diamantul
Creat de Mâna sfântă cea din Ceruri?
...Căci de-i așa cine-i Sforarul
Ce în minciuni ne vrea legați de-a pururi?...
Să nu mai fie lacrimi și iubire
Decât pentru nisipul veștejitei fire?
Pentru dragoni, năparci și amăgire?
Când viețile de aici sunt mărgărite?....
Aceasta era ultima creatie neterminata a lui Abel...Dorise sa o termine dar stia ca nu mai era timp. Era urmarit si era o chestiune de ore sau in cel mai bun caz de zile pana cand totul se va termina. II era frica! Ar fi vrut sa traiasca inca multi ani sa simta aerul rece al diminetilor, sa contemple serile de mai cu inca atat lumina, cu atata ciripit voios de pasari si un strop din umbra frumusetii de alta data. Cu ani in urma aici isi incepuse distrand pe cei cu multi bani...Azi in Balzeb nu mai distra pe nimeni, dar incerac sa aduca cate un strop din Adevar si era sigur ca tot aici, acum totul se va termina. Dar simtea ca nu mai exista cale de intoarcere...Anii care ii traise in aceasta agonie a unui razboi ce nu era un razboi cu clasica violenta, ci mai degraba un razboi al sufletului il facuse sa oboseasca mai greu decat daca loviturile muschetelor sau tunurilor ar fi fost aproape de el. Nu mai rabda amagirea unui Sarpe ce se dorea rege, cand oamenii inlantuiti de el, traiau o viata grea prin insusi navala dorintei, ce ca un torent ii ducea tot mai jos...Isi ura zilele cand tacuse prins de aceasi teama....
Incepuse cu fulgi usori, sa ninga, in timp ce cei cativa oameni ce-l ascultau pareau mai inghetati in durerea lor pe care o topea versurile dramaturgului, decat statuile de gheata ce iarna se nasteau in Balzeb...Parca toata distractia pierea in ideile unui om ce se apropia de batranete, dar care era atat de impresionant in cuvintele fara frica ce le rostea. dar ca niste naluci oameni in zdrente se apropiau sa asculte de acest om care nu mai radea de anii multi, decat atunci cand se amuza de sine insusi, o nebunie interzisa de Regele lor ca una dintre cele mai groaznice blasfemii. Cum cand esti cineva sa razi de tine insuti, sa glumesti despre valoarea ta? Inchipuitit-va un Dragon care ar fi ras de el insusi!
Piata cu cei cativa zeci de oameni ce nu se dadeau plecati isi crea un covor alb de nea. Era ceva atat de aparte in muzica versurilor, in gandurilor celor pentru o clipa descatusati de lantul sinelui si a Dragonului...Se simteau mici si neputinciosi si pentru o clipa se privira unii pe alti...Se cunosteau cei mai multi de atatia ani, dar pentru o clipa lunga parca cat o eternitate nu s-au mai judecat, nu s-au mai urat, nu au mai simtit urgia unui furii nebune...Si poate pentru un o clipa, cumva in mod tainic binecuvantarea Regelui Minunat s-a coborat intre ei...
Un soldat intunecat cu o armura ce parea ca vrea sa impresioneze pe cei din bogatul orasel, din otel special de Cordoba, il lovi pe Abel peste fluierul piciorului stang facandu-l pe acesta sa geama si sa se prabuseasca in genunchi. De undeva dintr-un colt de strada, din intuneric cativa ostasi cu efigia Dragonului aparura aruncandu-se peste Abel si peste cei cativa de langa el care instinctiv, treziti ca dintr-o dulce visare doreau sa-l apere.
- In numele Stapanului Dragon, va cerem sa plecati acasa! striga un slabanog inalt care parea sa-i conduca pe ceilalti.
- Acasa... la ce?...murmurara cativa oameni inca miscati de cuvintele lui Abel si care simteau pentru prima oara o altefel de furie, nascuta de nedreptatea soldatilor. Acasa unde, javrelor ce ne spuneti ca suntem liberi? Unde ne e libertatea voastra, ticalosilor? Unde ne e blestemata aia de democratie despre care ne vorbiti zilnic? Exista democratie cand nu ai ce manca, exista libertate cand copii nu au cu ce se hrani si plang in patutul lor? Ce Dragon ne conduce de atatia ani si tot ce avem nu este doar decat mai multa saracie? Ce suntem noi acum decat gunoiul acestor nelegiuiti ce ne conduc doar spre a prostiei amagire?
Multimea destul de mica fu parca electrizata de intrebarile celor cativa curajosi, care isi simteau saracia si goliciunea interiora altfel, dupa ce ascultasera si cugetasera la cuvintele actorului...
- Mergem din nou sa ne dorim ce ne vrea pentru noi Dragonul? Dorinte idioate... Foc si scrum?... intreba un batran satul si scarbit de reguli, dragoni si soldati cei umpleau oraselul care odata fu atat de placut si linistit. Traim sau murim?...ranji acesta cu dintii sai galbeni.
Soldatii care il pandeau pe Abel se repezira asupra acestuia, tragandu-l din fata multimii si care naucit de durere si de teama statea tinandu-si mainile la piciorul ce incepuse sa sangereze.
- Inapoi! Inapoi, javre proaste!... urla sergentul cu sabia in mana vazand ca in mod inexplicabil oamenii din piata nu pareau impresionati de nimic ce autoritatea Dragonului ar fi trebuit sa aduca.
- Inapoi la viata voastra de rahat, jeguri ticaloase, urla acesta cu o ura demna de stapanul sau Dragon...Inapoi sau va voi ucide pe toti ticalosilor, blestematilor, dornici numai de placeri marsave ca voi! Plecati la desfraul vostru, la tarfele si aurul vostru blestemat, la templele jegoase, la minciunile voastre ce le traiti zilnic, scursuri ale Turnului!...
Era prea tarziu sa isi dea seama ca facuse o greseala. Din pacate ,Abel fu insfacat rapid si pus intr-o caruta de fier, un soi de temnita mobila, pazit de niste soldati gata sa moara decat sa le scape prada.Totusi actorul vazu, incatusat, lovit, cum oamenii din piata se reped asupra soldatilor si a sergentului ce incerca sa le tina piept targovetilor plini de furie si ura.
- Daca ati inteles ceva din ce am spus, opriti-va! striga Abel cu un glas ce acoperea urletul furios al multimii. Opriti-va! Iubiti, traiti, fiti oameni! Daca e sa murim, murim, dar nu asa...Fiti minunati, pentru un Rege Minunat!...
Ca atinsi de o incarcatura electrica oamenii se oprira. Trei soldati zaceau ucisi pe caldaram in cele cateva clipe de razmerita, si alaturi cinci oraseni care poate pentru prima data au dorit altceva decat Dragonul ce-i conducea de anii de zile. Sangele picta zapada ce deja adusese un proaspat covor alb in cetatea pacatelor, Balzeb.
- Nu aceasta este calea! suspina greu actorul. Calea este sa renuntati la dorinta nebuna din fiecare zi care va duce la nimicire! Uitati de voi! Uitati de dorinta! Uitati de violenta! Uitati pana si de Dragon, dar nu uitati de vecinul de langa voi...Dar nu uitati nicicand de cel de langa voi!...
O lance il atinse pe Abel in timp ce vorbea. Un soldat furios il lovi cu varful sulitei. Nu era o lovitura grea, dar era una dureroasa. Multimea privi si parca ar fi vrut sa intervina.
- Nu! Nu aceasta este calea! spuse cu greu Abel chinuit de durere si prabusindu-se pe fundul carutei. Soldatii capatand curaj vazand ca nimeni nu mai inainta spre Abel isi intinsesera halebardele catre multimea ce era aproape impietrita, aratand un soi de curaj al lasului care stie ca amenintarea s-a oprit, iar teatrul pe care il joaca da bine in ochii comandantilor.
.................................................................................................................................
Ceava mai tarziu, undeva departe intr-un castel de piatra o misiva primita il facu pe Dragon sa ranjeasca gretos si multumit.
Ii dadu depesa contelui Viespin, care citind-o era surprins:
- Un actor, Marite Domn? spuse cu un soi de sila si dezamagire.
- Cred ca inca nu intelegi, prietene, ca doar cateva cuvinte cu putere, cu har, pot rasturna o imparatie! Si stii ce este cel mai important in orice lupta: sa il faci pe inamicul tau sa nu realizeze propria importanta! Amageste-l ca oricum tot ce face e doar un fum... Du-l in punctul in care tot ce face pentru Regele Minunat pare ca e doar un strop intr-un lac si vei vedea ca cedeaza! A castiga inseamna sa-l faci pe inamic sa cedeze, nu sa-l rupi in batatali... Daca ar fi altfel de mult as fi fost infrant cu toate pacatele nascute din Turn! Prostii!spuse acesta ridicand din umeri ca si cum nu ar fi vinovat de nepriceperea lui Viespin.
- Cel mai mare dusman din tara mea tocmai a fost prins! Iti dai seama ce victorie am obtinut, striga Dragonul ca si cum deja l-ar fi pe Regele Minunat in fata sa ingenunchiat cu spada la gatul sau.
Viespin ramase uimit:
- Un prapadit care spune ceva versuri si niste povete e cel mai mare dusman al tau, Marite?
-Chiar esti prost, conte! Si stii de ce ma bucur? Pentru ca el le crede! Si asta e grav, e latent!... Tot ce scrie si proclama acest bandit ii face si pe alti sa le creada si altii...Iar cine crede are mereu mai multa putere in el insusi decat cel ce spune vorbe frumoase, intelepte, dar care ii sunt doar impopatanari ale vanitatii.
Cazu pe ganduri si parca isi smulse un gandac de pe maini, aruncandu-si spre sine o privire urata spuse:
- Uneori nici macar vanitatea mea cea dulce nu poate sa tina pe loc sau mai bine, sa scufunde sufletele ce uita de ele insile. De ce nu pot totul? urla el. Ce forta ma obliga sa-i duc pe idioti sus in Turn? de ce nu pot transforma lumea in cenusa impreuna cu mosul ala nebun ce imi sta in cale , el cu fiul sau Salem? De ce nu vin cu ciuntita lor armata sa imi ceara o ultima lupta? Dupa care sa fiu pe vecii invingator? De ce, Viespin?
Se intoarse dupa cateva clipe de analiza formidabila, pe care din toata lumea doar el le putea face si indreptandu-se spre prietenul zise gandindu-se la altceva:
- Cei smeriti care cred si iubesc altceva decat pe sine insisi, pe cei din jurul lor, par exemple pot birui imperii, prietene idiot! Totusi sa fii atat de dragut si nu spune la nimeni asta! Urasc smerenia, urasc sacrificiu personal (of mi-as dori ca cineva sa poata intelege si sa renunte la tot pentru mine), urasc tot ce tine de iubirea a tot ce nu isi gasesc oamenii in uscaciunea lor interioara. Atat timp cat ochiul omului este spre interior EU voi birui...Un ochi spre in afara dincolo de mine sau de sine si o lacrima pentru cel suferind...ei bine...Of!...asta poate insemna streangul mai devreme sau mai tarziu pentru amandoi!
Auzindu-l Viespin se facu alb la fata. Putea sa piarda Dragonul cand stapanea aproape toata landurile? Cele cateva zeci supuse lui puteau fi infrante?...Doar cateva din jurul Capitalei mai era detinute de batranul Rege Minunat! Putea acesta cu cativa actori si niste targoveti ori cu mica sa oaste sa invinga?
Un blestem cumplit se auzi in seara aceea in castelul Dragonului.
- Intelegi? urla cu un zgomot de fierastrau tocit Ducele Dragon.
Dar Viespin, puternicul Conte si confident al Dragonului nu intelegea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu