Când eram tineri în părtășiile pe care le aveam cântam multe cântari noi, așa cum ne recomandă Sfânta Scriptură... Multe din ele conțineau texte pline de un elan tineresc, ba chiar naiv. Nu știu daca și azi se mai cânta acestea, posibil, sau alte cantari cu texte mai putin sociale le-au luat locul. Erau cantari care aratau o bucurie si o bogatie pe care crestinul le poseda, avandu-L pe Domnul Isus in viata, chiar daca sau tocmai pentru că viata pamanteasca nu era una imbelsugata material. Cantam versuri ce spuneau ca aici jos doar o coliba imi ajunge, pentru ca sus ma astepta palate, bogatii si atatea lucruri minunate, plimbari pe strazi de aur etc. Comoara noastra, spuneam noi in cantari, care chiar sunau bine muzical si crestinesc, era Domnul Isus. Nu eram bogati, o confirma contul sarac de la CEC sau banca (sic!), spuneam noi in cantari, dar aveam bucurie caci Domnul era comoara noastra. Pana cand nu a mai fost! Nu a mai fost suficient.Spunea in stilul sau sincer si usor ironic pastorul Pustan intr-un interviu de data recenta, ca ar vrea sa il vada pe ala care se multumeste doar cu o coliba. Ca noua inca ne place sa cantam aceasta cantare, dar mai putin realmente sa o traim. Si personal îi dau dreptate. Cei mai multi dintre tinerii de acum 20-25 de ani cu care cantam aceasta cantare au plecat departe de Romania, unii pe alte continente, poate fiindu-le teama ca ar putea primii de la Dumnezeu un cont sarac la CEC sau banca si o coliba amărâtă, care oricum le ajungea, pentru ca in nici un caz comoara nu era pe acest Pamant...
Intr-una din cugetariile ce se doresc inteligente până te uiti mai atent la ele, acelasi Vladimir Pustan afirma ca nu e pacat sa traiesti si sa fii bogat, ci e pacat sa mori bogat. Acuma poate nu inteleg eu bine maxima, dar a muri sarac cand ai avut bogatie inseamna ori sa stii dinainte cand vei muri ori sa dai un faliment neasteptat! In prima varianta fericirea ar veni din faptul ca ai putea stii cu vreo trei zile macar inainte ca vei muri, printr-un gest de adanca filantropie si smerenie, chemand eventual in functie de marimea contului si cateva televiziuni sa iti fie prin preajma, precum darnicul puscarias crestin Gigi Becali, sa dai tot, fara regrete, gandindu-te ca aici jos o coliba e total suficienta si ca, de fapt, toata viata nu ti-ai dorit decat luxul de a fi un nimeni, sarac, anonim, un Lazar al vremurilor post-moderne inconjurat de patrupede limboase, dar ca intotdeauna visul tau de copil sau tanar crestin pe care l-ai cantat la adunare si l-ai crezut, nu s-a putut materializa, oricat ai fi dorit! Ba chiar emigrand in tari bogate din Vest a fost doar ca sa arati mai clar diferenta dintre omul ce are bucuria romaneasca a saraciei si occidentalul bogat, deprimat si care are, spre nefericirea sa, mai mult decat o coliba: o casa frumoasa si un cont bogat la banca... Trista situatie.
Dincolo de ironia situatiei unii dintre acesti tineri l-au parasit pe Dumnezeu pentru supa de linte. E trist si ca unul care am facut la fel, spun ca e dureros sa il parasesti pe Singurul care te iubeste asa cum esti bun sau rau, tanar ori batran, bogat sau sarac, fara ca macar vreodata sa-si conditioneze iubirea Sa fata de tine cu ceva ce tu ai putea sa-I dai la schimb!... Unii au facut-o dorind bani, eu am facut-o pentru ca imi erau doriti banii! Unii au fost lacomi si au cedat, eu am cedat datorita amaraciunii lacomiei altora.
(Nu ma scuz pe mine, dar framantariile mele nu au fost legate niciodata de seductii materiale. Ba chiar as zice ca lucrurile au stat invers. Cei seduși de bani au fost cei ce m-au ranit primii, iar cei nepăsători următorii... Au fost dureri pur spirituale. Eu nu am fost sedus de valoarea materiala a ceva, ci abandonat cand nu am mai putut furniza ceva din valoarea materiala asteptata. Dispretuit, urat, alungat pentru o mizerabila cotizatie ce ar avea echivalentul azi de aproximativ 10 euro!...Si cu toate ca de fapt nu am scuze pentru decaderea mea, inaintea lui Dumnezeu pentru ca am lasat lastarii de amaraciune sa-mi invaluie inima, cred ca El stie ca nu vreo dorinta de castig mi-a zdrobit inima si sufletul, ci rautatea omeneasca care se regaseste si acum in multi dintre cei ce conduc Biserica. O conduc, nu o pastoresc, sunt lideri si nu slujitori!...Poate si de aceea urasc ideea de lideri ai Bisericii in detrimentul celei de slujitori ai Bisericii.)
****************************
Am vazut dorinte meschine invaluite in visuri dulci de crestinare a celor pierduti din lumea musulmana. Ma duc, imi spunea cineva din grupul meu cu care ma rugam si cantam, sa studiez trei ani la o scoala biblica in Franta, ca apoi sa ma duc in Bangladesh sa predic Evanghelia celor de acolo. Wow! Bangladeshul o țară musulmană deloc favorabila misionarilor creștini! Numai ideea de a merge acolo părea un curaj aproape nebunesc... Au trecut trei ani și-a terminat studiile biblice intr-o țară mai degrabă atee, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Și-a găsit un soț în Franța și a rămas acolo. Bangladeshul nu a auzit nicicând de ea. Și nici cei din România. Nu stiu daca actualmente mai este creștină măcar...Cred ca nu!...Căci până la urmă dacă Dumnezeu te vrea undeva pe această planetă, nu e obligatoriu sa iți faci studiile în Franța, Germania, SUA ori aiurea! Poți invăța deschizând Sfânta Scriptură și mai ales urechea spirituală mai mult decât cei ce ce iși tocesc coatele pe băncile școlilor religioase dorind de multe ori orice altceva.
**************************
Am visat la o trezire dupa Revolutie, în Romania. Personal eram sigur ca românii auzind Evanghelia se vor întoarce la Dumnezeu. Nu știam structura intimă a acestui popor. Din pacate micile noastre mizerii umane, balcanice, ne sunt suficient de dragi ca să rămânem blocați în ele. Nu vrem bucurii în Cer, căci dorim aici mai mult decât o colibă. Nu vrem aurul străzilor de dincolo, dacă nu avem măcar un strop și aici. Eventual furat! Eventual luat prin înșelăciune. Eventual zdrobindu-ne aproapele! Eventual afirmând că deja suntem creștini, cele două mii de ani de continuitate religioasă cu un anume specific, ne ține într-un fel de cocon religios-ortodox ce ne protejează de un exterior provocator, în timp ce, de fapt, ne imobilizează în interior, spre a accede nu la o religie, ci la Credința Adevarată, ce este legată nu de timp, nu de strămoși, nu de locuri ce le definim ca fiind sfinte (fără vreo bază) sau moaște, ci de Christos! Dar e complicat odată prins în mătasea iluziilor religioase să te desprinzi și să privești adevărul în față. Și odata cu el pe tine insuți.
***************************
Cred ca așteptarea devine mai obositoare decât o muncâ istovitoare! Trec anii și acel ceva nu se împlinește și poate că nu iți pierzi credința în Dumnezeu, dar ajungi să iți pierzi nădejdea în voința ca El să lucreze. Pierzi speranța ca El chiar vrea sa faca ceva diferit! Pleci cand vezi seceta din inima poporului tau, precum Elimelec si Naomi in tari straine, care nu iti aduc un plus vietii spirituale, dar parca mai uiti...Macar de focul din propria inima! E drept ca se ajunge atat de des la o Mara, care pierde si putinul avut la inceput...Care vede in saracia ce o facuse sa plece spre meleaguri straine, belsug...Ce ironie a vietii!
***************************
Nu-i asa ca ne ajunge o coliba aici jos? Ca extrasul de cont al bancii arata ca suntem sarmani? Ca nu ne dorim decat ca sa pastram bucuria mantuirii in fiinta noastra? Ca suntem constienti ca viata e scurta si ca daca luptam pentru ceva ar trebui sa o facem pentru cei pierduti? Ca o sa fie suficient aur si palate dincolo, daca vom stii ca aici este o lupta spirituala? Sau am inversat prioritatiile? Vrem aici aur si palate, iar dincolo o coliba in Ceruri? Dincolo o comoara mica pentru eternitate, dar fericiti ca am avut aici jos pentru cativa zeci de ani o comoara mare? Dincolo sa traim vesnic pentru Domnul, in timp ce aici 40-50-60 de ani sa traim pentru noi? Cumva daca se poate sacrificiile sa le facem cand vom ajunge Sus, iar nu jos!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu