Sport si crestinism

Ca sa fii sportiv, un fotbalist de exemplu, cred eu, nu e suficient sa vezi un meci de fotbal pe Arene Nationale. Si sa stii toate regulile fotbalistice... Sau sa vezi o Olimpiada la televizor, gandindu-te ca esti atlet. Ca sa fii sportiv trebuie sa  practici sportul, ceea ce inseamna sa suporti luni si ani de zile de privatiuni, sa faci miscare zilnic intr-un mod cerut de antrenori, obositoare corvada, si da, in final sa iesi pe teren si sa arati cat de bine cunosti respectivul sport. Cat de bine ti l-ai insusit teoretic si practic. Cata transpiratie a curs luptandu-te pentru idealul tau. Cata inteligenta ai cand il practici. Caci nici un prost nu a devenit campion mondial la vreo ramura a sportului.

 Crestinismul este descris identic de apostolul Pavel, ca o lupta. Sportiva, care include reguli, asteptari si beneficii. Inclusiv spectatori, care mereu stiu ce trebuie facut, dar niciodata nu fac nimic. Crestinismul cere mai mult decat o simpla transpiratie: una, uneori, cu stopi de sange, ca aceea a lui Christos din Ghetimani. Si o blandete ca a unor pasari linistite, dar si a unor fiinte inteligente, ca a serpilor, care stiu sa aleaga momentul oportun al atacului sau retragerii. A invinge nu inseamna doar sa zdrobesti adversarul, ci si atunci cand sa te retragi pentru a lupta altadata.
 Ca sa fii doar un sportiv, si chiar un campion, trebuie sa invingi o data sau de doua ori sau un an de zile. Un campion al lui Christos trebuie nu doar sa invinga mai mereu, ci mai ales pana la moarte. Aici nu te retragi la 35-45 de ani, ca in sport. Aici nu te retragi decat cand altii te retrag in mormant.
 Ceea ce cred eu ca lipseste unui crestinism actual nu e cunostiinta. Nu e necunoasterea principiilor de baza ale credintei crestine, ci pur si simplu punerea lor in practica. A citi despre performantele sportive ale unor atleti, indiferent de entuziasmul provocat, nu va creste muschi pe gambele noastre. A aprecia eforturile si suferintele unor evanghelisti care si-au lasat oasele in Asia, Africa sau America de Sud, nu va aduce la Mantuitorul pe nimeni. Doar a intra in teren, devenind un sportiv adevarat, doar a lupta pentru credinta de obste, ma face cu adevarat un luptator. A intelege ca sacrificul e dovada valorii mele si a fiecarui crestin. Un antrenor care isi menajeaza atleti o face in mod ipocrit pentru bani, pentru stima. Un om care ingropa talantii ce nu sunt ai lui va fi intr-o zi aruncat afara, chiar daca va fi vazut atat de bine de cei orbi. Dumnezeu nu ne menajeaza. Nu e un antrenor superficial si inutil, ci Acela ce a dat pe Campionul ce a a invins Iadul.
 Un sportiv adevarat se lupta cu sine insusi. El doreste sa invinga indiferent cat de greu e sportul sau, cat de teribili sunt adversarii pe care ii are. El suporta privatiuni, se sacrifica, pierde din sine insusi, acumuleaza valori in el, pentru ca atunci cand lupta incepe, nici un bagaj material sau psihic sa nu ii stea in cale. sa stie ce are de facut, pe ce mizeaza, care sunt punctele slabe ale sale si a inamicului, asculta sfaturile antrenorului, care la randul sau a luptat in ring, pe stadion, in arena.
 La un sfarsit de an va chem ca impreuna cu mine sa vedem cat de sportivi suntem, daca intelegem ca sacrificiul este aceea parte esentiala a credintei crestine, ca nu exista pentru noi banci de rezerve si nici crestini de mana a doua sau a treia ce sunt aruncati in confruntare doar cand Dumnezeu, un antrenor ce nu mai stie sa faca da tot in lupta. Nu e asa! Dumnezeu ne cere sacrificiu! Daca vrem sa mergem pe urmele Fiului Sau!