Este Dumnezeu liber?

  Aud des discutii despre libertate. Este sau nu este? O detinem sau e o iluzie. Daca o avem o are si Dumnezeu?
 Ne conformam unui tipar din care nu putem iesi, nu ne abatem de la el sau putem alege intre ceva si altceva? Totusi "Da" sau "Nu" nu mai apar ca raspunsuri valide la intrebari, daca se decide pentru noi. Construim si distrugem civilizatii fara sa stim siguri daca nu e o predestinatie a omenirii in tot acest ciclu. Ce este admirabil azi, o pictura, o carte, o melodie  peste o suta de ani va fi perimat, o suma de lacune pe care doar lipsa de cunoastere a bunicilor a facut sa fie apreciat. Sau dimpotriva: trecutul ne releva maretie. In contrast cu uscaciunea de exprimare a artei, a valorii creatiei umane sau mai bine zis a fiintei. Umanitatea creste sau descreste valoarea, in mod paradoxal, alegand.

Revelatia divina si (post)modernitatea stiintifica, cu accidentele ei de masina!

  
Nu o sa scriu ceva absolut nou. Ideea de (non)revelatie divina pare in ultimul timp argumentul tot mai folosit pentru ca Omenirea sa-L izgoneasca definitiv pe Dumnezeu din gandurile sale, pentru a lasa loc doar acelor trairi interioare ce aduc un hedonism nedisimulat pentru cei ce au la un moment dat puterea de a decide viata atat pentru ei cat si pentru popoare.

 Parca lumea degenereaza cu o rapiditate mult mai mare decat atunci cand eram copil. Asa o vad acum cand copilarie si tineretea au plecat departe de mine. Totusi semnele ca Dumnezeu este pe cale sa incheie un capitol, daca nu cumva o carte, par tot mai aproape. De la tinerii obraznici si neascultatori de parinti, continuand cu o omenire matura ce lupta sa-L alunge pe Dumnezeu din Univers si un final rusinos al acestei lumii, par doar cativa pasi ai acestei istorii tulburatoare sau mai bine zis, tulburata de propria decadere.

Fiti oameni!

Fiti oameni!

"Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă!"              1 Corinteni 16:13

 Tindem sa credem ca orice am face suntem oameni. Adica, cum sa nu fim, daca ne-am nascut in rasa umana? Cum ar putea sa aiba cineva un dubiu mai de neinteles decat acesta. Daca ma indoiesc, daca cuget, nu asta imi valideaza calitatea mea umana? m-ar mustra un Descartes.

 “A fi om e lucru mare!...” spunea, insa, odata, o strofa dintr-o poezie. Si daca stam sa o analizam e posibil sa-i dam dreptate. Dincolo de ce ar spune o sumedenie de rationalisti.

Recunostiinta si datorie

 Probabil ca daca as fi un filosof, ideile exprimate ar veni de undeva de sus spre vai, dinspre culmi spre campii, unde semanand semintele culturii, valorii, intelepciunii, nu ar trebui prea mult timp sa vad verdele recunoasterii si recunostiintei inaltandu-se din solul imaculat al unui pamant uscat, dar pliabil pentru orice forta ce se transcede in bine, valoare, adevar. Sau o afirma. Caci traim nu doar masurand faptele, ci mai ales afirmatiile, tendintele, crezurile. Le cernem prin sita cunoasterii si le dam verdicte bazandu-ne pe futurologice sperante. Daca ni se spune ca iarna va fi foarte rece cu temperaturi de -30 de grade Celsius, vom crede, mai ales ca eleganta meteo care ni se reveleaza nu mai afirma ca aceasta iarna va fi cea mai rece din ultimii cinci mi de ani, pentru ca ceea ce Centru doreste e nu doar bruscare mintii, ci mai mult de cat orice, ducerea acesteia in zona unei normalitati desavarsite, aceea ca daca vrem sa scapam, a plati cat nu se cere sau chiar mai mult, devine o necesitate, mai mult decat o datorie.