Proverbe 4:23Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţi
Mereu am crezut ca exista o lupta a stiintei cu Credinta crestina. Mereu am vazut doi luptatori cu armele pregatite incercand sa isi dea lovitura fatala, dupa care nu ar mai exista incertitudini. Problema este ca Credinta si stiinta nu sunt intr-o competitie, ci urmaresca acelasi scop: sa dea raspunsuri! Credinta atinge Creatorul si doreste sa-L infatiseze in toata splendoarea Sa, iar stiinta ne arata splendoarea creatiei. Nu e o competitie, ci o completare. E muzica Cerului si pictura Universului. Se completeaza, nu se dusmanesc!
Cineva care nu credea in Dumnezeu spunea ca ratiunea va invinge, iar religia va pierde lupta definitiv. Sper sa se intample asta cat mai curand. Si eu sper ca ratiunea pura sa invinga si nu sentimentele cuiva care are ceva cu oamenii care cred in Dumnezeu. Si eu sper ca datinile si traditiile religiei sa dispara si sa putem sorbi din Intelepciunea vesnica a lui Dumnezeu.
Ratiunea adevarata te duce cand ai rabdare si sufletul deschis pe calea Credintei. O minte care cauta Adevarul il va gasi...Dar un sentiment gresit reuseste ratacirea celui ce cauta. <<Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”>> Sentimentele, si nu ratiunea, sunt raspunzatoare pentru desele noastre esecuri. Undeva in fiinta noastra, in inima apar sentimente necontrolate de Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Iisus ne spunea ca din inima ies ganduri rele care spurca pe om. De ce nu din minte?
Exista tragedii groaznice prin care trec oamenii in fiecare zi. Ne raportam prea putin la necazuriile lor atat timp cat le avem pe ale noastre. In Japonia au murit mii de oameni si e atat de trist...Pentru ei si pentru rudele lor ramase in viata. Dar cat de profund ne-a afectat, de fapt, aceasta tragedie?
Au fost oameni care si-au pierdut credinta atunci cand in familia lor s-a abatut nenorocirea si cand si-au pierdut copii, fratii, parintii, intr-un mod violent. Unii au zis: "Daca exista Dumnezeu nu ar fi ingaduit aceasta nenorocire!" Dar prima nenorocire s-a intamplat demult, foarte demult atunci cand ciomagul lui Cain a sfaramat teasta lui Abel. Iar Dumnezeu nu a intervenit! Desigur lui Adam i-ar fi fost imposibil sa nege existenta lui Dumnezeu pentru aceasta nenorocire, insa in ziua de azi suntem vaduviti de ceea ce experimentase Strabunul nostru si care oricum se pare ca nu i-a folosit prea mult. Dar nu citind Manualul de Istorie devenim necredinciosi si il negam pe Dumnezeu, ci doar atunci cand experimentam tragedii! Oare de ce? Se schimba ceva in Univers sau doar in inima noastra?
Ceea ce ajunge sa nege existenta lui Dumnezeu intr-o nenorocire nu este ratiunea, ci sentimentul, acest gand al inimii! Primejdia sentimentului nesfintit este mereu prezenta. O inima ne ancorata in Dumnezeu este o inima pierduta in mijlocul oceanului si care la orice pala de vant isi poate pierde orientarea corecta. Amaraciunea este o formidabila arma de distrugere a vietii omului. Nu stiu daca exista ceva cu un potential letal mai nimicitor decat ea...probabil doar mandria. Petru ne avertiza sa nu lasam lastarii de amaraciune sa creasca in viata noastra. Credinta este cea ce poate salva o inima cuprinsa de amaraciune si indoiala...Indoiala este intrebarea pusa gresit, iar amaraciunea este raspunsul pervertit la problemele din viata noastra!
In fiecare an vine cate un "mare" cercetator ateu cu ceva teorii ( a se citi speculatii!), in special cele despre formarea Universului, si printre altele ne spune ca teoriile lui arata ca Dumnezeu nu a fost implicat in nu stiu ce activitate, iar asta dovedeste inexistenta Sa, ne arata ca multi cercetatori sunt mai preocupati de Dumnezeu decat de propriile cercetari. Este o tendinta care isi are izvorul intr-o inima nesfintita, chiar moarta...nu intr-o minte luminata care cauta adevarul si nu se complace in speculati. Dar speculatia este ca ambrozie si nectar pentru o fiinta care nu doreste altceva decat sa traiasca viata cum il taie capul. Iar crestinul e provocat la indoiala, pe care daca o accepta, va fi mintit de speculatie, inselat de vidul ateu, care nu are frumusete, nu are iubire, ci doza de inutilitate, pe care o atribuie omului. Iar daca omul este inutil nu are sens sa mai existe ne spune dezamagirea, amaraciunea. Iata inselarea demonica!
Mark Twain spunea odata ca credinta inseamna sa crezi ceva ce stii ca nu este asa. Dincolo de amuzamentul pe care si-l administra singur, intrebarea rationala ar fi daca el credea ca Dumnezeu nu exista, insemna ca de fapt stia ca se inseala? Dar, desigur, e mai placut sa razi de ceva ce nu intelegi decat sa te intrebi care este adevarul. Omul s-a ascuns mereu de Adevar in spatele adevarurilor marunte. E mai simplu sa vii cu verdictul decis de sentimentele tale de nepasare, ca Dumnezeu nu exista, decat sa te intrebi daca El exista ce se poate intampla cu fiinta umana.
Pascal avea acel interesant pariu: daca se insela in Credinta sa si dincolo de viata aceasta nu era nimic, nu a pierdut absolut nimic, dimpotriva a trait o viata mai frumoasa si mai buna. Dar daca avea dreptate, si eu cred ca are, atunci a castigat totul. Eu as merge chiar mai departe decat el. Crestinul deja a castigat pariul acesta, iar ateul l-a pierdut. Pentru ca stiu ca dincolo este ceea ce Dumnezeu a spus ca este...Iar daca prin absurd ma insel si dincolo nu e nimic, atunci oricum nu vom stii niciodata ca am pierdut pariul. Deci ramane doar varianta castigatoare!
Credinta crestina are un paradox formidabil acela ca il va transforma pe orice om intr-un credincios real, fara urma de dubiu, chiar si pe cel mai inversunat ateu. Singura problema este ca pentru unii va fi prea tarziu si nu le va mai ajuta la nimic.
Credinta este cea ce ne poate pazi inima. Ratiunea este cea care ne va raspunde la intrebari, chiar si la acel teribil :"De ce, Doamne? De ce ai ingaduit aceasta?" Sa ne rugam ca prin cele mai cumplite situatii sa il putem atinge pe Dumnezeu care ne poate da adevarate raspunsuri si adevarate mangaieri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu