Senzatia versus credinta

  Cineva imi povestea acum cateva luni despre credinta pe care o are in Dumnezeu. In linii mari se compunea din faptul ca il simtea pe Dumnezeu uneori. Chiar daca nu citea Sfanta Scriptura, chiar daca mergea mai des la bar decat la biserica, chiar daca se ruga foarte rar sau deloc, undeva credea ca Dumnezeu ii dadea o senzatie in inima ca El exista. Ba inca ii arata faptul ca ii aproba viata pe care o ducea. Nu doresc sa judec cum vede exact Dumnezeu relatia Sa cu aceea persoana, dar ma rog ca El sa ii aduca lumina si o adevarata cunoastere a Sa.
  Cred ca omul, in general, a fost cam tot timpul amagit de propriile-i senzatii asupra lumii inconjuratoare si chiar daca cunostiintele sale au devenit considerabil mai mari fata de cele ale omului din antichitate, viata sa a orbitat intre dorinta si senzatie. Dorinta a fost cea care l-a atras spre un anumit lucru, iar senzatia i-a dat "calitatea" implinirii. Chiar daca a dezamagit mereu. Daca omul care traieste intr-un balci al desertaciunilor se invarte o viata intre tarabele celor care vand iluziile existentei pamantesti, crestinul ar trebui sa aiba alta viziune. Adica senzatia nu are importanta, ea poate fi foarte inselatoare. Senzatia poate fi fata morgana a celui ce nu crede, o amagire care mereu il atrage spre ceva, dar il va aduce in final in contactul dur ca existenta sa este un esec.
Chiar si senzatiile spirituale nu sunt altceva decat autoinselari. Daca necrestinul spune ca il simte pe Dumnezeu, cand in proportie covarsitoare nu-i pasa de ce doreste Dumnezeu de la el, crestinul experimenteaza de cele mai multe ori opusul acestei situatii. Am vazut crestini disperati si infranti pentru ca nu mai simteau puterea Duhului Sfant in viata lor. Nu pentru ca traiau in pacate, ci parea ca Dumnezeu s-a retras de la ei lasandu-i sa se descurce singuri.
 Tragedia reala a acestor crestini este ca nu au inteles ca "cel neprihanit va trai prin credinta" (Habacuc 2:4b). Nu exista senzatie autorizata de Dumnezeu ca sa inlocuiasca credinta. Ceea ce El a autorizat in viata noastra este acel sfant triunghi al trairii crestine: credinta, nadejdea si dragostea. Iar daca imi veti spune ca dragostea e totusi un sentiment, o senzatie, va spun ce zice Domnul Isus: "Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." Ioan 14:15. Daca ma iubiti veti face ceva! ne spune Domnul Iisus. Veti actiona implinind porunciile Sale. Acele porunci care ne vorbesc despre implicare in ajutorarea celor nevoiasi, vizitarea bolnavilor si acelor inchisi...<<Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”>>Matei 25:35-40
 Cand Iisus ne vorbeste de poruncile Sale nici macar nu se gandeste sa ii aducem aur, argint, sa-i ridicam catedrale scumpe si cat mai inalte, ci din nou, a cata oara? se identifica, El Regele Cerului, cu flamandul, dezbracatul, saracul...Eu vad atat maretie, frumusetea si gingasie in cuvintele lui Isus, atata har in Persoana Celui Crucificat...nici macar nu cere ceva pentru Sine...doar inimiile noastre, si pe acestea tot pentru a duce lumina lumii. Iar aceste inimi le vrea umplute cu acea dragoste ce muta piediciile, ce anuleaza raul, aceea dragoste ce crede toate, aceea dragoste ce nadajduieste in toate, rabda toate (Epistola catre corinteni capitolul 13). Si cine s-ar fi gandit ca iubirea crede si nadajduieste? Cine s-ar fi gandit ca iubirea devine credinta, rabdare, nadejde, iertare, smerenie?
 Acum doua saptamani am ascultat la un post de radio crestin ortodox o reclama in care eram invitati fiecare dintre noi crestinii sa facem o excursie in Israel si sa mergem pe urmele pasilor lui Iisus....In gradina Ghetimani, pe Muntele Maslinilor, la Golgota etc. Probabil ca este interesant sa poti pasi in acele locuri si intr-un fel sa ia senzatia ca Iisus este inca acolo, ca il poti vedea peste cateva clipe inconjurat de multimiile dornice de Cuvantul Sau si mai ales de painea si pesti Sai, de minuniile sale...Sa simti cumva dupa 2000 de ani ca pasind pe Via Dolorosa, ceva din durerea lui Iisus devine a ta, suferi cu El, iar pentru El Crucea devine macar un strop mai usoara. E atat de recomfortant sa traiesti asa ceva. Dar cine a zis ca a pasi pe urmele pasilor lui Isus se poate face doar pe Via Dolorosa din Ierusalim? Cine a zis ca Cuvantul Sau ne poate strapunge inima doar daca ne aflam pe Muntele Maslinilor. Cine a zis ca durerea Sa este doar in Ghetimani sau la Golgota?...A fi acolo, pe acel loc fizic, sunt senzatii goale, placute, dar goale. Noi insa suntem chemati sa purtam zilnic Crucea. Sa mergem zilnic pe urmele pasilor Sai. Nu in Ierusalim, nu in Iudeea, ci intr-un loc in care Iisus chiar si azi merge alaturi de noi, sprijinindu-ne, invatandu-ne, iubindu-ne! In viata de lupta a fiecaruia dintre noi, in viata noastra spirituala unde mergem pe urmele pasilor lui Christos, invatand de la El blandetea, smerenia, iubirea, jertfirea, implicarea...Acestia sunt pasii Sai pe care trebuie sa-i urmam. Aici este propria Via Dolorosa in care purtam Crucea in fiecare zi, in fiecare clipa, si ascultandu-L ii aducem noi cei ce suntem doar colb, noi cei ce ne meritam osanda, un strop de racoare, iar El ne zambeste. Aici este Calea credintei, a iubirii, a sperantei, aici murim cu El, ca sa inviem cu El. Nu senzatii, nu trairi mistice, nu iluzii. Ci "Hristos în voi, nădejdea slavei." Coloseni 1:27.
 Sa nu traim senzatia, ci in credinta, adevarul! Sa mergem nu pe urmele pasilor Sai din Israel, ci pe urmele pasilor Sai care ne duc in Cer!