Crucea este rautatea omului pentru iubirea lui Dumnezeu

După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi a-i întalni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi în fantome.   Emil Cioran

 Citeam acest gand azi dimineata postat de cineva drag mie si trebuie sa recunosc ca aceasta idee suna bine in aparenta. E real pana la un punct. Pentru ca fiecare avem asteptari mari de la cei din jurul nostru, iar daca acestea nu se materializeaza, avem  dezamagiri chiar mai mari. Dar cred ca gresim. Idealul nostru crestin nu trebuie sa fie omul amabil, moral, dar care in sinea lui se asteapta sa i se intoarca de catre cineva sau chiar de catre Dumnezeu, faptele bune, faptele generoase facute. Iar daca acest lucru nu se intampla apare dezamagirea. Oamenii nu ma iubesc, nu le pasa ce bine am facut pentru ei, vad de sute de ori mai clar o greseala, dar nu si o fapta buna. Nu asa e viata celui care e moral, dar care incepe sa se intrebe la un moment pentru ce lupta. Ce sens are atata energie risipita cand oamenii au tendinta sa nu fie nici macar recunoscatori? Si e o intrebare care a pus-o si Mantuitorul: <<Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţaţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?”>> Luca 17:17-18
 Un evanghelist povestea odata despre o crestina care mergea prin oras cu o faclie aprinsa si cu un vas in care avea apa. Ea spunea ca vrea sa dea foc Raiului cu faclia si sa stinga iadul cu apa din vas. Dincolo de ceea ce pare o nebunie era si o realitate: actionam in functie de rasplata pe care o vedem prefigurandu-se la orizont. Dar cum am actiona, noi, crestinii, daca nu ar exista o rasplata dincolo, buna sau rea? Am fi oare mai sinceri?
 Un pastor acum cativa ani predica cat de utila este teama de Dumnezeu. Ea ne tine pe calea Lui atunci cand credinta se clatina, cand iubirea dintai care arde in inimi e doar un pumn de cenusa...La final, fiind ca facuse atat de insistent apologia fricii, i-am pus o intrebare: "Dar teama de iad o putem incadra in elementele care il tin pe un om pe calea Domnului?"A ramas surprins de intrebare, dar asa sunt eu, imi place sa surprind. S-a gandit cateva clipe si mi-a raspuns: "Da, desigur! Chiar si ea!" Va spun ca un om care cinci ani mai tarziu nu mai credea in nimic, ca frica nu te tine pe calea lui Dumnezeu...Nu e un lant care sa te priponeasca in Imparatia Cerurilor, exista altceva si se numeste Dragostea lui Dumnezeu, care nu iti lasa inima sa alerge peste tot...Iar teama de Dumnezeu nu inseamna o groaza fata de Creator, un "horror" crestin (daca ma pot exprima asa) fata de Dumnezeu, (acesta spaima e experimentata de demoni, ne spune Iacov in capitolul 2 versetul 19), ci un respect si o recunostiinta atat de profunda incat atinge Fiinta lui Dumnezeu, aceea frumusete desavarsita, si care este inceputul intelepciunii primite de om din sferele tainice ale lumii divine.
 Biblia ne vorbeste despre rasplata si are dreptate. Pentru ca Dumnezeu care nu ne datoreaza nimic, totusi ne rasplateste. Este exact gestul tatalui cand se intoarce fiul risipitor...Caci ce drept avea risipitorul, ca sa existe iertare, bucurie, cheltuieli cu vitelul ingrasat, haine noi si valoroase podoabe scumpe? Nici un drept! Partea de mostenire se volatilizase in tari indepartate... Aici e minunea! Cumva Dumnezeu ne da din infintul Sau dreptul sa fim copii sai, dreptul de a fi iertati, dreptul de a ne bucura cu El, dreptul de a ni se inlocui zdrentele si murdaria noastra, cu o tinuta sfanta. Fara ca noi sa mai putem face apel la vreun merit propriu.
 De aceea trebuie sa invatam si noi ceva. Cioran se vedea pe sine un om care daruieste, in timp ce altii nu-i daruiesc nimic. De ce nu a fost sincer sa caute sa vada daca chiar a daruit ceva lumii, nu numai filosofii ale amaraciunii si desnadejdii? Daca nu cumva a dezamagit profund pe alti oameni, oameni care s-au intalnit cu el in continuare, lichidand superstitia, dar inca crezand in fantoma sa? Pentru ca a intocmi maxime care suna bine la suprafata, dar ne dau doar o deformare a adevarului, e doar o lalaiala fara sens.
 Iisus este modelul nostru. Si priviti la El cel care a vindecat boli, a inviat morti, a hranit multimi, a vestit Evanghelia, a mangaiat inimi si a adus liniste si pace in ele...Unde a fost recunostiinta pentru toate acestea? A fost in piata unde noi, omenirea intreaga, zbieram: "La moarte cu El!" Nu am stiut sa-I oferim decat Crucea, ca "recunostiinta", Dar El nu a renuntat la noi, s-a intalnit si se intalneste cu fiecare dintre noi...La usa inimii noastre, unde El sta si bate. Asta trebuia sa vada Cioran, dar nu a reusit. El a vazut doar neantul, nimicul din care si-a construit o filosofie a vidului, in care nimeni "...nu-ti poate oferi nimic...".  Dar slava Domnului ca nu trebuie sa ne uitam la in vietiile si in gesturile oamenilor pentru a vedea frumusete si iubire! E suficient sa privim la Cruce pentru a intelege ca am primit totul!