Despre iubirea divina - un gand

 Nu ne vom iubi aproapele decat tot atat de mult cat ne regasim pe noi insine in fiinta lui.
 Lectiile iubirii sunt cele mai greu de invatat, dar in timp se dovedesc si cele mai greu de uitat! Caci iubirea isi lasa amprenta in fiinta omului la fel ca atingerea focului!

 Spre deosebire de dragostea pe care lumea o "descopera" mereu si care este doar o "incalzire" sentimentala care pare sa cuprinda intreaga omenire si chiar Universul in totalitatea lui, iubirea crestina este nascuta din Adevar, traieste pentru Adevar si se sacrifica, cand este nevoie, in Adevar. "Iubeste-ti aproapele!" nu este un gen de filosofie, ci o directie clara de actiune. Nu trebuie sa-ti "reversi" inima la capatul Pamantului, ci la cel pe care Dumnezeu ti-l scoate in cale. Avem exemplul samariteanului milostiv care a actionat acolo unde pasii calauziti de Dumnezeu l-au dus... Iubirea nascuta din lume este fara tinta si fara noima, un sentiment pentru orice fiinta si in acelasi timp pentru niciuna!
 Dragostea lui Dumnezeu este altfel decat dragostea omeneasca...Cea omeneasca incepe prin castigarea ei cu pretul unor eforturi si se stinge cand straduintele nu mai par la fel de intense. Dragostea lui Dumnezeu incepe dintr-o vesnicie trecuta si se continua intr-o vesnicie viitoare. In mijlocul eternitatilor se afla crucea pe care moare Isus Christos! E punctul central si total al iubirii divine!
 Nu se poate separa iubirea din Dumnezeu de credinta si speranta...Iubirea traieste, credinta stie, speranta vede!
 Daca m-ati intreba de ce imi e cel mai tare teama in viata v-as raspunde ca de mandrie. Daca iubirea arde, iar ura ingheata, mandria este zeama caldicica ce nu e nici iubire sau ura, ci doar ea insasi! Acel "doar insasi" e ceea ce seaca de pasiune o inima. Fara pasiune nu exista viitor, iar trecutul e scufundat in tacere. Griul este culoarea ce nu spune nimic, dar se vrea a fiind mereu totalitatea si esenta culorilor!