Poftim? Viata suportabila? Ei care erau atat de aclamati, adulati de milioane de fani nu puteau sa isi traiasca viata normal, nu putea sa isi doarma somnul noptii linistiti fara cocktailuri de droguri? Fara alcool si medicamente, care pentru cateva ore sa-i rupa de o existenta in care nefericirea domina fiinta lor precum un cancer metastazic? De ce? De ce nu traiau implinirea visului de a deveni celebrii? De ce nu erau multumiti de bani avuti, de milioanele de fani, de viata luxoasa si de implinirea aproape a oricarei dorinte ce le-ar fi voit inima?
Pe timpul lui Ceausescu circula un banc care suna cam asa: un grup de turisti romani printre care si Bula a vizitat pentru cateva zile Germania Federala. Dar de intors in Romania s-a intors doar Bula singur, ceilalti alegand asa-zisa libertate din Occident. Gestul lui Bula a nedumerit autoritatiile romane care l-au interogat curioase de decizia "patriotica" a lui Bula. Raspunsul lui a fost desigur amuzant: "In Germania nu ai nici o bucurie! Acolo daca doresti sa gatesti azi un pui e simplu...Te duci si il cumperi din orice magazin, il duci acasa si il gatesti! Nu e nici o bucurie in asta! Insa in Romania, daca ai norocul sa prinzi unul dupa ce ai stat la coada opt ore, cat de mult te bucuri!" Cred ca Bula are o dreptate mult mai profunda decat un simplu amuzament generat de o idee aproape ciudata despre bucurie sau lipsa ei.
Nefericire poate fi uneori raspunsul pentru ceea ce ni se intampla prea repede, pentru lipsa noastra de rabdare, ori pentru ca nu stim sa ne bucuram pentru lucrurile simple pe care le avem dorind mult, dar daruind din noi putin sau deloc. Tozer spunea ca lucrul, orice lucru, nu poate umple inima umana. Iar Sfantul Augustin vedea atat de clar forma de Dumnezeu existenta in sufletul uman care daca nu este umpluta cu Creatorul , nu poate fi umpluta cu lucruri, cu fani, cu laude, cu bani...Cu nimic.
Nu sunt un istoric al artei, dar am inteles ca Houston, Jackson sau Elvis in tineretea lor au activat in corul bisericii sau au auzit oricum Cuvantul lui Dumnezeu. Chiar au cantari sau colinde crestine frumoase...Dar asta nu e suficient. Indepartare de Dumnezeu si apucarea pe calea "succesului" e ceva ce aduce multa amaraciune atunci cand luminile rampei se sting si omul ramane singur doar cu ele insusi si cu decizia sa. Omul fara Dumnezeu este cea mai singura persoana din Univers chiar cand sunt inconjurati de atatea persoane care tanjesc dupa creatia lor sau succesul lor, ce se dovedeste mereu efemer. Putem fi iubiti sau sa iubim oameni, sa declaram asta, sa spunem ca ii avem in inima, dar acolo gasim doar ideea lor, ideea fiintei lor, nu pe ei cu adevarat. Insa Dumnezeu nu este iubit asa. Cine il iubeste pe Dumnezeu, poate spune cu adevarat ca il are pe El in inima, caci El este literalmente in inima credinciosului. Puneti inima celui ce crede intr-un teasc si veti vedea cum din ea picura Dumnezeu! Dumnezeu cand intra in inima incepe sa se reflecte pe Sine insusi! De aceea gasim bucurie, speranta, incredere, iubire, iar dorinta de a avea sau de a fi ceva se topeste precum un bulgare de zapada sub soarele arzator de primavara.
Citeam ieri aceea declaratie plina de iubire, bucurie si smerenie facuta de Ioan Botezatorul despre sine si Mantuitorul atunci cand ucenicii sai nu era prea siguri de ce sa creada despre Isus: Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez .Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. (Ioan 3:29-31). Ioan putea sa aiba o bucurie deplina auzind glasul Mirelui si avand o dorinta sincera si smerita ca el care pregatise Calea Domnului Isus sa se micsoreze, iar Domnul sa creasca. Omul firesc uraste ca el sa scada si altcineva sa creasca, caci el traieste rivalitate cu oricine chiar si cu sine insusi. Nu se pot opri, nu pot sa se intoarca spre bucuria copilariei in care Dumnezeu era prezent, miracolul si frumusetea creatiei erau vii si straluceau in viata lor. Pentru ei numai exista decat persoana lor din aceasta clipa. Si cautarea perpetua de ceva nou, de senzational, care sa ii tina sus, sa ii ajute mereu sa urce tot mai sus, neintelegand ca pe culmiile ametitoare nu exista aer pentru a sustine viata. Ca efortul obsesiv de a cucerii piscuriile lumii sunt doar preludiu prabusirii in vaile cele mai adanci ale nefericirii, distrugerii si mortii.
Slava lumii duce la nefericire, la durere si la o moarte trista si singura. Cineva spunea ca orice om moare in final singur. Asa este cand acela nu are in inima decat lucruri, stari si trairi omenesti si nu il are pe Dumnezeu. Nu conteaza daca esti rege sau vagabond. Esti la fel de singur sau de sarac in clipa mortii. Iar moarte devine sinistra si absurda. Dar despre cei credinciosi Sfanta Scriptura spune altceva: Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El. (Psalmul 116:15). Iar Dumnezeu este acolo, prezent, alungand singuratatea, schimband sinistrul si absurdul in ceva scump pentru El. E miracolul de al avea pe El in inima.
Dumnezeu ne invata sa ne bucuram in lucrurile simple ale vietii, in incercari chiar, pentru ca dincolo de ele suntem transformati in chipul Sau. Auzindu-I glasul, vazand mana Sa la lucru, ne putem bucura, chiar si atunci cand ne micsoram, cand soarele nostru pare sa apuna...atat timp cat El straluceste tot mai tare in noi si peste noi! Atunci cand glasul Lui se aude tot mai tare, iar vocea noastra devine tot mai slaba...Atunci ar trebui sa ne bucuram deplin! Caci doar El este Vocea si Regele nostru adevarat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu