Tu n-ai știut?...

                                     sotiei mele, Ramona                            

Ce n-ai dorit Tu, Doamne, niciodată,
A fost să fi o Ființă-ndepărtată,
Să-ți ți iubirea pe vecie ferecată
Iar nici un glas nicicând să-Ți strige: "Tată!".

Și n-ai dorit pe Căile Lactee,
Să fi rătăcitor pe un drum de stele,
Ducându-ți singur în etern nemărginirea
Și nici un vis s-atingă nesfârșirea.



Iar într-o zi pe mal de ape limpezi,
În susurul divin de voci de aur,
Creat a fost un fiu din lut și spirit,
Întruchiparea frumuseții din Tezaur.

Dar n-ai văzut prin negurile vremii
Cum regele încoronat de Tine,
Din spini iți va crea coroana lumii,
Țesută din durere și suspine?

Și n-ai știut când dăltuiai argile,
Sculptând o ființă făr' asemuire,
Că într-o zi în palmele divine,
Sculpta-va el piroane de rugine?

Si n-ai văzut oglinda lustruită
Ce chipu-Ți strălucea-n desăvârșire,
În noaptea mohorâtă, 'ntunecată,
Își va dori a firii reflectare?

Ce nebunie zămisli minciuna!
Căci o oglindă poate să arate,
Un univers de-l pui întruna...
Dar nu pe sine, eul să-și arate!

Și n-ai văzut ce cioburi fi-va ființa
Ce caută să-și fie crez și țintă,
Iubirea sau nădejdea ori credința,
Lăsându-le în urmă ca pe o zdreanță?

Dar totuși Tu oglinzii sfărâmate,
Fărâmele ce se pierdură-n lume,
Le-ai căutat ca să le-aduni în palme,
Să-i dai un sens ș-apoi un nume...

Tu ai văzut!...dar Ți-ai știut iubirea,
Privind și clipa și eternitatea
Și n-ai dorit să-nvingă disperarea,
La Cruce-ai biruit atuncea moartea!

Cu mâinile străpunse de iubire,
Ai modelat din nou, dar nu în luturi...
Ai pus în om nu doar o reflectare,
Ci Viață, căci Te-ai pus pe Tine insuți!