A fost odata, demult un Regat stralucitor, in care domnea un Rege bun, cu numele Minunat. In imparatia sa toti supusii Sai erau fericiti, toti aveau hrana si cele de trebuinta, chiar si cei mai putin bogati. Nimeni nu auzise ca vreodata cineva sa fie bolnav, cineva sa sufere...Ogoarele isi dadeau rodul la vremea cuvenita, din cer nori picurau ploi doar atat cat sa ude pamantul insetat, niciodata mai mult. Natura insasi se supunea Regelui Minunat si nu indraznea sa aduca suferinta oamenilor. Nu existau furtuni, cutremure, incendii, boli. Oamenii erau cinstiti si corecti, nu se auzise ca cineva sa fure, sa minta sau sa insele.
Regele Minunat avea un Fiu: Printul Salem. Un tanar frumos si intelept, un Om pe care era o fericire sa-l cunosti si sa-i slujesti. Toti oameni il iubeau si il apreciau pe cel ce era Mostenitorul Regal. Inima aceastui Print era de o bunatate fara margini, iubitor, modest, harnic, mereu gata sa indeplineasca voia Regalului sau Tata. Dorinta Fiului era ca Tatal sa primeasca cinstea si onoarea de Rege si tata al natiunii.
Nimic nu tulbura Regatul de Aur si parea ca nimeni in veci nu s-ar gandi ca sa schimbe fericirea din el cu orice altceva. Dar acolo in aceea frumoasa si imbelsugata tara era un vasal puternic al Regelui Minunat. Numele acestui vasal de o forta si stralucire nemaiintalnita era Ducele Zorilor. Sclipitor in intelepciune si frumusete, acest puternic Duce era poate singurul din Regat care il privea pe Print cu un soi de invidie si rautate chiar de la inceput. Apoi anii au trecut si invidia sa transformat intr-un sentiment rece si dur pe care nimeni nu il mai experimentase pana atunci:dispretul. Apoi dispretul sau deveni ura. Ducele incepu sa dispretuiasca si sa urasca tot ce reprezenta Printul Salem. Toata dragostea Acestuia pentru Tatal Sau si pentru popor! Devenea tot mai deranjat ca oamenii nu simteau aceeasi admiratie si simpatie fata de persoana sa, cum aveau fata de Salem. Parea ca in inima sa cineva ii toarna gheata, ca devine uscat si inghetat. Cu ce era mai presus Printul fata de el? Un titlu nobiliar? Ce facea Printul si nu putea si el, Ducele Zorilor sa faca? De ce nu era la fel de iubit si el precum printul Salem?
Ducele isi dadu seama ca nu ura doar familia regala, ci si poporul care nu stia, credea el, sa aprecieze si pe adevaratul domn din aceea tara. Pe cei care se sacrificau zilnic pentru binele natiunii...Spera ca intr-o zi sa gaseasca solutia ca nu numai Regele, ci si acei dintre slujitorii sai devotati sa isi aiba partea de apreciere la adevarata lor valoare. Dar daca Regele Minunat il il aprecia la justa sa valoare de ce ar face-o aceasta natie de plebei nerecunoscatori.
In castelul sau aflat departe de Cetatea Regelui Ducele statea la lumina focului din vatra, intr-un semiintuneric privind umbrele ce dantuiau pe zidurile imensei sali a tronului ducal, unde un jilt de aur si marmura neagra domina intr-un mod ce iti dadea fiori atmosfera de acolo. Cei cativa slujitori se simteau apasati de tacerea sinistra pe care o simteau in acest Castel ce parea ca emana ceva straniu, ceva inspaimantator. Ducele isi simtea inima plina de un amar si o furie pe care cu greu si le stapanea.
Cu o cupa de aur impodobita de diamante si safire Ducele incerca sa isi soarba vinul dulce ce acum i se parea acru. Langa el singurul sau prieten, tovaras de joaca din copilarie, contele Viespin, parea ca e singurul care isi intelegea amicul. Bea si el dintr-o cupa de aur vinul care i se parea nectar, asteptand ca Ducele Zorilor sa i se adreseze.
- Ce am eu mai putin decat Printul? intreba Ducele cu o manie inabusita mai mult pentru sine.
- Un Tata Regal! fu raspunsul brusc si cinic al Contelui.
Ducele il sageta cu o privire care il facu pe Conte sa simta ca parca fu sugrumat de o mana invizibila. Ba vazu intr-o oglinda in care se privi dupa cateva clipe urmele degetelor care il stranse pentru o secunda cu furie. Speriat nu mai avu curajul sa spuna nimic. Dupa cateva minute de tacere mai inspaimantatoare decat orice furie a Ducelui se adresa acestuia:
- Maria ta, zise contele mieros. De ce te gandesti la Ei? In tot Regatul nimeni nu este atat de puternic ca tine...Doar Regele Minunat si Printul Salem iti sunt mai presus de scaunul tau ducal...
- Exact! Le-am slujit Lor ani de zile si mereu slava si cinstea au luat-o ei! Eu am ramas cu titulatura idioata de Rob Bun si Credincios! E prea putin! Imi trebuie mai mult! Vreau mai mult...Tanjesc dupa ceva adevarat care sa ma umple...
- Este un titlu maret, alteta! zise naiv contele sorbind din pocal. Esti Prim-Ministru unui Regat stralucitor!...
- Prostule! i se adresa dur Ducele. Atata timp cat nu sunt eu Printul, restul nu are valoare. Dar voi fi...Ba chiar mai mult decat un Print! De aceea te-am chemat azi la Castelul meu!
Contele il privea surprins pe Duce, ne reusind sa vada ce isi doreste prietenul sau din copilarie. Un gand ce-i trecu prin minte cu iuteala fulgerului il paraliza. Il facu sa tremure si sa se balbaie:
- Dar asta inseamna...Regele va afla...Si pentru ce?...Ai primit atat de mult!..
Un hohot de ras se inalta din pieptul Ducelui, un hohot care parea un uragan dezlantuit:
- Nu ai cum sa intelegi, pentru ca nu mai intelegi! E un foc in mine! Vreau totul, nu firmituri!
- Alteta a fi Prim Ministru e ceea mai inalta functie in Regat...Nimeni nu poate nazui la mai mult! Iar El va afla si te va pedepsi aspru!...
- Nu! Cand va afla va stii ca incepe sa nu mai aiba peste ce domni. Vreau sa fiu mai presus decat este Regele! Si voi fi iar oamenii ma vor urma! Planul meu nu va da gres!
- E o nebunie! Nimeni nu te va urma pe tine!...
- Nu? Nici macar tu? zise Ducele si parca un intuneric de moarte i se asternu pe fata ce paruse nascuta din speranta Zorilor pana atunci. O transformare fizica avea loc in timp ce bezna cuprindea inima Ducelui. fata devenea intunecata, corpul drept parea ca se adune sub efectul unei forte nestavilite si de neinteles.
Tremurand ca varga contele isi dadu seamam ca daca nu se alatura acum acestui complot nebunesc nu va mai vedea ziua de maine:
- Desigur, Duce al Zorilor!...
- Nu, prietene! Nu duce, ci de azi voi fi Rege! Regele Dragon! Iar Blazonul meu va fi schimbat dintr-un soare la rasaritul sau, intr-un Dragon care inghite stelele! Asa cum voi inghiti si eu Regatul nedreptului si nedemnului Rege Minunat!
Inspaimantat contele intreba:
- Cum? Ce arma ai putea avea, Stapane pentru a invinge armatele Regelui?
- Un rege nu este rege pentru ca are armate sau domenii, prietene, ci pentru ca are supusi. Cand El nu va mai avea oameni care sa-L urmeze armatele vor disparea, iar tinuturile pe care le stapaneste acum, nu vor mai insemna decat ca sunt ale unui stapan de spatii goale...
- Dar cum ai putea face asta? Nu pot crede ca oamenii pur si simplu vor abandona viata fericita care o duc acum pentru a te urma pur si simplu pe tine!
- Nici nu vor face pur si simplu asta! ranji ca o hiena flamanda Dragonul. Fiecare va crede ca se urmeaza pe sine insusi! Aici e secretul planului meu!
Nedumerirea se citea pe fata transpirata si inspaimantata a Contelui Viespin. Dragonul se ridica din jilt si inainta catre ferestrele salii tronului. Noaptea se lasase cu totul peste Regat. Soarele parea ca lasa o pata de sange undeva catre Apusul Regatului prevestind cumva nenorocirile care urmau. Ducele isi incrucisa bratele dispretuitor si zise:
- Zorii vor gasi aceasta lume altfel decat au lasat-o!
Din ochii Dragonului tasneau flacari ale urii.
- Cand razboiul meu se va fi terminat nimeni nu isi va mai aduce aminte de Regele Minunat si de Fiul Sau Printul Salem! Atunci toti vor accepta ce le ofer eu si nu isi vor mai dori nimic din ce le-a dat pana acum El! Iar daca nu vor pieri! Vor alege intre lant si moarte!
Inspaimantat, dar increzator ca poate totusi Dragonul are un plan excelent care il va face chiar si pe el sa capete o functie importanta in noul Regat al Dragonului spuse:
- Stapane sunt al tau pana la capat!
Isi blestema nebunia. Ar fi vrut sa se trezeasca din acest somn cu vise absurde si naluciri absurde. Era insa treaz si statea in fata unui monstru ingrozitor pe care nu avea curajul sa-l paraseasca. Dorea sa fuga, sa fuga pana la Regele Minunat si sa ii povesteasca crampeiul din Planul nebun al Ducelui sau Dragonului, cum ii placea sa se numeasca acum ca haul nebuniei ii cuprinse ratiunea. Si totusi exista ceva seducator in acel plan, o miere din care luase doar un strop si care il facea sa doreasca. Miere? Sau o otrava ce amorteste gandul si lasa loc liber dorintei... Pana atunci nu simtise ceva atat de intens! Dorea acel dulce sentiment al puterii...Dorea ca oamenii sa il adore, sa se teama de el...Nu dorea iubirea lor care ar fi presuspus ceva nascut din bucurie, frumusete, speranta, ci inchinarea lor...Sa nu mai fie ei insisi, ci un foc ce se consuma pe sine in urma ramanad cenusa inutila...Ce fusese pus in vinul baut cu Ducele de aceast uragan al simturilor al dorintelor, al poftelor se dezlantuise in el? Foc! Dorinta! Nebunie!
- Intelegi acum planul meu? Vezi si tu ce doresc eu? intreba Ducele privind in inima slujitorului sau. Vezi cum el te-a sedus? Vezi suferinta si dorinta care este in fiinta mea si acelor ce ma urmeaza? Vezi cum doresti sa contribui tu insuti la realizarea lui, fara ca eu sa mai incerc ceva in plus decat poate cate o sugestie? Vezi cum ne arde dorinta de a ne umple?
Inca ceva parea ca il opreste pe conte sa se arunce pe deplin in inima acestui complot:
- Si oamenii? Fara ca ei sa ni se alature totul va pieri inainte ca sa scoatem sabia din teaca impotriva Regelui! Lor ce le vei da ca sa te urmeze?
- Dorinta si iluzia implinirii ei! Focul si poate un strop de apa! Sau mai degraba amandoua combinate: aburul, ceata, naluca...Cum vrei sa ii spui!
- Atat de putin? Pentru atat de mult?
Dragonul il intrerupsese zeflemitor:
- Nu, Viespin! Atat de mult pentru atat de putin! Ce au acum? Fericire! Siguranta! Certitudini! Eu le voi da ceva ce vor cauta pana la sfarsitul vietii lor, generatie dupa generatie! Cu cat vor fi mai slabi si mai mici sufleteste cu atat se vor dori tot mai mult pentru ei, luptand cu toate fortele ca sa capete ce le voi oferi eu distrugandu-i pe cei din jurul lor si mai ales pe ei insisi! Le voi da ceva care o sa ii intereseze mai mult decat orice si vor uita sa fie fericiti, vor uita sa iubeasca, vor uita de Regele Minunat, dedicandu-se stapanului lor interior Eul, slujitorul meu...
Viespin inca inspaimantat ar fi vrut sa aiba speranta ca spre binele lui acest plan nu va esua. Isi cauta in inima speranta, care sa ii dea un strop de certitudine...dar atinsese un singur lucru care acum domnea: dorinta! In inima nu mai era speranta, nu mai era credinta si nu mai era acel strop de iubire care poate il avusese candva...Intelesese prea tarziu ca regele Minunat aduce in fiintele supuse Lui acestea trei daruri...Speranta era inlocuita de dorinta! Dorinta aceea vulcanica! Nu mai spera - dorea, nu mai iubea- poftea, nu mai credea - cerea!
Contele il va urma pe Duce sau regele Dragon cum dorea sa se numeasca din aceea noapte intunecata...Undeva spre Rasarit din departari Soarele se ridica din nou pentru a-si aduce bucuria sa Regatul Minunat! Norii insa acopereau veselul Soare ce nu-si putea mangaiai ogoarele, padurile si raurile cristaline. Era dimineata, dar nu nu mai erau zorii ei. Regele iesind pe terasa Palatului Eden, privea norii negrii ce impidicau Soarele de Aur sa straluceasca in aceea dimineata peste Regatul Sau. Niciodata nu se intamplase asta. Vantul rece si taios ii spulbera pentru o clipa pletele de aur...O lacrima siroia pe obrazul Sau de Tata si Rege. Rosti un singur cuvant cu durere stiind atat de bine ce urma:
- Razboi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu