Creștinii sunt acuzați des de atei sau de cei de altă religie, că omit să vorbească despre "tragediile" prin care au trecut popoarele peste care au năvălit evreii care ieșiseră din Egipt. Dumnezeu le cere distrugerea totală a unor popoare. Scuza creștinilor e că acele popoare erau deosebit de rele. Mult prea rele pentru a co-exista cu un Israel chemat la sfințenie. Presupun că așa este. Dar personal gândindu-mă ceva mai profund, cred că nu toți cei din acele popoare și-au sacrificat copii lui Chemoș, Moloc, Dagon, Baal și alți demoni ce se credeau stăpâni ai Cerului și al Pământului, înșelând cu succes aceste nații. Dar au luat o poziție împotriva acestor nenorociri cu iz religios?
Problema, așa cum o vad eu este de pozitie, de acceptare a adevărului și demnității. Nu vedem, nu auzim poziții ale oamenilor care să se împotrivească unui regim autocratic, religios și criminal. Mai mult - oamenii care sunt puși chiar în cadrul unor astfel de popoare să-i ducă lumina, să spună adevărul Celui PreaÎnalt, precum Balaam sunt atât de ușor corupți cu niște aur și argint, pentru a sluji răului, pentru a iși vinde cinstea și dreptatea. Să fie de vină Dumnezeu pentru rătăcirea lui Balaam? Nu sunt convins că Balac(i) de atunci și de acum sunt neaparat vinovați pentru pofta ochiloe și pofta inimii Balaamilor antici sau actuali.
Ceva mai devreme îl văd în Sfânta Scriptură pe Lot, neprihănitul Lot, cum se referă Biblia la el în Noul Testament, după o ceartă a păstorilor săi cu cei ai lui Avraam, unchiul său, că își alege o zonă fertilă și frumoasă, un soi de Rai pământesc în care își duce vitele, oile, bogățiile, despărțindu-se de un unchi înțelept, credincios și smerit. Și ceva mai târziu citim de Lot, eu îl văd ca o ființă decăzută, locuind într-un oraș îngrozitor din punct de vedere moral, prosper din punct de vedere economic, turmele pentru care s-a despărțit de ruda sa nu mai apar pe radar, poate le-a vândut sau le-a pierdut, dar nepotul patriarhului apare ca un om ce își chinuie în acel loc sufletul său, însă, fericire!, are o casă mare, are gineri, are parcă tot ce îi trebuie într-un oraș și o lume dincolo de orice imaginație a decăderii, trăiește visul sodomo-gomorit, dar atenție! toți de acolo îl consideră dintr-un început până la final un străin, neputându-se adapta lui. Sau el lor! Și atunci ce îl ține pe Lot acolo?
Vocea sa, singulară într-o lume ce nu poate decât să te umple de o silă totală, nu este ascultată, până și în casa sa, acest om este un nebăgat în seamă. Pentru ginerii săi crescuți acolo, miștoul, gluma, panarama sunt la ordinea zilei, iar lor îl văd pe Lot vocea unui glumeț! Și tare îmi e teamă că astfel de oameni ce le-au părut glumeți au fost mulți în Canaan.
Istoria consemnează oameni care au înțeles glasul lui Dumnezeu în profunzimi diferite, dar care au surprins lumina lui Dumnezeu... E de reținut istoria unui om de o profunzime morală aparte ca Socrate, care opunându-se răului a sfârșit ucis tocmai de răul combatut. Dar a preferat să soarba cupa cu otrava cucutei, decât liniștit și corupt să accepte o viață a compromisul otravei păcatului... Buddha a încercat și el ruperea lanțului păcatului, crezând că odată eliminata dorința, păcatul rămâne fără obiect. Până la un punct așa e... Dacă un lucru nu mai e dorit, nu mai are putere, fascinație. Numai că nu toate dorințele sunt obligatoriu păcătoase, și dorința de a elimina dorința, este totuși dorință, rămânând astfel captivitatea unui cerc vicios! Putem vorbi și într-o națiune hindusă, de un Mahatma Gandhi, chiar dacă este din zilele noastre, dar este într-un popor departe de Christos. Iar a plati cu viața pentru adevăr, din totdeauna a fost o sacră, dar tristă misiune.
Toți acești oameni au vorbit! Au arătat un adevăr mai profund decât ei înșiși!
Apostolul Pavel relatează despre sine, cum străbătând capitala mondială a culturii, artei și filosofiei, orașul Atena, găsește acolo, dupa ce privește la templele fastoase și inutile umplute de preoți și preotese, un altar dedicat unui Dumnezeu necunoscut. Sfântul apostol spune că el îL predică pe acest Dumnezeu necunoscut, care vrea să devină cunoscut. Ba încă citeaza din poeții greci care vorbesc atât de superb despre mărețul Domn în care avem viața, mișcarea, ființa, fiind vlăstarele Lui. E ciudat: Pavel nu doar dărâmă "idoli", ci vede lumina lui Dumnezeu acolo unde alții ar fi in stare să urle ca nu e decât idolatrie și să pună tunurile verbale, dar mai ales ale armatei, pe tot și toate...
Apostolul Pavel vede lumină și adevăr, și dacă el o face, vedem clar că în bunatatea Sa Dumnezeu a vorbit nu numai evreilor, ci și grecilor, indienilor, chinezilor printr-un Confucius sau Lao-Tse, un Marc Aureliu superb, impărat roman de o înțelepciune aparte, pe care îl cităm fără să știm cine o spune. (Dați-mi liniștea de a accepta lucrurile ce nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba, și înțelepciunea de a le putea distinge unele de altele.)
Nu spun că aceia au fost mântuitori, nu aveau cum să fie, dar fiecare au arătat ceva din strălucirea lui Dumnezeu, pentru timpuri și locuri aparte. Ei au fost impulsul către Dumnezeu, dar alții din neștiintă, nepăsare sau interes i-au transformat în întemeietori de religii.
Nu știm toate aspectele ce au condus la decizia lui Dumnezeu că acele națiuni din Canaan, sau de ce nu, din America de Sud si Centrala, câteva mii de ani mai târziu, să dispară. Dar popoarele ce iși ucid pentru zeii lor nenorociți, cu sutele și miile copiii ori prizonieri de război, doar pentru ca ei să "prospere" religios, economic, social, militar devine nu doar o urâciune în ochii de trei ori sfinți ai lui Dumnezeu, ci și în ochii mei care nu sunt sfinți. Doar normali. Atunci când până mila ori iubirea firescă (de care ne avertizează Sfânta Scriptură că va lipsi la Finalul Vremurilor) este înlăturată, atunci ne putem aștepta la judecata dură a lui Dumnezeu! Paradoxul este ca același Dumnezeu strigă: Milă voiesc, iar nu jertfă!
*****
E ușor să spui că în creștinism Dumnezeu s-a schimbat! Era dur, nemilos, răutăcios, dar de când s-a coborât Christos pe pământ, vorba lui Mihai Wurmbrandt, fiul lui Richard Wurmbrandt, copil fiind, a spus că Dumnezeu a devenit creștin. Dar dacă citim în Sfânta Scriptură în Luca capitolul 13, cel puțin eu așa văd, un discurs ce pare tipic vechi-testamentar al Domnului Isus: În vremea aceea, au venit unii şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor.„Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, „că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au păţit astfel?Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.Sau acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim?Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” Ne punem întrebări... Și totuși Dumnezeu nu a devenit creștin și nici Isus Christos nu (re)venit la un mozaism clasic... Problema ne apare în sinceritatea unei vieții trăite curat, și mai ales în viața ulterioară de dincolo de lumea aceasta. Dezastru nu e un turn prăbușit sau furia nebună a unui guvernator cu probleme mentale, ci moartea lipsită de speranță a acelor oameni. Problema esențială, catastrofală chiar, este refuzul adevărului, a iubirii, a luminii lui Dumnezeu. Dilema adevarată nu este distrugerea unor popoare din Canaan, ci distrugerea Canaanului de catre niște popoare, propașite aiurea pe acele meleaguri, unde alții intarziați, dar nu veniți aiuream, cu greșelile lor, dar și cu credința lor sfântă, trebuiau să apară... Dezastrul, ideea unui excelent film al lui Mel Gibson - Apocalypto - nu a venit din exterior, (de la israeliți sau de la alții, în cazul Canaanului), ci din interior, de la răul, păcatul, idolatria extremă, sexualitatea religioasă - cea mai urâtă formă de religie sau sexualitate, luați-o cum doriți, de la crima singurilor inocenți, adică a copiilor arși de vii de către preoți pe altarele zeilor inexistenți, până la sfidarea a tot ce pare diferit!...
Așa pot fi distruse națiuni ori indivizi...La fel Se poartă fie cu un popor, fie cu un om,(Iov 34:29c) spune Elihu, un om tânăr și deosebit al lui Dumnezeu, un verset cam uitat, dar esențial în geopolitica religiei. Și totuți Dumnezeu nu confundă idea națiunii cu cea a statului. Dumnezeu, am mai spus-o, știe să numere când e vorba de oameni, doar până la unu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu