Când am citit prima dată în Noul Testament despre demonizatul din Gadara mi s-a părut interesant. Eram copil și m-am gandit: Aha! cam așa se manifestă demonizații: urlă, stau în cimitire, se automutilează, nu "socializează", au o forță imensă pentru niște oameni obișnuiți, aduc teroare...
După niște ani trăiți aici am văzut că sunt foarte puțini demonizați care făceau ceva asemănător cu cei din Decapole. Dimpotrivă! Am cunoscut cel puțin unul, cu certitudine este un om posedat, dar e diferit de cel din Gadara. Este un om altfel, dar nu mai puțin îndrăcit și e imposibil să nu îi vezi răul din el.
I-am văzut răul nenorocit din el când îl înlocuia pe șeful meu care era în concediu... Eram stins sufletește, cu un tată ros de cancer și cei ce nu știu cum este asta, să îi mulțumească lui Dumnezeu; eram tânăr, deprimat, care întorcându-se de la servici înainte să ajungă acasă, mereu punea o invariabilă întrebare lui Dumnezeu: Mai e în viață tatăl meu? Nu știu în viața mea de atunci și ulterioară să fi fost ceva mai chinuitor.
Mă întreb dacă ceea ce simțeam atunci nu m-a afectat atât de tare încât cumva, orice încântare, orice bucurie nu s-a spulberat atunci! Cumva am devenit mai sec, mai "imuabil" , dar într-un mod rece, dezamăgit ca un soi de "luceafăr" trădat, dacă ideea nu e cumva prea pretențioasă. În fine, în aceea perioadă îndrăcitul râzând îmi spunea să-l conving pe tatăl meu să nu moară sâmbăta sau duminica.
Cum poți să râzi in fața suferinței unui om, indiferent cât de drag ori nu, ți-ar fi? Cum poți să găsești bucurie în tragedii umane din apropierea ta? Mai ales nu în unele neutre, gen film ori carți, ci în cele ce ți se înfățișează aevea, celor care iți sunt colegi, cunoscuți sau prin absurd, prieteni?...
Culmea! Tatăl meu parcă vrând sa supere demonizații acestei lumii, a murit într-o sâmbătă. Eram la serviciu de jumătate de oră când a apărut "șeful" temporar, care mă cauta la birou. Nu eram acolo fiind ocupat cu iluminarea postului, la o distanță de vreo cincisute de metri. L-am văzut cum pleacă imediat, bucuros pe semne că nu m-a întâlnit. Apoi dupa numa' șase ore colegii mei mi-au spus că tatăl meu murise. Știau de la ora 19.30, dar m-au înștiințat abia la 1.30 noaptea. Nu de alta dar să nu cer cumva să fiu înlocuit...
Am dus duminica un certificat de deces, apoi având la dispozitie cinci zile libere am făcut ce am putut legat de înmormântarea tatălui meu. M-am dus la Biserica Penticostală nr. 1 din Brașov. Iar la biserică aceeași atmosferă de dispreț, de răutate din partea pastorului și a dirijorului de cor, una dintre mâinile sale, drepte ori stangi, nu contează. Trebuia ca eu să le fac rost de autobuz pentru ca membrii Bisericii să meargă la înmormântare. Slavă Domnului că au fost și oameni de alt calibru, care m-au ajutat și care au sacrificat pentru mine! Dumnezu să nu-i uite pe niciunii și să le răsplătescă!
Întorcându-mă la servici joi, gadarianul a lătrat la mine că ce, bă, așa crezi tu că se face serviciul?Stai acasă atâta timp?
Au trecut ani și când am ajuns pe o poziție nouă, cu iz de lider, bând o bere cu fostul "șef" i-am reamintit ce mi-a făcut. De râsul și de răutatea sa. Nu a recunoscut nimic, cu toate că i-am spus blând că l-am iertat.
Știu că sunt rău, dar parcă răutatea nu mă prinde bine; iert, sunt supărat, iar iert, sunt din nou supărat, apoi iert... Trebuie să iertăm greșiților noștri! Dar oare trebuie să iertăm demonizațiilor care nu vor iertarea noastră? Oare Dumnezeu iartă tot, chiar când iertarea Sa prin Christos e respinsă? Va fi raiul plin de oamenii ce nu-L vor pe Dumnezeu, obligați însă de iertarea Sa să fie veșnic cu El?
Ulterior luni și ani a venit râzând în biroul meu, cu cele mai oribile glume, bancuri despre Christos, blasfemii în toată regula, știind că mă afectează!... I-am spus că Dumnezeu îl va pedepsi, că Domnul Christos s-a jertfit pentru noi...Nu conta pentru el! Gadara și Legiunea nu mai aveau nimic cu Christos! Demonizatul de acum doua mii de ani alerga la Isus Christos și I se inchina. Demonizatul din ziua de azi Il sfidează cu o nerușinare nu știu dacă satanică, dacă nu cumva una mai oribilă, una omenească!
Acest drac cu chip uman locuiește în aceeași localitate unde locuiesc și eu. De fapt, am ocupat locuința sa de serviciu, după ce el a plecat de aici și ca dispret total față de mine, a urinat pe pereți și câteva săptămâni dupa ce am zugrăvit încă se simțea mirosul. Nu asta era neaparat problema!...Avem puterea de a ierta și parcă iert mai ușor când vine vorba de mine, cât sunt de furios când Numele Sfânt al Domnului e batjocorit. Parcă atunci sunt mai puțin predispus la iertare!
La ora actuală stă în fosta locuință a unei săsoaice, care în prostia ei a dorit să fie îngrijită de acest neisprăvit, până va muri, după care locunța intra automat în posesia gadarianului. Nu avea 60 de ani, dar a murit la câteva luni, poate un an, iar toți cei care au cunoscut-o au afirmat că el a terminat-o! Nu mă surprinde!
Ceea ce este trist este că devenim atât de obișnuiți cu răul, cu dracii, cu demonismul, cu suferința, încât le găsim un nume medical oricărei afecțiuni sau situații. Putem trece liniștiți prin locul unde stă un demonizat gadarian, putem cu nesaț să-i ascultăm bancurile hulitoare, răutățiile, concluziile politice, supărare că politicienii fură, da' noi nu, că suntem niște cinstiți etc, încât nu mai distingem răul. Ba încă ne raliem ideilor lui, facem un forum, mai povestim cu el câteva pațanii amuzante foc, dar apoi totul se stinge!...Răul devine o banalitate, binele un nonsens, nu mai există lumină și întuneric, ci doar noi. Și demonizații de lângă noi care nu mai sunt cumpliți, ci doar obișnuiți... Cimitirele din Gadara nu ne mai sperie! Poate chiar încep să ne placă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu