Am cunoscut o persoană care a venit la Dumnezeu printr-o prietenă, colegă de clasa în liceu. Doi ani mai târziu își pierdea credința pentru că prietena ei iși abandonase credința cu câteva luni înainte. Poate părea surprinzator, dar acest caz nu a fost singurul. Un mimetism identic am mai văzut încă o dată. Credință bazată pe cel ce le-a chemat la Biserică, nu pe însuși Christos.
Pe ambele persoane le-am întrebat atunci când tulburarea lor spirituală atinsese apogeul ce nemulțumiri există. Invariabil răspunsul a fost în esența lui păcatul! Păcatul altora și într-o măsura păcatul lor. Păcatul altora, argumentul definitoriu, într-o argumentație contra lui Dumnezeu. Dacă creștinii din Biserică nu sunt sfinți, ci doar ipocriți, concluzia logică că ce spune Sfânta Scriptură nu poate fi adevărat. Și atunci de ce să mai crezi în ceva? De ce să mai pierzi duminici în Adunări, cu cei ce doar se prefac, de ce să mai contribui cu ceva la binecuvântarea altora?... Totul pare și trebui să fie o înșelătorie!
Păcatul propriu la fel arată că nu putem să ne rupem de firea noastră, căci atunci când devenim creștini devenim și supraoameni, firea tăcând odată pentru totdeauna. Dacă asta nu se întâmplă, înseamnă că nu există un Adevăr "adevărat". Există doar o formă de spiritualitate creată de un Pavel, un Petru, un Ioan etc., care au vrut să creeze cu orice preț o religie draguță, dar imposibil de pus în practică, tocmai pentru că lipsește puterea divină din ea. Simplu spus, dacă nu te poți împotrivi păcatului ce spune Biblia nu e adevărat.
În filmul românesc Singurătea florilor din 1976 apare un dialog interesant între un doctor interpretat de Radu Beligan și fratele său ce-l ținuse în facultate mâncand nu mămăligă si ceapă, cum credea doctorul, ci doar mămăligă, ceapa fiind se pare un lux. Acesta din urma îi reproșează fratelui mai mic, doctorului, că a rămas până și fără Dumnezeu. Am fost surprins de afirmație, căci comuniștii nu prea apelau la credința în Dumnezeu... și întradevăr în cateva clipe fratele mai mare interpretat de Colea Răutu "drege" busuiocul afirmând că nu se referă la Ăla din Cer, că Ăla nu vrea să ne dea un semn al existenței Sale, ci la ăla din fratele său (sic!). Afirmația idioată cu iz de reproș a lui Colea Răutu e o chestiune pe care oamenii în mare parte o gândesc. Dumnezeu trebuie să se reveleze așa și nu altfel! O revelație cerească a lui Dumnezeu, să zicem pe data de 1 septembrie stabilită dinainte cu multă publicitate, ar (a)duce automat la credință în El omenirea întreagă, nu-i așa?...
Senzația mea este că aici avem de a face cu o urâtă dovadă a mândriei și decăderii noastre ca oameni: Dumnezeu trebuie să se reveleze cum vrem noi, nu cum vrea El! Dreptul lui Dumnezeu pare îngrădit de obligațiile la care îL supunem noi! Însă doar un rob nebun și-ar închipui ca stăpânul său va veni mereu să îi explice acestuia de ce îi cere să facă un anumit lucru și dacă poruncile sale sunt pe bune...Iar robul să aleagă dacă vrea sau nu să facă ce i se cere, în loc să meargă la un grătar cu amicii lui.
Revelația supremă a lui Dumnezeu nu a fost apariția Sa printre stele, ci apariția Fiului Său într-o iesle umilă. Nu telescoapele gigantice L-ar fi putut găsi pe Dumnezeu undeva pe Cer, ci lupele umile, pe harta unui Bethleem sărac. Am întrebat-o pe una din persoanele din începutul postării: Bine, te lepezi de tot ce ai primit și crezut în ultimii trei ani...Ce faci însă cu Domnul Isus? Isus Christos nu e o religie, nu e un cumul de datine și obiceiuri, e Adevărul. A ridicat din umeri neștiind ce să răspundă. Christos nu e precum Mahomed unul ce afirma ceva, fara sa dea cu adevărat omenirii un sens în afară de niște idei bezmetice (cel puțin asta am văzut eu din ce am citit în Coran) și ura sa. Christos moare pentru fiecare dintre noi, El dă totul, dar nu cere totul, nu un tot fără noi, ca și cum ar dori să vadă în noi niște viitori roboți, fără drept de a alege și manipulați de visuri deșarte cu fecioare paradisiace, ca și cum Dumnezeu nu poate dărui în Eternitate mai mult decât un sex prelungit de veșnicie și prostia firii umane. Chiar și ideea mi se pare de o înfiorătoare plictiseală! Parcă și Ion Creangă, acest blasfemiator de doi bani, era mai inteligent afirmând că iadul era un soi de cârciumă în care totul era gratis, iar plăcerile trupești erau perfecte...
*********************
Bineînțeles că există lupta cu păcatul. A fi înfrânt este o consecință a luptei, nu a inexistenței ei. O luptă de slabă calitate, dar nu mai vorbim aici de lanțul robiei. În jugul robiei nu este victorie sau înfrângere, ci doar moarte. Poți pierde în fiecare zi lupte, dar ești nimicit, dacă nici macar o data nu ești sau mai ales nu vrei să fi victorios. Și atunci nu e oare greșit să judec pe altul, la modul general și total, spunând că sunt toți ipocriți. Eu personal, sunt într-o măsură ipocrit dorind, cerând mai mult de la alții și de la mine însumi, în timp ce eșuez des din cauza neatenției în gestionarea luptei. Dar nu abandonez războiul, chiar dacă pierd lupte. Cumva fiecare înfrangere mă ajută să înțeleg, dacă nu altceva, atunci propria neputință, măndrie și prostie. Niciodată o victorie nu se construiește fără smerenie, fără recunoașterea sinceră a incapacității, a firii mele de a birui. E normal - firea mea nu se luptă cu ea însăși. Chiar dacă Richard Wurmbrand spunea odată că poate să își folosească mândria și alte slăbiciuni împotriva minciunii și a altor tentații păcătoase, ideea asta draguță și amuzantă e falsă. O împărație care se lupta cu ea însăși nu poate să nu sucombe. Iar firea ține prea mult la sine pentru a fi tentată să se autodezbine.
Nu cred că îndepărtându-mă de Dumnezeu e corect, iar ca explicație pentru starea mea, să spun că, de fapt, alții sunt mai îndepărtați de El. Evident că sunt și oamenii cu funcții mari sau mici în biserici care sunt îndepărtați de El și care nu cred, care sunt robii ai banului și ai minciunii. Nu trebuie să îi ascult, ci să mă îndepartez de ei, nu de Dumnezeu.
Înfrângeriile, ipocriziile, necredința, eșecurile creștinilor și personale nu e semnul că Sfânta Scriptură nu e adevarată, că puterea divină este o poveste. Centrul credinței noastre e Christos. Centru credinței musulmane e transformarea omenirii într-una islamică sau eliminarea acelei părți care refuză asta. Centrul luptei noastre e transformarea noastră după Chipul si asemănarea Sa. Lupta nu e una exterioară, ci una interioară. Lupta nu e cu carnea și sângele vreunui inamic, ci una spirituală împotriva forțelor întunericului, împotriva firii... E adevărat pare un dezavantaj! O "spiritualitate" acompaniată de firea pământească e facilă. Una care se împotrivește firii e teribil de greu de acceptat.
Deci ce facem cu Isus Christos? Îl urmăm zilnic cu o Cruce pe umerii ființei noastre sau în modul cel mai stupid credem că nu noi, ci alții, vrăjmașii sau ce or fi ei, sunt problema și asta poate să ne justifice propriile răutăți? Descoperim un creștinism "rău" care însă nu e diferit de cel pe care l-am privit altfel când aveam dragostea dintâi. Dar atunci dragostea putea acoperi o mulțime de păcate... de aceea puteam fi orbi, acum deschizându-ni-se ochii la bine și rău, iubirea este secundară. Reînvățăm sa dăm vina unii pe alții. Ca la începutul primului cuplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu