Chiar suntem pregatiti pentru a crede si trai o trezire spirituala? Daca maine ar salva Isus mii de vieti in fiecare zi cum ar trebui sa fim si sa actionam noi? Si cum ajungem acolo?
Am ajuns sa citim despre treziri spirituale ca despre minuni, care noua nu ni se intampla niciodata. Iar cele care se intampla si acum, sunt in zone exotice de pe Terra. Ne bucuram ca in Brazilia sau in Nigeria Domnul lucreaza, dar nu putem sa ne inchipuim ca El ar face intr-o zi acelasi lucru in Romania. Ne lipseste cumva Samuel? Sau poate Ilie?...Sau lipseste inima noastra arzand pentru Domnul Isus?
Este lucrarea lui Dumnezeu bazata pe cativa sfinti ai Sai, care sunt acum in Brazilia, Nigeria sau in Mexic? Iar Romania nu are nici macar un om care sa se roage Domnului pentru scanteia trezirii? Avem oare un dezavantaj geografic sau saracia spiritual din tara noastra are alte cauze?
Imi aduc aminte cand a venit in anii '90 misionarul Erlo Stegen. Am vazut, spre surprinderea mea, un om obisnuit care nu era cu nimic mai diferit de alti credinciosi. Nu a facut minuni sau semne, cu toate ca sincer ma asteptam la ceva "special". Realitatea era alta: in Africa de Sud au fost oameni care avea inima pregatita pentru lucrarea Domnului, si care alaturi de acest om al lui Dumnezeu sau pus in slujba Celui PreaInalt. Caci secretul nu e un om, ci credinciosi a caror inima arde ca jertfa Domnului. Iar cand Ilie dezamagit, speriat, satul de tot raul din jurul sau, a afirmat ,supraapreciindu-se, ca el este ultimul credincios, Domnul il corecteaza si ii spune ca mai sunt 7000 de credinciosi. El era al 7001-lea, nu numarul unu...Lucrarea divina a continuat ceva mai tarziu avandu-l pe Elisei, ca profet al Domnului. In mod sigur Domnul are inca slujitori.
Daca nu exista trezire nu e lipsa slujitoriilor, ci a inimii Bisericii care nu bate in acelasi ritm, iar noi nu mai ardem pentru Domnul, ingaduind tot felul de lucruri straine sa patrunda in viata noastra, in casa noastra, in biserica. Unde e iubirea de la inceput? Unde e credinta care muta muntii problemelor si vedeam mereu lumina Slavei Domnului? Unde e speranta cea care ne conducea corabia vietii prin orice furtuna si nu ne era frica, caci stiam ca Isus e la carma? Ce s-a schimbat atat de dramatic in fiecare din noi?
Acum salariul diminuat, serviciul pierdut, politica damboviteana, reusesc sa ne ocupe mai mult timp si resurse interioare decat Cuvantul Domnului. Viata noastra e data peste cap de torentul de informatie care ne aduce stiri despre accidente, falimente, violenta fara masura, oameni care isi pierd viata etc. Speram cumva ca liderii tarii sa ne aduca si vesti bune dar zilnic se mai petrece o tragedie, zilnic oamenii sunt concediati, li se rapeste sansa unei vieti normale. Viata noastra devine tot mai putin conectata la viata lui Isus. Framantariile ne frang inima, ne fac sa ne prabusim. Iar filistenii inving...
Ne-au rapit pacea, ne-au rapit iubirea, credinta si speranta. Nu mai putem iubi nici Biserica lui Isus, nu mai avem cuvinte de rugaciune si de multumire, cantariile noastre sunt stereotipe, cantam si ne gandim nu la ce cantam, ci la problemele de acasa si le facem pentru ca exista un program de biserica de doua sau trei orele, ne rugam si cantam caci i, iar Domnul se asteapta sa ne rugam. Si sa cantam...Sau poate ca nu? Sau poate ca El vrea altceva, ceva mai mult ceva pentru viata ta spirituala si apoi sa-i dai Lui ceva.
El vrea sa te opresti...Pur si simplu sa te opresti din absolut orice ai face, oricat de "sfanta" ar fi acea slujba, sa te opresti si sa vii, sa stai in liniste la picioarele Lui. El vrea sa ne adunam toti cum spune Asaf in Psalmul 50, inaintea Sa, pentru ca El sa ne arate ca jertfele noastre nu au valoare, daca inima noastra nu mai e cu El, daca amaraciunea a ucis orice strop de multumire, daca iubirea s-a topit, iar juruinta de a merge cu Isus mereu am incalcat-o si acum ne plimbam inimile prin viata, plini de teama zilei de maine, resentimente, fara un scop spiritual, fara sa mai fim, un adevarat madular al Bisericii. Balii si astarteele lucitoare ne-au orbit, ne-au tintuit departe de Cristos, au ridicat ziduri in jurul inimilor noastre si ne-au izolat unii de altii. Iar ni am ridicat inaltimi pentru jertfe aduse zeilor falsi. Iar ganduriile noastre au incetat de a fi roabe ascultarii de Cristos.
Asteptam misionari din tari exotice care sa ne aduca eliberare si vindecare. Si care vin, apoi pleaca,dar noi ramanem neeliberati si nevindecati, cu aceleasi dureri si aspiratii ce nu se implinesc niciodata. Ajungem sa credem ca lucratorii din Nigeria sau Argentina pot face ceva pentru noi, ceva Isus nu face niciodata in biserica locala. Oare nu e ceva rau sa credem asta? Nu e forma de idolatrie sa vezi in anumiti misionari ceva ce nu vedem in Isus atunci cand ne adunam in Numele Sau? Va las sa analizati. Aproape ne revoltam la ideea asta, pentru ca declarativ Isus e cel mai mare intotdeauna, iar slujitorii sunt doar slujitori...Dar daca eu am dreptate, si suntem gata sa mergem mii de kilometri pentru a intalni un slujitor al lui Dumnezeu, pentru o predica sau o rugaciune a aceluia, dar nu suntem in stare sa mergem doua mile cu un frate "obisnuit" pentru a spune cateva cuvinte unui suflet pierdut, atunci ceva fals s-a strecurat in viata noastra si ajungem sa ne inchinam unor moaste vii. Caci, poate, idolii se afla si in locuri unde ne asteptam destul de putin. Dar un idol este orice cauta sa inlocuiasca credinta si lumina lui Cristos, indiferent daca e obiect, loc, data, sau fiinta omeneasca. In Samaria o cetate s-a trezit spiritual, atunci cand Domnul Isus i-a revelat unei femei nu atat trecutul ei, ci blocajul spiritual in care Ierusalimul ar fi singurul loc valabil de inchinare, iar samaritenii se alesesera cu ceva de mana a doua, un munte din zona aceea. Cumva accesul lor la Dumnezeu nu era de calitatea "ierusalemica" a iudeilor. Dar Domnul rupe acest idol fals: nu Ierusalim, nu munti sau alte locuri, ci Duh si Adevar. Acolo doreste sa vada Dumnezeu inima celui ce se inchina. Si nu o zi aparte, ci mereu. Mereu vrea Domnul sa vada plecata in smerenie si recunostiinta inima crestinului. Si nu pentru ca a venit in biserica un lucrator deosebit al Maretului Stapan...Nu asta conteaza. Ci locul duhovnicesc in care se afla mintea si inima fiecaruia dintre noi.
Mi-e teama ca nu mai credem, dar sa stiti, necredinta e mai amara decat pelinul, si totul se sfarama in viata celui ce nu mai crede. Vorbesc din experienta si stiu ca necredinta are de a face cu mandria, atunci cand simti ca esti cineva, iar Dumnezeu nu iti arata o "binemeritata" apreciere. E un idol stralucitorul eul, fals, mincinos, amar, in interior, dar stralucitor, care cauta sa orbeasca credinciosul, iar daca stai sa-l contemplii prea mult poti fi sigur ca ai orbit. Chiar daca ai senzatia ca esti acelasi om, care se duce la biserica, canta in cor, poate chiar rosteste cuvinte frumoase de la amvon si da 2 lei la colecta de fiecare data cand e slujba divina. Atunci vei inceta sa mai iubesti pe Dumnezeu, nu vei mai iubi pe cei din jurul tau, te vor satisface barfele de doi bani, problemele aparute in biserica nu te vor mai framanta, nu te vei mai ruga ca Domnul sa aduca pace, pentru ca nu iti va mai pasa, vei ajunge sa urasti pe cei care ii consideri vinovati de orice esec al tau. Mandria e cel mai urat si teribil Baal. Si doar puterea lui Isus si inima care se topeste ca un bulgare de gheata inaintea Domnului, devenind mica si smerita e leacul.
Daca avem idoli in viata noastra vom schiopata mereu, Domnul va fi slujit partial, in masura in care o slujba partiala chiar e o slujba. Dar presupun ca nu. Mai ales ca Dumnezeu a ramas un Dumnezeu gelos, mai gelos decat orice indragostit si ne vrea doar pentru El. Si aici avem un raspuns pentru lipsa de trezire. Undeva suntem lipsiti de iubire si credinta, iar acestea nu sunt cauze, ci consecinte...Actiuni ale unor idoli ce ne ucid viata cu Dumnezeu. Nu cred ca solutia este sa ne rugam pentru mai multa credinta sau iubire, ci sa cautam radacina raului in inima, care cu toate ca suntem binecuvantati de Dumnezeu. Si atunci cand vom vedea pacatul lafaindu-se, sa recunoastem, oricat s-ar impotrivi idolii din viata noastra, ca am gresit, ca nu suntem vrednici de Domnul si sa-L rugam sa ne lase sa ne plecam smeriti, cu inimi sfasiate inaintea Sa. Si daca idolii vor fi distrusi de slava lui Isus, sa recunoastem ca nu suntem nimic inaintea lui, ci El e totul, nu noi, nu un loc, nu alt om, nu banii din banca, ci El! Atunci El va aduce vindecare in viata noastra si a familiei, in biserica, in societatea atat de intunecata. Iar filistenii vor fugi pentru ca Domnul va aduce tunetul Sau...Iar atunci nu vom pune in mijlocul vietii doar o Piatra de ajutor, ci o Stanca a Mantuirii. Atunci vom recupera vietiile pierdute din tara aceasta si pe care Isus le vrea sa fie ale Lui. Atunci vom iubi din nou, vom crede si vom spera, iar aceasta speranta nu ne va insela.
Suntem pregatiti pentru trezire?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu