Exista un razboi

Ce lupta cosmica se duce dincolo de simturile noastre? Ce razboi e dincolo de fiinta omeneasca? Dincolo de materia pe care o vedem in jurul nostru si din care suntem alcatuiti? Ce formidabila inclestare este in acest Univers si care in momentele de tacere profunda o simtim razbatand pana la noi?
 Exista un razboi pe care ni-l reveleaza credinta. Un razboi mai vechi decat Cosmosul, dar un razboi care a intrat in Creatia lui Dumnezeu. Un razboi dintre bine si rau. Un razboi care nu este o lupta pentru supravietuirea celui mai puternic si adaptat impotriva celui mai slab, ci un razboi intre ura si iubire, intre intuneric si lumina, intre nimic si totul.
 Suntem rascoliti zilnic de aceasta infruntare, care apare intre oameni...Ne luptam chiar si cu cei pe care ii iubim...Ii lovim cu cuvintele noastra, cu atitudinile noastre, incercand sa le sfaramam inimile, orbiti uneori de ceea ce credem ca este o dreptate a noastra, pentru ca apoi, deseori sa intelegem ca am gresit. Si tot atat de des sa nu putem sa ne cerem iertare, pentru ca avem inimile intepenite in mandria umana. Si asta se intampla cu cei pe care ii iubim.
 Dar ce facem atunci cand nu mai reusim sa iubim, cand nu ne mai pare rau pentru actiunile noastre, cand intunericul razboiului cosmic ne-a coplesit, cand ura ne ingheata orice sentiment, orice amintire a binelui si tot ce este in suflet e doar gheata, durere, o durere care te inghite, te face sa nu mai fi nici macar un om, ci o fiinta feroce, care doreste ca orice raza de lumina sa se stinga in jur? Ce facem cand inima e doar un urlet de fiara sfasiata, urlet care nu tace nici zi nici noapte, pana nu inghite durere altuia, a semenului, pentru a se ostoi? Sau cand durere aproapelui devine prea putin, aceasta fiara se indreapta spre Dumnezeu pentru a-L lovi si indurera si pe El... Caci ea stie ca inima Celui PreaInalt poate plange. Si plange atunci cand crinii credintei si a iubirii sunt rupti, sunt nimiciti, cand viata sfanta e curmata.
 Un om cu cateva pusti si pistoale intra intr-o scoala crestina si executa copiii de acolo, pentru a il face pe Dumnezeu sa inteleaga ura, bezna si iadul din inima lui. Acest om care nu mai e tata, nu mai e sot, nu mai soferul care munceste zi si noapte pentru familia lui, ci devine un razboinic al Satanei, o fiinta care nu mai are simturi, ci doar dorinta de a lovi in Dumnezeu, prin copiii acelor cunoscuti, care ar fi fost gata sa-l ajute oricand, gata sa ii arate iubire...Caci nu poti lovi in Dumnezeu eficient decat daca lovesti in Iubire. A Sa si a copiilor Sai. Numai daca intunericul strapunge Iubire lui Christos din inima credinciosilor Sai, semintele urii vor incolti...Iar acolo unde Pacea lui Isus domnea, va domni durerea, frica, amaraciunea...si va fi razboi!
 In aceasta lupta inegala a lupilor cu oile, exista ceva ce trece dincolo de intelegerea omeneasca: Iertarea! O forta formidabila ce aduce din nou pace, iubire, vindecare, chiar daca nu poate si nu vrea sa aduca uitare. O forta care aduce lumina si eliberare. E iertarea pe care Dumnezeu ne-a daruit-o. Si nu a fost ceva banal, ceva atat de simplu cum a fost crearea Universului: "Sa fie!..." si a fost. Nu!
  Iertarea e sacrificiu! Dumnezeu s-a sacrificat! Si-a sacrificat Fiul, L-a vazut transformandu-se in ceea ce ura cel mai mult: pacatul! Nu exista suferinta mai mare, nu exista lovitura a intunericului mai puternica pe care a dat-o cuiva vreodata, decat cea primita de Tatal, atunci cand scumpul Sau copil agoniza cu miliardele de pacate asupra Sa, facandu-se pacat pentru a aduce iertare izbavire unei lumii care nu merita nimic.
 Am putut vedea lupta cosmica mutata in inima parintilor care isi vedeau copiii ucisi sau raniti, o lupta ce reusise sa aprinda nu doar galaxii. ci si o farama de praf - o inima, ducandu-se cu aceeasi intensitate pentru fiecare coltisor al ei, si am vazut cum ura se lupta cu iubirea, cum intunericul si moartea se lupta cu iertarea si lumina. Si iertarea a invins dincolo de uman, dincolo de sentimentele omenesti.
 M-am vazut mic si neputincios, un las, pentru ca nu am forta iertarii atat de mare incat sa strapung bezna acelui "pacat de neiertat"cum il vedeau ziaristii. Si ma gandesc ca gesturi mici m-au suparat de-a lungul timpului, si iertarea nu a venit imediat, iar lastarii de amaraciune au aparut, mi-au inabusit iubirea, credinta, viata. Insa unii au pus pe altarul credintei ceea ce au iubit mai mult, pe copiii lor si alaturi de ei, viata lor, sensul ei...Si nici un inger nu a oprit aceasta jertfa, a carui intelegere depaseste mintea umana si doar credinta are acces la ea.
 Exista un razboi cosmic si se da chiar si in inimile noastre, chiar acum, uneori mai puternic, uneori mai putin, dar fiecare are de platit cu suferinta sa la castigarea lui. Nu putem castiga fara sa platim pretul dureros, fara sa ne sacrificam pe Altar, fara sa iertam. Uneori avem putin de iertat, dar si asa nu o facem si acolo, in acel sector acest front e rupt, raul isi arunca semintele otravite si castiga. Iar mai tarziu va fi mai greu sa iertam si sa iubim pe cel ce ne-a gresit. Iar daca suntem sinceri nu am putea sa ducem rugaciunea Tatal nostru pana la capat, caci ea e ca un lant, orice za intreaga sta prinsa de o alta za intreaga, iar Imparatia si slava si puterea nu vor fi ale Domnului niciodata in inima noastra, pentru ca nici iertarea nu este in inima noastra...ne vom opri la materie, la paine...doar la a cere ceva, dar niciodata nu vom da si noi ceva, un sacrificiu pe Altarul lui Dumnezeu, sa ardem o jertfa, uitandu-ne pe noi,  iertand si iubind pe altii, rugandu-ne pentru ei, sacrificand timp pentru gresitii nostri. Caci in rugaciunea Domnului nu e totul doar a cere, ci si de a darui, a te sacrifica pe tine insuti, a ierta, a iubi. Nu e totul doar a cere iertare, ci si de a darui iertare. Asa cum a facut Isus!