Dragostea lui Christos si scursurile societatii

 Atata framantare pentru decizia unui important membru al Bisericii Baptiste si anume distinsul Iosif Ton, sa adere la o miscare de inviorare a acestei Biserici. Cerneala virtuala curge umpland ecranele celor care sunt dornici sa inteleaga "de ce?". De ce a aderat acest om la o miscare cu o doctrina relativ diferita fata de cea pe care a trait-o atatia ani? Supararea e mare: unii se simt tradati si nu stiu cum sa isi descrie indignarea, alti sunt suparati ca dreptul de a crede si a adera la o miscare religioasa poate sa starneasca atata furie, rautate si sa genereze atata noroi verbal.
 Ca de obicei, inteleg atat de putin din disputele acestea religioase, incat incerc sa fac apel la veritabila desfasurare de idei care sunt pe ecranele televizoarelor ori pe paginiile ziarelor, desfasurare de idei ce se numeste politica. Politica partidelor. Politica oamenilor care apuca un scaun mai inalt sau mai mic in conducerea tarii, sau care apuca cateva minute sa sclipeasca pe ecran, invatandu-ne de ce e bine ca sa-l urmam si cum strategia sa va aduce tarii mult dorita iesire din criza.
  Ceva se aseamana. Politica din societate cu politica din biserica. Partide ce se lupta in stat pentru putere, cu partide ce se lupta in biserica tot pentru putere. Lupta, factiuni, diferente, opinii, orgolii...Toate acestea constituie un arsenal pentru razboiul crestinului cu crestinul, inclestare dusa in Biserica. Iar daca aveti rabdare sa cititi in Galateni capitolul 5 versetele 19-21, din cele 17 fapte ale firii pamantesti, opt (chiar noua daca punem la socoteala ucideriile- care pot fi si de natura spirituala, nu doar fizica) sunt legate de atitudini negative ce pot aparea in Biserica. Aproape jumatate, ceea ce ma face sa ma gandesc ca tinta predilecta a boliilor din interiorul bisericii e unitatea ei. Si dragostea care ar trebui sa existe, daca mai exista.
 Domnul Isus ne-a chemat sa iubim, o iubire reala care actioneaza, nu doar un simtamant in inima, o senzatie care e calda, pentru o persoana care, de regula, nu beneficiaza de nici un sprijin din partea noastra, o persoana care ne-o imaginam, chiar daca are corespondent in realitate, si pentru care nu e nevoie sa actionam doar sa simtim ceva, si totul e bine: iubim, nu-i asa?
 Interesant este ca Domnul Isus nu ne-a chemat la o coplesitoare senzatie de caldura sentimentala pentru lume, pentru frati si nici macar pentru El. CelPreainalt ne cheama sa ascultam porunciile Sale, astfel vom dovedi dragostea noastra fata de El. Nimeni nu iubeste mai mult decat cel ce isi da viata pentru prietenii sai. Cel ce iubeste actioneaza nu sta sa se joace cu senzatiile din suflet.
In cartiile pe care le-am citit de-a lungul timpului, de atatea ori mariile religii incercau sa dovedeasca omenirii ca doar sentimentul acela din inima, revelat de vreo zeitate cumsecade, si care ardea in sufletul credinciosului inseamna iubire. Si ce e mai minunat decat sa iubeste omenirea intreaga? Avand in vedere ca asta implica putin sau deloc din timpul tau si din energia ta. La fel ai putea sa spui ca iubesti pe toti martienii din Univers si chiar sa iti programezi inima sa simta ceva fata de omuletii cei verzi si simpatici.
Daca e adevarat ce spunea Dostoievsky ca iadul e locul celor ce nu pot iubi, si facand o analogie cu ce spunea Isus despre cei care nu L-au cautat cand a fost bolnav sau in inchisoare ori in lipsuri, atunci intelegi ca iadul este un loc pentru cei cu inima incalzita de "iubire", dar cu miini lenese si picioare "obosite". A celor care nu fac nimic. Sau a celor cu limbi ascutite si cu stilouri inmuiate in fiere, care daca sta sau cade un slujitor al lui Dumnezeu, e mai important si mai interesant decat propria sa stabilitate si pozitie fata de Dumnezeu. Si sa nu credem ca ura nu e decat un simtamant al inimii. La fel ca adevarata dragoste , adevarat ura lucreaza. Actioneaza, uneori mai eficient decat dragostea si binele, pentru ca e obraznica, da buzna, nu intreaba daca ii sunt permise actiuniile.
Domnul Isus ne-a dat o singura porunca aceea de a ne iubi unii pe alti. Dar se pare ca e cea mai grea si cea mai des incalcata. Caci daca tot e sa actionam asupra altuia e mai placut sa il muscam si sa-l sfasiem, intr-o incercare de a nimici tot ce e bun.
 As zice ca incerc sa ma gandesc cum se simte Domnul Isus cand singura dorinta si porunca, e prima tavalita in noroiul urii si ticalosiei noastre, dar evident ca nu pot...Si cred ca nu pot simti tristetea si mahnirea lui Pavel pentru cei din Corint sau Galata. Ba chiar si Pavel a intrat in malaxorul judecatiilor, cum ca e cam slab, iar Evanghelia lui are deficiente pe partea legii iudaice. Asa ca ce sa poti zice despre Iosif Ton? Acum fratii lui il acuza.Cam tarziu! Pacat ca nu ati citit articolele din saptamanalul Magazin (de ce nu sunt consecventi sa isi publice toata arhiva) de acum 25 de ani sa vedeti cum era "tocat" fratele Ton de redactori specializati in demitizarea religiei, precum Victor Kernbach si altii ca el. Si alaturi de el toti care iubeau Numele lui Cristos. Nu numai de respectivi blasfemiatori religiosi ai regimului comunist, ci si de fiecare coleg sau "prieten" care citea articolele si apoi cu un ranjet satisfacut fluturand revista intr-un mod triumfator, iti zicea: "Ai vazut ba, de popa asta al vostru Ton? Ce ticalos! Te-au tampit astia! Vezi, ba Pop, la ce biserica te duci? Voi sunteti scursurile societatii! Toti pocaitii!" Asa ca da! Nu e vorba doar de Ton, e vorba si de mine, care alaturi de popa meu spiritual, Iosif Ton, eram doua scursuri ale societatii si sunt tentat sa cred ca am ramas pana azi! Cel putin eu!
Dar, in fond, de ce nu? Ce daca acum il calca in picioare crestini, care pe timpul acela dadeau note informative Securitatii spionand, vorba poetului Marin Sorescu: "atenti la tot si la toate, invatand mereu..."? Sau altii care nu au trait murdaria acelor vremuri si care s-au specializat in istoria penticostala sau baptista din comunism, formandu-si ideile despre ce a fost atunci dand cate un Search pe Google. Ce daca improscatul cu noroi e ceva urat si pacatos, atata timp cat aduce profit? Cat timp site-ul sau blogul se umple de cititori...Care aduc banuti la pusculita! Doar traim in capitalism, unde succesul e totul. Inclusiv in Biserica. Si pana la urma dragostea divina ce razbate din Scripturi poate fi lasata deoparte, daca vocea celui ce acuza e suficient de tare pentru a acoperi toate celelalte voci. Daca zanganitul armelor stinge orice chemare la liniste si pace. Pana la urma mai conteaza daca Isus a vorbit de iubirea frateasca, daca nu suntem in stare sa aparam "doctrinele" cele mai "sfinte" ,precum purtarea sau nu a baticului la biserica, rugaciunea in comun sau pe rand, servitul cinei din paharute de sticla sau plastic si, desigur, purtatul cravatei, care este cel mai evident semn al smereniei crestine.
Ma intreb daca diferentele dintre baptisti si penticostali sunt atat de ireconciliabile, incat orice trecere dintr-o parte in alta sa starneasca furtuni, mai ales cand e vorba de persoane cunoscute ale lumii crestine.
 Stiam ca Isus e Calea, Adevarul si Viata. Dar nu credeam ca cineva va avea si alte adevaruri, alte cai si alte surse de viata. Pentru ca atat timp cat un om merge pe Calea lui Cristos, are Adevarul si Viata Sa in inima, nuantele si modul mai galagios sau mai tacut de a te inchina nu cred ca conteaza. Ajungem sa credem ca singurul loc de adevarata inchinare e Ierusalimul ? Si ca o biserica sau o denominatiune are monopolul credintei, iar restul nu valoreaza nimic? Oare nu in duh si in adevar vrea Tatal sa ne inchinam, sa il adoram si sa ne unim cu El? Si nu in dragoste cu toti cei pentru care Cristos a murit si a inviat? Oare nu asta trebuie sa existe in Biserici? "Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit" 1Cor2:2