Intr-o duminica seara ferma lui Nicolai fu distrusa. Cativa angajati fusesera ucisi, iar animalele arsesera in cladirile incendiate...Batranul planse neintelegand aceea dezlantuire de ura. Musulmanii erau acum ca un uragan, distrugand tot ce intalneau in cale. Probabil daca nu ar fost la mica biserica din Sarajevo ar fi fost ucisi si ei. Furia lui Vladek nu mai cunoscu limite. Urla ca musulmanii vor plati cu totii pentru asta. Nadira era palida auzindu-si sotul dornic de razbunare. Era prinsa la mijloc intre ura celor ce facusera din religiile lor sabie si cu care incepeau sa se ucida unii pe ceilalti.
Au trebuit sa paraseasca zona cu tristete. Era prea periculos sa ma incerce sa ramana aici. S-au retras intr-o zona muntoasa in locul unde batranul se nascuse, unde era respectat si unde spera sa fie mai multa liniste. Nu atat pentru el cat pentru nepotul sau si sotia sa.
Insa ajungand acolo constata ca umbra razboiului intuneca parca tot ce era in satul sau natal. Oameni erau mai tristi, mai tematori. Da! Frica si ura schimba inimile oamenilor. Erau suspiciosi cand vedeau straini, cu toate ca el si nepotul sau nu erau neaparat niste straini, dar anii pe care ii petrecuse departe de locurile de bastina il instrainase de rudele lui de aici, de prietenii sai, de vecini. Nu se asteptase se fie primit cu o ostilitate retinuta, el care contribuise financiar la intretinerea scolii satului si chiar a bisericii ortodoxe. Nu era ortodox, ci era crestin si credea ca o inima sincera se poate inchina lui Isus in orice loc...Unii i-au spus ca se insela. Dar el era convins ca in final Christos va judeca daca a facut ceva bun sau nu. Batranul preot Pavel il imbratisa atunci cand il intalni. Ear intr-o seara la doua zile de cand se intoarse in Planovița. Preotul veni plin de o bucurie mai degraba trista, daca exista bucurii triste. Dar exista asa cum atatea surasuri in lumea aceasta sunt triste.
-Doamne, Nicolai cati ani au trecut de cand nu ne-am vazut? intreba acesta fericit.
-Prea multi, Pavele, prea multi!
-Am auzit ca vii, dragul meu Nicolai! Imi pare rau de durerea care te-a lovit! Sper ca Domnul Christos sa iti dea pace in inima si macar un dram din mangaierea Sa!
-Da!...Dar nu pentru mine plang, dragul meu prieten, ci pe cei care au fost masacrati atat de tragic...Si pentru familiile lor! A fost atat de greu sa le aduc la cunostiinta nenorocirea! Pierderea mea a fost atat de usoara comparativ cu a lor. M-a durut pentru vacutele mele dragi, dar eu nu mi-am pierdut familia.
Batranul preot cu lacrimi in ochii spuse cu durere:
-Of, Nicolai, ce vremuri am apucat sa traim!...Credeam ca odata cu caderea comunismului va fi o binecuvantare, ca oameni vor intelege bunatatea lui Dumnezeu, fie crestini, fie musulmani. Au inteles insa, totul pe dos! Iar acum platim cu sange! Nimic nu mai pare sa ne opreasca sa ne sfasiem intre noi, in loc sa cautam plini de multumire Fața lui Dumnezeu!...Iar eu zilnic imi pierd enoriasii imbatati de vinul urii si maniei! Biserica mea e tot mai goala pentru ca inca predic incă iubire unei lumii care se scufunda în întuneric!
-Pavel, Christos este singurul care ne dă putere si har! Fără El nu este viață, căci El este Viața! În El mai putem spera, crede și iubi! De aceea nu te lăsă, bunul meu prieten! Un căpitan de vas se va lupta mai hotărat cu furtuna cu cât valurile sunt mai puternice. Noi, ca marinari ce am invățat să navigăm printre atâtea încercări știm că Isus, Căpitanul nostru, e la carma. El va conduce aceasta corabie numită Bosnia la limanul dorit de El, chiar dacă Universul întreg va deveni furtună și încercare. Poate noi doi nu vom mai fi acolo să trăim asta, dar alții vor vedea adevărul și ziua când furtuna va înceta și va apărea soarele... Chiar daca va curge sânge și lacrimi, sunt sigur ca El va putea aduce și zâmbet peste această țară atât de lovită de cel rău! Cred că ceea ce vorbeste profetul Isaia in sfanta sa carte in capitolul 9 se va implini si aici. Si atunci Christos va rupe lanturile intunericului!
Tacura si la lumina palida a asfintitului un sentiment straniu de liniste si tristete se lasa peste cei doi prieteni. Batranul preot fara sa isi dea seama isi framanta usor mainile, ca si cum o neliniste i se strecura usor in inima sa indurerata. Nicolai privea pe geamul prin care privise de atatea ori de cand era copil, livada de pruni scufundata intr-o mare de iarba de smarald. Parca doar soarele ce apunea sangeriu le vorbea ca un profet despre viitorul acestor meleaguri, dandu-le in suflet o durere muta, o teama pe care o stie doar marinarul ce vede ca norii de furtuna se apropie. Era un sentiment dureros, obisnuit, dar dureros. De data asta cei doi prieteni intelegeau ca nu venea o furtuna obisnuita, ci un uragan care va distruge si va ucide, chiar si pe cei incercati. Era o durere vie, care nu se va potoli nici macar dupa trecerea furtunii. Si doar Christos, doar El, le dadea har...Harul care aduce inima alin in orice incercare si care nu face sufletul sa urle...Caci cea ce urma ar fi facut orice fiinta sa arda in durere.
- Hai sa ne rugam! spusera in acelasi timp cei doi.
Cei doi prieteni ingenunchiara si cerura ajutor in suferinta lor. Nimic nu e mai aducator de speranta decat genunchiul si inima plecata in fata lui Christos. Acolo inima primeste izbavire, nu de ceea ce se revarsa cu forta distrugerii asupra ei, ci de teama. Caci teama este ucigasul iubirii, al credintei si al sperantei. Teama ucide fiinta si nu mai o lasa sa traiasca viata din Dumnezeu...De atatea ori oameni se tem, iar frica le copleseste viata nelasandu-le nimic pentru a mai spera sau crede. Omul care ingenunchiaza si a invins teama. S-a invins pe el insusi! Omul care se uita pe sine, pentru a privi la Christos devine, in smerenie si umilinta, un biruitor. Nu e nevoie de a birui lumea, ci mai mult decat orice sa te birui pe tine insuti. A birui lumea inseamna sa fi un invingator asupra ta insuti. Nu poti infrange lumea, daca nu esti tu insuti infrant de iubirea si de durerea care l-au strapuns pe Isus! Omul care se biruieste pe sine a invins teama si orice nădejde inselatoare. Credinta ii arata drumul si lumina de pe carare. Curajul il regasesti pe genunchi, in fata lui Christos! Oglinziile unde ne privim chipul sunt caile spre infrangerea inimii. Sfanta Scriptura este fereastra prin care privim Chipul lui Christos si pe sticla ei ne vedem chiar si chipul nostru reflectat, dar peste el si in el, imbogatit pe deplin este Chipul Mantuitorului intr-o unica si sublima imagine, intelegand cum Apostolul Pavel traia, dar nu mai traia el ,ci Christos.
Acestea erau gandurile pe care cei doi prieteni le impartaseau...Si nu greseau. Crestinii trebuie sa se vada cum ii vede Dumnezeu, nu teama lor, nu incercarea lor, nu durerea lor. Caci urma in viata acestor oameni care il cautau pe Dumnezeu, multa durere. Atat de multa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu