Privind în noi la norii înghețați de ceață,
Acolo unde-i vânt, pustiu ș-atâta moarte...
Mândrie, tu loc întunecat și fără viață!...
Ne suntem piatră, fulgerul ce se prevale
Din Cer de sus în smârcuri otrăvite
Trăind apoi dureri în a umbritei Vale...
Tu, Suferință! haina ființelor ce-s pedepsite!...
Dragonul se trezi intr-un lac de sudoare. Versurile parca il descompuneau, il macinau, il istoveau. Aceea zi ar fi trebuit sa insemne ziua cea mai glorioasa a sa. Un maret inceput pentru el si un rusinos sfarsit pentru Regele ce nu mai era Minunat, ci doar un Imbatranit de zile si de escuri. O zi ce incepuse insa cu o noapte plina de cosmaruri..... Insa visul ii adusese atata intunecime, o bezna, pe care nici macar el nu o prefera, nu atat de intens. Prefera penumbra, nu haosul acela negru in care visase ca era zvarlit. El era un fulger se prabusea intr-o temnita a unei inexprimabile suferinti. Un chin etern si alaturi de el visele lui ce deveneau vii, traiau doar pentru a-l tortura, ca niste sobolani ce se infruptau din fiinta sa. Nu era acolo un chinuitor mai mare decat insasi viata sa, sufletul sau, devenit calau si victima. Mandria sa prabusita era combustibilul unui foc sub care era asezat el, un foc ce nu aducea lumina, ci izgonea poate singurele sale dorinte cei pareau morale: rebeliune facuta in numele libertatii... Tanjise dupa alegerea propriului drum, ce putea fi mai drept decat sa alegi? Alesese sa fie Rege! Ce era mai drept decat ca el sa conduca omenirea spre libertatea Turnului si a voii din inima fiecarui individ?... Si totusi Turnul era acel loc ce-i oferise pe tava aproape totul, fara ca el sa inteleaga pe deplin de ce exista. Daca aidoma miturilor, Turnul era un cal troian, pentru cine acest ciudat loc lucra? Era un troian pentru rege sau pentru Duce? Cine va profita la urma urmei de el? Cu toate milioanele de adepti care ii adusese langa el de ce existau si oameni care pareau imuni? Poate nu imuni, dar care vedeau in constructie o durere, o suferinta, un esec propriu si al regatului ducelui? Nu doar o dorinta?
Intorcandu-se cu gandul la vis Ducele nu putu sa nu se intrebe de ce era in cosmarul sau libertatea pedepsita, alegerea dupa acel suprem deziderat? Ce ar fi fost omul daca nu ar fi avut dreptul de a alege? Si pana la urma ce ar fi fost istoria fara dreptul de a decide lasat de Regele Minunat, fara Ducele care a ales sa fie in opozitie, fara milioanele de oameni care au trecut fermecati de idea maretiei, puterii, bogatiei de partea lui? Exista istorie fara vreun conflict, fara alegere, fara a nu avea decat optiunea de a spune Da si niciodata Nu? Nu exista trecut sau viitor fara alegere! Fara alegere poate exista doar un infinit prezent, un azi ce tine vesnic!
Ducele se ridica in capul oaselor si isi scoase camasa transpirata dupa chinul noptii! O zvarli furios departe de pat intr-un colt al patului. Se ridica de pe pat si indreptandu-se spre fereastra vazu Roata! Acel instrument de tortura si moarte pe care slujitorii sai il pregatisera pentru Print. Deja il vazu pe Salem cum tendoanele i se vor rupe, oasele cu un scrasnet se vor fisura, piele se va jupui sub efectul intinderii...Zambi,,, Uneori merita sa fi asaltat de nalucile noptii pentru a vedea cum el, doar el, va invinge! Tatal Minunat va primi lovitura mortala in suflet...Caci ce este un Tata fara Fiul Sau? Ce mai este un Rege fara Printul Sau? Ce mai este Minunatul fara exprimarea Sa deplina in aceasta lume? Vorbe in vant! Amintiri fara noima! Un glas fara voce! Un Cuvant fara sunet! Un cant fara note! O carte fara randuri scrise! Fara Fiul Sau Regele era...ce era?... Nimicul! Neantul! Finalul!
Ducele cu o grimasa ce ii exprima toata ura din fiinta sa rosti: Sa vedem acum, Batrane, ce trucuri ai putea scoate din trusa ta magica ca sa mai iti scapi Regatul de la pieire! Cine iti va mai scapa Fiul, cand Tu insuti, cu aceea nebunie ce te caracterizeaza, mi L-ai dat pe mana mea! Numai un nebun si-ar trimite Fiul la moarte...Un rege demn si intelept si-ar fi trimis si ultimul soldat sa moara pentru a-L apara, dar nu Tu, batran stupid ,ce mi l-ai dat de parca aceasta iti era cea mai mare dorinta decand a inceput acest razboi...Cine esti Tu, Batranule? Ce sminteala te-a apucat ca sa iti distrugi totul fara sa mai speri in ceva decat ca poate cativa ani sa simti un soi de liniste? Oare crezi ca razboiul se va fi sfarsit azi? Crezi ca macar o particica din Vechiul Regat iti va fi lasat Tie? Vei fi Tu oare stapan peste firmitura ce ti-a mai ramas? Crezi ca ostenii tai nu vor incerca Turnul? Nu vor dori si ei ce vor cu toti? Putere, bogatie, dispret fata de ceilalti? Te vor iubi pentru ca esti batranul lor Rege? Ala cu vorbe frumoase si intelepte?! Crezi ca te vor apara de dragul vremurilor apuse? Te vor trada, maret Rege,pentru o supa de linte de le va fi foame, pentru o cupa cu vin de le va fi sete, pentru un argint te vor vinde! Iar daca te intrebi de ce pe mine nu ma vor insela la fel cum o vor face cu Tine, este pentru ca eu nu dau. Eu promit! Tu spui si indeplinesti, eu spun si amagesc! Amagirea este o arma teribila. Adevarul va putea mereu sa invete din minciuna, mincina nicicand din Adevar! Adevarul este Unul! Minciuna ceva atat de versatil. Mereu schimband, mereu promitand, mereu devenind altceva...De ce esti Tu limitat? Pentru ca esti adevarat! Adevarul are limite in el insusi, minciuna zburda oriunde in Univers! Minciuna poate fi chiar adevar, aproape adevar, dar Adevarul nu poate fi nici macar pentru o clipa minciuna sau <<aproape>> o minciuna! Iar Tu, Rege fara tara, nu poti fi decat Tu insati! Eu pot fi absolut orice si oricine! Un rege pentru neamul omenesc...Un inger de lumina daca cine isi doreste asta!
Era ora noua! Tanarul Print fu dezbracat de hainele sale si batut! Sange si strigate de durere erau acolo jos! Dragonul privi multumit scena! Multimea din piata parca era in acordul urii sale. Printul tradat, umilit, frant, tacea! Dragonul era cumva nemultumit! Ce lovitura excelenta de imagine ar fi fost ca Fiul sa urle, sa-L blesteme pe Regele ce il dadu-se in mainile sale. Sa inceapa sa isi urasca Tatal! Sa strige nedreptatea acestui Rege care parca ii dorise sfarsitul! Caci pentru slujiitorii Sai, Regele il dadu-se pe unicul Sau Fiu...Pentru niste oameni...
Tacere! Printul cu o fata senina, dar trista si indurerata isi indrepta privirea spre locul palatului de unde Dragonul arogant si dispretuitor il privea. Multimea din Piata Centrala a noii Capitale si care nu demult il aclamase pe Print, acum ii urla moartea! N-avem nevoie de El! La moarte! ii strigau batjocorindu-L, fara ca Printul sa tresara macar. Iata-va Printul Mostenitor! Iata-va Omul! Iata-va Robul! sopti Dragonul ganditor catre multimea infuriata de parca aceasta i-ar fi auzit cuvintele in tutmultul care zguduia Piata ca un ocean infuriat ce inunda in zi de furtuna tarmurile.
Lovit si umilit Printul se indrepta lovit de soldati cu halebardele, spre Roata. Rusine! Un Stapan in pielea goala? Ha! Ranji ducele. Uita-te la El! Nici robii nu sunt umiliti in asa hal! Uita-te, maret Rege daca poti, cum Fiul Tau sta gol si sangereaza in Piata unde veneai acum cativa zeci de ani si zambeai poporului de aici! Iti mai vine sa zambesti? I-ai auzit tipetele de durere, Batranule? Acolo din castelul Tau ce ti-L aperi cu dintii si ghearele? I-ai vazut lacrimile de durere, cand i se smulgeau bucatele de carne de pe spate? Cand aproape ca Roata nu mai era necesara pentru a-L ucide pe Preaiubitul Tau? Ai vazut spini ce soldatii mei i-au asezat ca o coroana pe fruntea sa senina? Si haina rosie a unui sergent ce i-au acoperit umerii zdrentuiti, dar regali! Si batul acela ce ii fu ultimul sceptru! Asta ai dorit Rege? Caci Fiul Tau asta a capatat! Pentru ca tu sa-i scapi pe oameni... S-a meritat?
Nu-i asa ca daca exista un cuvant comun in aceasta lume este doar Moartea? Printul fu asezat pe Roata si incet incet timp de aproape sase ore fu zdrobit. Dragonul nu parea sa se mai sature privind. Moartea Printului devenea cumva incantare. Fiecare picatura de sange, fiecare clipa de durere erau pentru el hrana pentru tenebrele fiintei sale.Lumea sa a avut in clipa mortii Printului momentul apoteotic! Incununare sa ca Zeu! Parca nici distrugerea ultima si finala a redutei Regelui Minunat nu putea avea magia totala a mortii Fiului Sau. Tipatul final al Printului fu eterna delectare a Dragonului. Tata, de ce m-ai parasit? strigase tanarul Print...Nu mai era de acum nimic! Nu mai era de acum Nimeni! Dragonul devenea inceput si sfarsit! Totul! Absolut Tot! Devenise nu rege, ci dumnezeu! Dumnezeu! Dumnezeu! Dumnezeu! In timp ce Printul zdrobit era tarat afara din piata. Victoria era perfecta. El era Victoria. Imparatia sa devenea el. El era zeu! Pe veci!
Usa camerei sale se tranti in laturi. Contele Viespin intra furios.
- Ce ai facut, duce?
Of, gandi ingaduitor Dragonul. Acest slujitor nici macar nu stie ce sunt eu! Ce am devenit eu: Dumnezeu! Sa nu fiu dur cu el pentru ca a lipsit in ultimul timp, saracu'!
- Ce ai facut cu Printul?
- L-am ucis! ranji in timp ce isi turna un pocal de vin, trantit pe un jilt, cu o coroana de platina si diamante imensa pe cap, cu o mantie rosie si neagra cusuta cu fir de aur si argint ce incerca sa-i acopere burdihanul mare si paros.
O furie oarba ii facu ochii contelui sa aiba nuante rosiatice.
- Nu, duce! Poate nu stii!...Ti-ai daramat cu mana ta si Roata ta si Regatul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu