Mireasa lui Isus

                                                                             

                         
Cât de frumoasă eşti, neprihănită fiinţă,
Atâta gingăşie şi curăţie sfântă,
Ce aduce  jos minunea, luceferilor rază,
Iluminând pământul, divină apoteoză.


Nu-i rid sau zbârcitură, pe chipul tău de floare,
Nu te umbreşte lumea, pe faţa ta de soare,
Înmiresmezi Pământul cu hainele-ţi petale,
Reverşi atât viaţă şi bucurie-n cale.

În inimă ai pace, născută din credinţă,
Din duhul tău iubirea tâşneşte-n biruinţă...
Când lumea-i sfărâmată de propria neputinţă,
Tu ştii cei adevărul şi nu eşti în neştiinţă.

Dar timpul ce-i duşmanul necruţător al vieţii,
Aduce-ncet uitarea în clipa bătrâneţii.
Mireasa nu mai ştie privirea s-o îndrepte,
Spre ceruri cu nădejde şi Mirele s-aştepte...

Căci anii tot trecut-au şi secole făr’ număr,
Şi Mirele întârzie al Cerurilor nufăr...
Iar zilele senine s-au preschimbat în noapte,
Şi glasul său de tunet în adormite şoapte.

Opaiţul cel veşnic, cu flacăra de astru
Şi-a preschimbat culoarea din roze în albastru,
O pâlpâire mică, un strop ca de tăciune,
Ce se iveşte seara, când soarele apune.

Ai obosit, Mireaso, şi trist îţi este gândul,
Ca frunzele de toamnă ce le doboară vântul.
În frigul şi în ceaţa, speranţelor pierite,
E doar o luptă amară şi peste tot ispite.

De ce are lacăt Cerul şi rugăciunea moare?
De ce iubirea tace, nădejdea doar o boare?
De ce nu vine Domnul?,,,Străjerii stau degeaba,
Iar inimile stinse nu pot striga iar: “Aba!”...

Dar unde-i cutezanţa ce au avut-o sfinţii?...
Martirii din arene, ce-au stralucit ca prinţii,
Când fiarele umane, i-au aruncat la fiare,
Şi-au dus Lumina lumii cea strălucit în zare?

Pe filele de carte ne mai gasim eroii,
În amintirea scrisă cu tuş pe albul foii,
Dar lupta nu-i poveste şi focul nu s-a stins,
Vrăjmasul luptă crâncen şi încă nu-i învins!

Atâtea semne astăzi ne spun ca Domnul vine,
Va reveni în slavă, poate chiar azi ori mâine,
Biserica iubită să-i fie Lui mireasă,
S-o ia din Valea Umbrei, pe nori s-o ducă acasă.

Mai rabdă şi te roagă şi nu lăsa ca somnul,
Să te cuprindă-acuma când zorii vin... şi Domnul,
Să-i fi tu credincioasă, izvor de apa vie,
S-adapi tu incă odată o lume în pustie!

Mai du speranţă lumii şi celor prinşi în lanţuri,
Mai cere acum putere să mişti din nou adâncuri,
Pe cei robiţi de diavol să-i scapi din închisoare,
Să fi iar primavara ce aduce Înviere!