Există o ciudată unitate a oamenilor in faţa unui destin implacabil. O unitate pe care o poate produce, cred eu,doar o anumită teamă faţă de acel necunoscut de după moarte. O persoană pe care am cunoscut-o foarte bine, când i se vorbea de Dumnezeu, de jertfa Sa pe Golgota şi de existenta vieţii dupa moarte, a părut destul de puţin deranjată de duritatea unei pedepse veşnice. Şi ca o încurajare proprie a afirmat: "Ei bine, ce va fi cu toţi va fi şi cu mine!"
vineri, 21 ianuarie 2011
marți, 18 ianuarie 2011
Soarele vietii noastre
Pentru Monica Drăgan,
o creştină mereu curajoasă
Prea multă aşteptare să vină dimineaţa,
Un soare nou s-apară sa lumineze viaţa,
Iar focul cel din raze să ne topească gheaţa
Ce s-a născut din Noapte şi-a îngenuncheat Creaţia.
Prea mult am stat în lanţuri, în umbra morţii rece…
Ne-am văitat cu lacrimi că viaţa noastră trece,
Dar n-am avut curajul şi forţa să luptăm,
Să câştigăm victoria, chiar viaţa să ne-o dăm…
Ne-am ferecat în taine şi am hrănit minciuna
Şi am crezut că-i pace şi n-am trăit furtuna…
Ne-am părăsit menirea şi ne-am uitat chemarea,
Pierduţi printre nimicuri, plăcându-ne trădarea.
Am aşteptat degeaba ca zorii noi s-apară,
Înlănţuiţi în beznă, în laşitatea amară.
Ne-am condamnat la moarte, când sabia am lăsat-o,
Când dragostea curată pe-un blid de linte am dat-o.
Nu ne-am cinstit eroii ce au căzut în luptă,
Nu le-am trăit alături când vijelia-i cruntă.
N-am fost ca ei, vitejii, zidiţi în Sfânta Stâncă.
Am stat fricoşi în hăuri, in temniţa adâncă…
Ne vom gusta păcatul, vom înghiţi veninul,
Din cupa otrăvită ne vom sorbi pelinul.
În jale şi în frică ne vom plăti robia,
Prinşi de război ai firii, trăindu-i greu urgia.
Am pribegit în zdrenţe, rătăcitori făr’ ţintă,
Cu suflete-ngheţate, cu fiinţa noastră frântă,
Fără iubire-n viaţă, fără speranţă-n lume,
Fără credinţă vie ce paşii sa ni-ndrume.
……………………………………………….
Azi Glasul sfânt ne cheamă să avem din nou curajul
Să părăsim visarea şi să lăsăm mirajul…
Să mergem iar la Cruce şi să primim iertarea,
În dragostea-I divină ne vom găsi salvarea.
Să îmbrăcăm armura sub steagul de credinţă,
Să-ncingem Sabia sacră ce-aduce biruinţă,
Să ne urmăm Stăpânul, mărşăluind spre stele,
Să proclamăm Cuvântul, Cununa cea din perle.
Să fim din nou stejarii, ne-nfricaţi de vânturi,
Nu trestii ce se pleaca cu fruntea in pamânturi!
Să stăm pe metereze, purtând candela aprinsă,
Străjerii cei din noapte, cu torţa nicicând stinsă.
Doar în credinţa scumpă ne vom găsi avântul,
În rugăciune-arzandă vom clătina Pământul,
Îngenunchiaţi la Tronul de unde vine harul,
Ne vom primi nadejdea, vom părăsi amarul.
Iar când istoria lumii îşi va închide cartea,
Din mâna cea străpunsă ne vom primi cununa…
Vom înălţa Cântarea cu versul scris în aur,
Cu slova-i nestemată din Sfântul Său tezaur.
Ne vom proşterne fiinţa, îL vom mări de-apururi,
Îi vom slăvi jertfirea cu îngerii din Ceruri,
Iar lacrimile sfinte ce-au curs în suferinţă,
Le va schimba in raze, cununi de biruinţă.
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Barometrul smereniei
Presupun ca dacă cineva ar vrea sa scrie o lucrare despre smerenie s-ar gandi mai puţin la Regele David care spune in Psalmul 15 in versetul 14: "El (Cel neprihanit) [...] cinsteşte pe cei ce se tem de Domnul." Şi asta pentru ca de multe ori ne chinuim să fim smeriţi, fără măcar să avem un reper. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă doar cu o chemare spre sfinţenie si smerenie, ci ne arată practic şi cum ne dovedim nouă înşine că ascultăm de voia lui Dumnezeu.
Probabil ca fariseul care urcase la templu nu citise acest Psalm, căci mândria sa care umplea tot templu s-a izbit deranjată de faptul că nu poate umple si spaţiul unde stătea acel vameş. Şi totuşi indiferent ce părere au avut unii si alţii, acel vameş se temea de Domnul. Şi un suflet neprihănit ar fi trebuit să-l cinstească, nu să-l judece şi să-l dispreţuiască înainte de a ştii ceva despre el. Dar ca sa fi neprihănit trebuie ceva mai mult decât a da zeciuiala şi de a posti de două ori pe săptămână. Înseamnă să poţi să îl iubeşti pe vameşul de lângă tine, chiar dacă nu esti de acord cu ce face el uneori. Înseamnă să poţi să te sacrifici pentru el. Iar aceasta se invaţă atunci când il laşi pe Dumnezeu să îţi spună ce esti. Şi ştii ce eşti? Nimic! Un fir de nisip! Nimic mai mult! Iar când venim înaintea lui Dumnezeu putem să ne laudăm cu un singur lucru: că suntem nimic! Şi cred că acest nimic din care suntem creaţi e mai minunat decât tot aurul si argintul Pământului! Mai minunat decât constelaţii şi galaxii! Căci atunci când nimicul si Totul se întâlnesc apar capodopere si frumuseţii de Eden.
Cât de frumos se exprimă David în Psalmul 139, în versetul 14: "Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta." Dar de ce eu care sunt nimic devin o faptură minunată? Ne spune versetul 13: "Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele." În atingerea lui Dumnezeu devenim făpturi minunate...Fără atingerea Sa nu suntem nimic.
În Evanghelia lui Ioan în capitolul 15 versetul 4 si 5 ni se revelează un adevăr dur: acela că desparţiţi de Christos omul nu poate face nimic. Nimic care sa aibă un impact sfânt la orice nivel duhovnicesc. Fără Dumnezeu orice lucrare spirituală e un fals, o imitaţie din faşă pierită. Isus aduce viaţa, aduce fiinţa, aduce mişcarea, o lucrare ce atinge cele mai ascunse unghere ale sufletului omenesc. Aşa cum in Psalmul 139 David vede prezenţa Duhului Sfânt peste tot, în cer, la ţărmul mării, chiar şi in locuinţa morţii şi în întuneric. Mult mai târziu un alt poet pe nume Tudor Arghezi a încercat in zadar să îl găseasca pe Dumnezeu, inclusiv la o mânăstire. Dar adevarata problemă a oamenilor nu este gasirea Sa, ci cum sa scape de El odată ce L-au găsit. Căci in faţa lui Dumnezeu, omul este mereu gol, mic, murdar, acel nimic de care spuneam. Ori mândria omenească nu poate să se vadă nicicând cum este, fără a mai fi învelit în mantia strălucitoare a slavei deşarte. Căci Isus ne spune un adevăr tragic in Ioan 5:44: "Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava, pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?" E tragic ca omul nu crede pentru că, de fapt, işi doreste altceva: sa fie slăvit, lăudat, înalţat de ceilalţi semeni ai săi, care vor fi la rândul lor slăviţi. Un cerc vicios în care Dumnezeu nu e crezut, ci alungat. Dar cine doreşte să aibă un suflet în care să domnească credinţa, puterea divină şi slava lui Dumnezeu trebuie sa se smerească, să nu işi dorească laudele unei lumi bolnave, moarte in păcat, ci să işi ia Crucea si să-l urmeze pe Christos. Atunci când purtăm Crucea îl urmăm pe Christos cu adevărat, şi fără ea totul e amăgire şi doar religiozitate.
E imposibil cand îl urmăm pe Christos pe Cale să nu învăţăm de la El. El nu s-a recunoscut ca fiind bun, nu că nu ar fi fost, dar a lasat această cinste Tatălui, într-o smerenie perfectă... El ne spune să invăţăm de la El blândeţea şi smerenia. Şi cred că le vom invăţa cinstindu-i pe ceilalţi creştini, onorându-le credinţa în Dumnezeu. Pavel zice in Filipeni 2:3: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi", arătându-ne măreaţa jertfă in smerenia Domnului Isus. E foarte greu să te baricadezi in faţa şoaptei celui rău care ar dori să te arate ca pe o persoană în jurul căreia se învârte întreg Sistemul Solar. O persoană de neînlocuit...Căci până la urmă cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, nu-i aşa? Doar în atingerea divină, doar ramânând in Viţă, tu o mladiţă mică, poţi primi seva adevărată, nu slava unui om, ci acea slavă veşnică a lui Dumnezeu. Dacă chiar poţi să-l apreciezi pe semenul tău, pe fratele şi pe sora ta, care nu au atâtea talente si daruri pe care le primit tu. Poate o voce mai puţin frumoasă, o pană mai puţin inspirată, o predică cu mai puţine cuvinte care să farmece auzul. Aici e se află barometrului smereniei...şi vorba lui C.S. Lewis: Niciodată un om smerit nu o să zică - Sunt smerit!
Probabil ca fariseul care urcase la templu nu citise acest Psalm, căci mândria sa care umplea tot templu s-a izbit deranjată de faptul că nu poate umple si spaţiul unde stătea acel vameş. Şi totuşi indiferent ce părere au avut unii si alţii, acel vameş se temea de Domnul. Şi un suflet neprihănit ar fi trebuit să-l cinstească, nu să-l judece şi să-l dispreţuiască înainte de a ştii ceva despre el. Dar ca sa fi neprihănit trebuie ceva mai mult decât a da zeciuiala şi de a posti de două ori pe săptămână. Înseamnă să poţi să îl iubeşti pe vameşul de lângă tine, chiar dacă nu esti de acord cu ce face el uneori. Înseamnă să poţi să te sacrifici pentru el. Iar aceasta se invaţă atunci când il laşi pe Dumnezeu să îţi spună ce esti. Şi ştii ce eşti? Nimic! Un fir de nisip! Nimic mai mult! Iar când venim înaintea lui Dumnezeu putem să ne laudăm cu un singur lucru: că suntem nimic! Şi cred că acest nimic din care suntem creaţi e mai minunat decât tot aurul si argintul Pământului! Mai minunat decât constelaţii şi galaxii! Căci atunci când nimicul si Totul se întâlnesc apar capodopere si frumuseţii de Eden.
Cât de frumos se exprimă David în Psalmul 139, în versetul 14: "Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta." Dar de ce eu care sunt nimic devin o faptură minunată? Ne spune versetul 13: "Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele." În atingerea lui Dumnezeu devenim făpturi minunate...Fără atingerea Sa nu suntem nimic.
În Evanghelia lui Ioan în capitolul 15 versetul 4 si 5 ni se revelează un adevăr dur: acela că desparţiţi de Christos omul nu poate face nimic. Nimic care sa aibă un impact sfânt la orice nivel duhovnicesc. Fără Dumnezeu orice lucrare spirituală e un fals, o imitaţie din faşă pierită. Isus aduce viaţa, aduce fiinţa, aduce mişcarea, o lucrare ce atinge cele mai ascunse unghere ale sufletului omenesc. Aşa cum in Psalmul 139 David vede prezenţa Duhului Sfânt peste tot, în cer, la ţărmul mării, chiar şi in locuinţa morţii şi în întuneric. Mult mai târziu un alt poet pe nume Tudor Arghezi a încercat in zadar să îl găseasca pe Dumnezeu, inclusiv la o mânăstire. Dar adevarata problemă a oamenilor nu este gasirea Sa, ci cum sa scape de El odată ce L-au găsit. Căci in faţa lui Dumnezeu, omul este mereu gol, mic, murdar, acel nimic de care spuneam. Ori mândria omenească nu poate să se vadă nicicând cum este, fără a mai fi învelit în mantia strălucitoare a slavei deşarte. Căci Isus ne spune un adevăr tragic in Ioan 5:44: "Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava, pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?" E tragic ca omul nu crede pentru că, de fapt, işi doreste altceva: sa fie slăvit, lăudat, înalţat de ceilalţi semeni ai săi, care vor fi la rândul lor slăviţi. Un cerc vicios în care Dumnezeu nu e crezut, ci alungat. Dar cine doreşte să aibă un suflet în care să domnească credinţa, puterea divină şi slava lui Dumnezeu trebuie sa se smerească, să nu işi dorească laudele unei lumi bolnave, moarte in păcat, ci să işi ia Crucea si să-l urmeze pe Christos. Atunci când purtăm Crucea îl urmăm pe Christos cu adevărat, şi fără ea totul e amăgire şi doar religiozitate.
E imposibil cand îl urmăm pe Christos pe Cale să nu învăţăm de la El. El nu s-a recunoscut ca fiind bun, nu că nu ar fi fost, dar a lasat această cinste Tatălui, într-o smerenie perfectă... El ne spune să invăţăm de la El blândeţea şi smerenia. Şi cred că le vom invăţa cinstindu-i pe ceilalţi creştini, onorându-le credinţa în Dumnezeu. Pavel zice in Filipeni 2:3: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi", arătându-ne măreaţa jertfă in smerenia Domnului Isus. E foarte greu să te baricadezi in faţa şoaptei celui rău care ar dori să te arate ca pe o persoană în jurul căreia se învârte întreg Sistemul Solar. O persoană de neînlocuit...Căci până la urmă cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, nu-i aşa? Doar în atingerea divină, doar ramânând in Viţă, tu o mladiţă mică, poţi primi seva adevărată, nu slava unui om, ci acea slavă veşnică a lui Dumnezeu. Dacă chiar poţi să-l apreciezi pe semenul tău, pe fratele şi pe sora ta, care nu au atâtea talente si daruri pe care le primit tu. Poate o voce mai puţin frumoasă, o pană mai puţin inspirată, o predică cu mai puţine cuvinte care să farmece auzul. Aici e se află barometrului smereniei...şi vorba lui C.S. Lewis: Niciodată un om smerit nu o să zică - Sunt smerit!
miercuri, 12 ianuarie 2011
Isus sta la poarta casei noastre
Lucruri mari se pot intampla atunci cand te astepti mai putin. Dar lucrurile adevarate si marete se intampla doar cand crezi si astepti ca Dumnezeu sa le infaptuiasca. Atunci cand inima credinciosului este linistita in mana Slavitului Creator. Atunci cand ochii plini de mirare si incredere ai copilului asteapta minunea pe care dintre toti oamenii existenti in lume, doar tatal sau e in stare sa o infaptuiasca. De ce crede copilul? Pentru ca isi cunoaste tatal si stie ca acesta nu-l va dezamagi niciodata.
Doar cand crestem devenim sceptici, cand suntem mereu bombardati de o lume in care credinta, siguranta sau miracolul sunt alungate pentru a face loc cinismului, necredintei, singuratatii si unei lipse de speranta si perspectiva. Atunci parintii vor deveni tot mai mici, mai incapabili, oameni banali precum vecini de bloc sau oricare dintre cunoscuti.
Daca ar exista o tragedie a Umanitatii si eu cred ca exista, ar incepe cu cuvintele spuse de Apostolul Ioan: "A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit." Ioan1:11. Si avem senzatia ca acolo se refera doar la poporul Israel si niciodata la noi. Caci, nu-i asa? daca ar fi venit in Romania l-am fi primit cu bucuria celor care ii asterneau flori, ramuri si haine Imparatului, care venea in Ierusalim calare pe un magarus. Si pe care, patru zile mai tarziu, cand florile, ramurile si sentimentele de profunda adoratie zaceau uscate pe drumul de intrare in cetate, il inlocuiau cu Baraba, iar pe Isus Christos s-au gandit ca e mai bine sa-l omoare.
Dupa ce omenirea si-a facut o evaluare, rezultatul a fost ca nu se indentifica cu acest Isus, dar se indentifica cu talharul si criminalul Baraba. Se indentifica cu cei a caror metoda de actiune nu este credinta in puterea lui Dumnezeu si rabdare, ci in aceea a armelor si a metodelor violente si rapide. Si daca Isus a invatat norodul de iubire, de adevar, de o lume in care raul si durerea vor fi anhilate, omenirea si-a predicat siesi o lume in care pumnalul creeaza dreptatea, iar adevarul este mereu a celor puternici, a celor care inving. Iar pe aceasta baza "solida" se realizeaza orice manual de istorie si nu numai. Iar vinovati pentru ceea ce merge rau sunt cei de dinainte, cei invinsi!
Lumea aceasta diferita este ceea ce l-a intrigat pe Pilat...Inca o lume? O lume in care sabiile nu sunt scoase pentru a ucide oameni, ci o lume in care Suprema sabie este Cuvantul viu si Adevarul, toate intr-o singura Fiinta, a carui putere majora este aceea de a-si da Viata pentru pacat?...Si nu aceea de a transforma Ierusalimul si Roma in noi Sodome si Gomore, in lupta divina impotriva pacatului? E altceva...Si cred ca un strop din lumina aceea sfanta a atins si retina oarba a lui Pilat care a exclamat:"Iata Omul!", iar daca momentul de sinceritate ar fi continuat, ar fi putut sa spuna si despre noi ceva:" Iata-ne si pe noi hienele insetate de sange!" Dar ilustrul procuror roman a preferat sa alunge raza divina ce ii sacaia sufletul si ratiunea, aruncandu-si in lupta tot scepticismul unui filosof agnostic si intrebandu-se ironic: "Ce este adevarul?", nu intr-o incercare firava de a obtine vreun raspuns, ci ca o reactie la ceva ce i se parea inutil si neinteresant.
Noi, oamenii, nu ne vom putea identifica niciodata cu Domnul Isus. Il vom plasa in domeniile filosofilor, ale teologilor, ale oamenilor banali si fara cultura, a caror drog ieftin e religia. Il vom plimba pentru a fi judecat de la Ana la Caiafa, care se dovedeste a fi mai mult decat o expresie, ci o trista realitate. Si cand ne vom satura il vom trimite la Pilat pentru o solutie finala, incarcandu-L de argumente in defavoarea Sa:"Daca nu ar fi un facator de rele, un personaj totalmente incomod"- caci tot ce e incomod si de neinteles, in absolut orice domeniu, e obligatoriu negativ- "nu L-am da pentru anhilare". Pentru ca cel ce nu se integreaza intr-o societate omeneasca devine o primejdie, un pericol care mira la inceput, cum spune Apostolul Pavel ca se mira lumea de crestinul care nu alearga la acelasi potop de desfrau, mai apoi devine deranjant, iar in final i se pregateste sabia.
Interesant mi se pare ca in dragostea Sa, Isus vine la ai Sai. El ii vede pe oameni, ai Sai, dar oamenii nu il vad pe Mantuitorul ca fiind al lor. Al lor ramane Baraba. Iubirea aceea infinita poate sa treaca cu vederea o jignire atat de uriasa adresata lui Dumnezeu si Fiului Sau. Dar Isus nu vine intr-un mod neutru, cu o oferta de comerciant plictisit care asteapta sa i se ia marfa in considerare, pe baza unei publicitati, care adesea induce in eroare. El vine la ai Sai. El isi pune in fata umanitatii, viata Sa. Ai sai o resping. Dar mai exista altii: sunt cei neiubiti, scursuriile societatii, cei singuri, cei saraci, care vad in acel dar al Domnului sansa unei noi vieti. E acel moment extraordinar, aproape imposibil, in care talharul de pe cruce ce moare incet langa Isus, primeste viata si e mantuit. Iar cei care se cred buni, cei care vad in Isus un rival, nu vad lumina si puterea lui Isus, iluminand Golgota. Cei ce trebuiau sa vada, sunt orbi, dar orbi incep sa vada.
Isus s-a identificat cu cei pierduti si amarati! Intr-o zi un carturar si-a exprimat dorinta sa il urmeze pe Isus. Insa Isus i-a răspuns: "Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul." Matei 8:20. Comfort? Relaxare? Nimic din toate acestea...Domnul Isus se identifica cu cei ramasi fara casa, cu cei numiti atat de jignitor: boschetari! Ei bine, Scriptura are curajul sa ne spuna ca si Domnul Isus era un om fara casa, care poate si-ar fi dorit un strop de odihna si nu-L avea. Iar cei ce au case si se odihnesc atat de bine in ele, sa isi aduca aminte ca Mantuitorul lor nu a avut asa ceva...Si ca sunt oameni care nu au asa ceva...Iar daca esti binecuvantat sa nu-i uiti niciodata pe cei care nu sunt la fel de binecuvantati! La poarta fiecarui bogat sta un Lazar! La poarta fiecaruia dintre noi sta insusi Domnul Isus!
Domnul Isus se identifica cu cei bolnavi, cu cei singuri, cu cei inchisi. In crestinism o mare minune este ca nu exista granite atat de solide incat divintatea sa fie intr-o zona si umanitatea intr-o alta zona. Isus Christos a facut miracolul de a fi Om si Dumnezeu in acelasi timp, fara sa constituie un antagonism. Iar aceasta structura uimitoare a Fiintei Sale a ramas, chiar si dupa intoarcerea Sa la Tatal. Trebuie sa-l vedem pe Domnul dincolo de vesmantul saracacios, dincolo de trupul slab si bolnav al fratelui sau sorei ce se stinge in tristete si singuratate.
Cineva spunea ca boala nr.1 a omenirii este singuratea. As zice ca boala nr.1 e sa fi singur fara Isus. Fara cel ce e singurul prieten adevarat. "Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat." Evrei 4:15. Domnul Isus a trecut prin ispitele si durerile noastre, dar nu a pacatuit. In El ne gasim puterea in slabiciuni, pacea in vremuri furtunoase, in lipsuri bogatia. Si nu sunt vorbe ca sa ma laud cuiva ca am mai scris un eseu crestin...Ci realitati pe care le traim. Dar trebuie sa avem curaj, stiind ca nu suntem singuri, ca Adevarul nu a pierit pentru ca asa vrea cate un om de "stiinta". Sau pentru ca in vremuri tulburi diavolul si acolitii lui aduc criza si disperare in oameni, incercand sa-i faca sa creada ca nu mai exista sansa. Mai exista o sansa, cum suna atat de frumos motto-ul unei crestine curajoase ce lupta pentru Domnul cu pana si cu glasul.
Voi incheia cu o strofa dintr-o poezie scrisa de un autor anonim, care ar trebui sa ne determine sa ne gandim la ce facem si la ce ar trebui sa facem pe viitor:
Prea mult am stat in lacrimi, in umbra mortii rece,
Ne-am vaitat in lanturi ca viata noastra trece,
Dar n-am avut curajul si forta sa luptam...
Sa castigam victoria, chiar viata sa ne-o dam!
Doar cand crestem devenim sceptici, cand suntem mereu bombardati de o lume in care credinta, siguranta sau miracolul sunt alungate pentru a face loc cinismului, necredintei, singuratatii si unei lipse de speranta si perspectiva. Atunci parintii vor deveni tot mai mici, mai incapabili, oameni banali precum vecini de bloc sau oricare dintre cunoscuti.
Daca ar exista o tragedie a Umanitatii si eu cred ca exista, ar incepe cu cuvintele spuse de Apostolul Ioan: "A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit." Ioan1:11. Si avem senzatia ca acolo se refera doar la poporul Israel si niciodata la noi. Caci, nu-i asa? daca ar fi venit in Romania l-am fi primit cu bucuria celor care ii asterneau flori, ramuri si haine Imparatului, care venea in Ierusalim calare pe un magarus. Si pe care, patru zile mai tarziu, cand florile, ramurile si sentimentele de profunda adoratie zaceau uscate pe drumul de intrare in cetate, il inlocuiau cu Baraba, iar pe Isus Christos s-au gandit ca e mai bine sa-l omoare.
Dupa ce omenirea si-a facut o evaluare, rezultatul a fost ca nu se indentifica cu acest Isus, dar se indentifica cu talharul si criminalul Baraba. Se indentifica cu cei a caror metoda de actiune nu este credinta in puterea lui Dumnezeu si rabdare, ci in aceea a armelor si a metodelor violente si rapide. Si daca Isus a invatat norodul de iubire, de adevar, de o lume in care raul si durerea vor fi anhilate, omenirea si-a predicat siesi o lume in care pumnalul creeaza dreptatea, iar adevarul este mereu a celor puternici, a celor care inving. Iar pe aceasta baza "solida" se realizeaza orice manual de istorie si nu numai. Iar vinovati pentru ceea ce merge rau sunt cei de dinainte, cei invinsi!
Lumea aceasta diferita este ceea ce l-a intrigat pe Pilat...Inca o lume? O lume in care sabiile nu sunt scoase pentru a ucide oameni, ci o lume in care Suprema sabie este Cuvantul viu si Adevarul, toate intr-o singura Fiinta, a carui putere majora este aceea de a-si da Viata pentru pacat?...Si nu aceea de a transforma Ierusalimul si Roma in noi Sodome si Gomore, in lupta divina impotriva pacatului? E altceva...Si cred ca un strop din lumina aceea sfanta a atins si retina oarba a lui Pilat care a exclamat:"Iata Omul!", iar daca momentul de sinceritate ar fi continuat, ar fi putut sa spuna si despre noi ceva:" Iata-ne si pe noi hienele insetate de sange!" Dar ilustrul procuror roman a preferat sa alunge raza divina ce ii sacaia sufletul si ratiunea, aruncandu-si in lupta tot scepticismul unui filosof agnostic si intrebandu-se ironic: "Ce este adevarul?", nu intr-o incercare firava de a obtine vreun raspuns, ci ca o reactie la ceva ce i se parea inutil si neinteresant.
Noi, oamenii, nu ne vom putea identifica niciodata cu Domnul Isus. Il vom plasa in domeniile filosofilor, ale teologilor, ale oamenilor banali si fara cultura, a caror drog ieftin e religia. Il vom plimba pentru a fi judecat de la Ana la Caiafa, care se dovedeste a fi mai mult decat o expresie, ci o trista realitate. Si cand ne vom satura il vom trimite la Pilat pentru o solutie finala, incarcandu-L de argumente in defavoarea Sa:"Daca nu ar fi un facator de rele, un personaj totalmente incomod"- caci tot ce e incomod si de neinteles, in absolut orice domeniu, e obligatoriu negativ- "nu L-am da pentru anhilare". Pentru ca cel ce nu se integreaza intr-o societate omeneasca devine o primejdie, un pericol care mira la inceput, cum spune Apostolul Pavel ca se mira lumea de crestinul care nu alearga la acelasi potop de desfrau, mai apoi devine deranjant, iar in final i se pregateste sabia.
Interesant mi se pare ca in dragostea Sa, Isus vine la ai Sai. El ii vede pe oameni, ai Sai, dar oamenii nu il vad pe Mantuitorul ca fiind al lor. Al lor ramane Baraba. Iubirea aceea infinita poate sa treaca cu vederea o jignire atat de uriasa adresata lui Dumnezeu si Fiului Sau. Dar Isus nu vine intr-un mod neutru, cu o oferta de comerciant plictisit care asteapta sa i se ia marfa in considerare, pe baza unei publicitati, care adesea induce in eroare. El vine la ai Sai. El isi pune in fata umanitatii, viata Sa. Ai sai o resping. Dar mai exista altii: sunt cei neiubiti, scursuriile societatii, cei singuri, cei saraci, care vad in acel dar al Domnului sansa unei noi vieti. E acel moment extraordinar, aproape imposibil, in care talharul de pe cruce ce moare incet langa Isus, primeste viata si e mantuit. Iar cei care se cred buni, cei care vad in Isus un rival, nu vad lumina si puterea lui Isus, iluminand Golgota. Cei ce trebuiau sa vada, sunt orbi, dar orbi incep sa vada.
Isus s-a identificat cu cei pierduti si amarati! Intr-o zi un carturar si-a exprimat dorinta sa il urmeze pe Isus. Insa Isus i-a răspuns: "Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul." Matei 8:20. Comfort? Relaxare? Nimic din toate acestea...Domnul Isus se identifica cu cei ramasi fara casa, cu cei numiti atat de jignitor: boschetari! Ei bine, Scriptura are curajul sa ne spuna ca si Domnul Isus era un om fara casa, care poate si-ar fi dorit un strop de odihna si nu-L avea. Iar cei ce au case si se odihnesc atat de bine in ele, sa isi aduca aminte ca Mantuitorul lor nu a avut asa ceva...Si ca sunt oameni care nu au asa ceva...Iar daca esti binecuvantat sa nu-i uiti niciodata pe cei care nu sunt la fel de binecuvantati! La poarta fiecarui bogat sta un Lazar! La poarta fiecaruia dintre noi sta insusi Domnul Isus!
Domnul Isus se identifica cu cei bolnavi, cu cei singuri, cu cei inchisi. In crestinism o mare minune este ca nu exista granite atat de solide incat divintatea sa fie intr-o zona si umanitatea intr-o alta zona. Isus Christos a facut miracolul de a fi Om si Dumnezeu in acelasi timp, fara sa constituie un antagonism. Iar aceasta structura uimitoare a Fiintei Sale a ramas, chiar si dupa intoarcerea Sa la Tatal. Trebuie sa-l vedem pe Domnul dincolo de vesmantul saracacios, dincolo de trupul slab si bolnav al fratelui sau sorei ce se stinge in tristete si singuratate.
Cineva spunea ca boala nr.1 a omenirii este singuratea. As zice ca boala nr.1 e sa fi singur fara Isus. Fara cel ce e singurul prieten adevarat. "Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat." Evrei 4:15. Domnul Isus a trecut prin ispitele si durerile noastre, dar nu a pacatuit. In El ne gasim puterea in slabiciuni, pacea in vremuri furtunoase, in lipsuri bogatia. Si nu sunt vorbe ca sa ma laud cuiva ca am mai scris un eseu crestin...Ci realitati pe care le traim. Dar trebuie sa avem curaj, stiind ca nu suntem singuri, ca Adevarul nu a pierit pentru ca asa vrea cate un om de "stiinta". Sau pentru ca in vremuri tulburi diavolul si acolitii lui aduc criza si disperare in oameni, incercand sa-i faca sa creada ca nu mai exista sansa. Mai exista o sansa, cum suna atat de frumos motto-ul unei crestine curajoase ce lupta pentru Domnul cu pana si cu glasul.
Voi incheia cu o strofa dintr-o poezie scrisa de un autor anonim, care ar trebui sa ne determine sa ne gandim la ce facem si la ce ar trebui sa facem pe viitor:
Prea mult am stat in lacrimi, in umbra mortii rece,
Ne-am vaitat in lanturi ca viata noastra trece,
Dar n-am avut curajul si forta sa luptam...
Sa castigam victoria, chiar viata sa ne-o dam!
vineri, 7 ianuarie 2011
Omul care l-a judecat pe Dumnezeu
"Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă." Luca 7:39.
Ne repezim sa judecam. Atunci cand intelegerea noastra limitata nu are un raspuns sau atunci cand rautatea inimii noastre ne impinge sa evaluam partial lucrurile, dar sa judecam total. Fariseul care il invitase la masa pe Domnul Isus nu s-a judecat o clipa pe sine. A luat masa si ceremonialul ei in deradere, considerand ca Isus merita doar pe jumatate efortul sau. Iar cand o femeie a venit si a implinit acel ceremonial specific evreiesc pe care fariseul nu s-a deranjat sa il faca pentru Isus Christos, s-a ales cu o judecata rapida si necrutatoare din partea gazdei.
Totusi ceea ce este cel mai tragic este judecata adresata Domnului Isus: "Omul acesta nu este profet! Caci daca ar fi, ar stii cine e femeia, dar habar nu are, asa ca nu e profet, iar tot ce sustine El nu are nicio valoare!". Ce "logica" fara cusur din partea unui om cult, un lider religios respectat! Dar ce-l facuse sa traga concluzia asta atat de dura? Atingerea lui Isus de catre aceea femeie simpla, care era o prostituata. Ori fariseul stia ce e ea, dar Isus nu stia...Ea era o stricata...Si Isus nu banuia nimic, altfel ar fi alungat-o de la El ca pe o leproasa...
In viata facem la fel: nu reusim sa vedem ce vede Dumnezeu, si atunci primul judecat de ratiunea noastra e Dumnezeu! Chiar daca credem ca judecam alti oameni sa stiti ca primul, mereu primul judecat este Dumnezeu. Poate parea inspaimantator! Caci judecam faptul ca Dumnezeu nu e chiar OK, atunci cand aproapele nostru nu traieste asa cum ne-ar place noua ca el sa traiasca, si, desigur, asa cum noi nu dorim sa traim, fie din rautate, fie din lene, fie din amaraciunea unei inimi inghetate, insensibila la iubire. Si Dumnezeu ar fi trebuit sa faca ceva si iata ca nu face! Mai este El in regula?
Porunca lui Dumnezeu de al iubi pe El este legata de iubirea aproapelui. Atunci cand il judecam pe aproapele nostru in loc sa-l iubim, o facem judecandu-L prima data pe Dumnezeu. Intotdeauna fie ca constientizam asta sau nu, este o lege a prioritatii, care spune ca Dumnezeu este primul, indiferent daca e iubit sau urat, apoi e omul de langa noi. Cine s-a jertfit pentru semenul sau s-a jertfit prima data pentru Dumnezeu. Cel ce si-a exterminat aproapele, si-a exterminat Creatorul. La ucis in inima lui, inainte de a injunghia prima data un om. Asa ca atunci cand judecam sa o facem analizand fara rautate sau patima, in lumina dragostei lui Dumnezeu. Altfel il vom transforma pe Cel PreaInalt intr-o papusa pe care o vom manipula cum ne place...Sau cel putin asa vom crede noi, ca El se va supune legaturilor noastre si va aplauda orice actiune proprie, atunci cand vom trage sforiile care trebuie. Dar acesta nu va mai fi Dumnezeul cel adevarat!
Ne repezim sa judecam. Atunci cand intelegerea noastra limitata nu are un raspuns sau atunci cand rautatea inimii noastre ne impinge sa evaluam partial lucrurile, dar sa judecam total. Fariseul care il invitase la masa pe Domnul Isus nu s-a judecat o clipa pe sine. A luat masa si ceremonialul ei in deradere, considerand ca Isus merita doar pe jumatate efortul sau. Iar cand o femeie a venit si a implinit acel ceremonial specific evreiesc pe care fariseul nu s-a deranjat sa il faca pentru Isus Christos, s-a ales cu o judecata rapida si necrutatoare din partea gazdei.
Totusi ceea ce este cel mai tragic este judecata adresata Domnului Isus: "Omul acesta nu este profet! Caci daca ar fi, ar stii cine e femeia, dar habar nu are, asa ca nu e profet, iar tot ce sustine El nu are nicio valoare!". Ce "logica" fara cusur din partea unui om cult, un lider religios respectat! Dar ce-l facuse sa traga concluzia asta atat de dura? Atingerea lui Isus de catre aceea femeie simpla, care era o prostituata. Ori fariseul stia ce e ea, dar Isus nu stia...Ea era o stricata...Si Isus nu banuia nimic, altfel ar fi alungat-o de la El ca pe o leproasa...
In viata facem la fel: nu reusim sa vedem ce vede Dumnezeu, si atunci primul judecat de ratiunea noastra e Dumnezeu! Chiar daca credem ca judecam alti oameni sa stiti ca primul, mereu primul judecat este Dumnezeu. Poate parea inspaimantator! Caci judecam faptul ca Dumnezeu nu e chiar OK, atunci cand aproapele nostru nu traieste asa cum ne-ar place noua ca el sa traiasca, si, desigur, asa cum noi nu dorim sa traim, fie din rautate, fie din lene, fie din amaraciunea unei inimi inghetate, insensibila la iubire. Si Dumnezeu ar fi trebuit sa faca ceva si iata ca nu face! Mai este El in regula?
Porunca lui Dumnezeu de al iubi pe El este legata de iubirea aproapelui. Atunci cand il judecam pe aproapele nostru in loc sa-l iubim, o facem judecandu-L prima data pe Dumnezeu. Intotdeauna fie ca constientizam asta sau nu, este o lege a prioritatii, care spune ca Dumnezeu este primul, indiferent daca e iubit sau urat, apoi e omul de langa noi. Cine s-a jertfit pentru semenul sau s-a jertfit prima data pentru Dumnezeu. Cel ce si-a exterminat aproapele, si-a exterminat Creatorul. La ucis in inima lui, inainte de a injunghia prima data un om. Asa ca atunci cand judecam sa o facem analizand fara rautate sau patima, in lumina dragostei lui Dumnezeu. Altfel il vom transforma pe Cel PreaInalt intr-o papusa pe care o vom manipula cum ne place...Sau cel putin asa vom crede noi, ca El se va supune legaturilor noastre si va aplauda orice actiune proprie, atunci cand vom trage sforiile care trebuie. Dar acesta nu va mai fi Dumnezeul cel adevarat!
joi, 6 ianuarie 2011
Isus Christos VS. Revolutii si Ideologii
Olarul si lutul!
Dumnezeu si omul!
Creator si creatie!
Jerta si restauratie!
Atunci cand Dumnezeu a creat omul dupa Chipul si Asemanarea Sa, acesta nu a fost o copie, o imitatie materiala a ceea ce este Dumnezeu in lumea spirituala, ci el a dorit ca omul sa-i fie reflexie, oglindire intr-un univers fizic, dar in acelasi timp o fiinta unica, sa putem aduce stralucirea Slavei sale imateriale intr-o lume a materiei. Ingeri locuind intr-un univers plin de frumusetea galaxiilor, a cometelor, astrelor...
Pacatul a adus decadere. Pacatul a limitat omul la o fiinta doar materiala, cu un suflet abandonat, un suflet care suspina dupa vesnicie, dar mereu aflat pe locul doi dupa fiinta fizica. O fiinta fizica ce a inlantuit spiritul si l-a degradat mereu. Pe al sau si pe acelor din jurul sau. La alungat pe Creator de pe tronul inimii sale si a intronat Eul, o fiinta cruda, niciodata saturata, niciodata multumita. A aparut un dumnezeu nou, supus pamantului, supus firii, supus Inselatorului. A aparut dumnezeul pamantului subordonat dumnezeului veacului acestuia.
Daca va intrebati care este scopul suprem al eului raspunsul este destul de simplu: razvratirea. In razvratire exista toata furia, toata ura, tot raul de care este capabil o fiinta umana impotriva Celui PreInalt si impotriva semenului sau. Interesant ca mereu razvratirea va afirma ca aduce adevarul, binele, progresul, eliberarea. Un cal troian ce mereu a fost primit cu o naivitate uluitoare de popoare, in speranta ca conditia lor se va schimba radical. Omenirea a imbratisat orice idee care se autodeclara progresista, fara ca macar sa ia in calcul ca ceva nou nu e obligatoriu ceva bun.
Poporul francez s-a revoltat la 1789, sub dulcea deviza: "Libertate, egalitate, fraternitate!", dovedind prin zecile de mii de ghilotinati ca intelege foarte putin din propriu sau motto. Caci au fost ucisi bogatii cei "vinovati", dar si oameni nevinovati, denuntati de proprii vecini, pentru neintelegeri care nu aveau de a face cu Revolutia. Insusi Dumnezeu nu mai putea fi numit Dumnezeu, caci Revolutia Ii interzisese sa mai aiba vreun nume, fiind totusi numit Fiinta Suprema, ca o concesie, ca se se stie pe cine hulesc. Iar preotii au fost ucisi, martirizati, cu toate ca, probabil, majoritatea lor erau la fel de neinteresati de El, precum bravii revolutionari. Iar cazul Delfinului Frantei, cel ce trebuia sa devina Ludovic al XVII-lea, un copil nevinovat obligat sa infaptuiasca pacatele cele mai grozave gandite de geniul rau al omului, impotriva firii si a lui Dumnezeu, doar pentru ca era fiul regelui Frantei, a aratat cat de departe poate merge hidosia umana, vopsita in culoriile dreptatii,egalitatii si fraternitatii umane, sloganuri murdarite de omului decazut si corupt.
Mai tarziu o alta Revolutie a zguduit omenirea, o revolutie ce aducea aceleasi sloganuri de egalitate, de tovarasie, de pedepsire a capitalismului corupt si decadent, care exploata omul, doar pentru un profit murdar. Caci neinvatand prea multe din istorie, in naivitatea noastra o repetam. Rusia si apoi alte tarii sub presiunea imensa a Uniunii Sovietice, au trecut la un regim in care Dumnezeu a fost de data asta alungat definitiv. In care Omul devenea suprema fiinta din Univers, un demiurg care prin munca transforma Pamantul, viata, se transforma pe sine insusi. Era un paradox.Caci valoarea vietii unui om era, totusi, zero. Oricine se impotrivea noii societatii sfarsea in lagare sau temnite de exterminare. Partidul comunist era aceea putere ideologica mai presus de orice membru al societatii. El inlocuia religia sau alta ideologie. Si nimeni nu avea dreptul sau puterea sa se opuna acestei formidabile entitati apocaliptice, iesita din marea popoarelor,vazuta de Apostolul Ioan. Pentru ca izvora din "spiritul" poporului. Iar daca in democratie poporul nu are aceea unitate pe care o aduce partidul comunist, pentru ca democratia divizeaza membrii unei natiunii, partidele exprimand idei si interese ale unor grupuri care niciodata nu se vor intersecta, in comunism poporul este unit. Poporul actioneaza ca un tot, condus de partid, a carui voce este liderul sau.
Seductia ideii de comunism a fost poate, o lume in care fiecare se visa liber de oprimare, o lume in care necesitatiile fiecaruia sunt solutionate, in care fiinta este libera sa se manifeste dupa propria ei capacitate...
Sesizati un limbaj pseudocrestin? Pentru ca crestinismul vorbeste de valori reale, de existenta unei noi lumi creata de Dumnezeu pentru om. O lume in care lacrima sau oprimarea dispare. O lume in care omul este liber, iar noua sa conditie ii permite sa se manifeste in voia lui Dumnezeu, pentru un bine si o dragoste pentru aproapele sau, reala. Nicolae Ceausescu de atatea ori a vorbit de omul de tip nou, constructor constient al societatii socialiste multilateral dezvoltate. Si chiar daca nu intelegea nici el exact ce spunea, exista o realitate: nu poti cu structura actuala, corupta, legata de nimicurile pamantesti sa devii o persoana onesta, sincera, curajoasa, hotarata, care e capabila de sacrificiu si sa poti sa construieste o alta lume mai buna. El credea ca partidul poate educa, invata, constientiza omul de potentialul sau si de menirea sa istorica.Dar cred ca nu a inteles ca Acel Dumnezeu izgonit de ideologia comunista era singurul capabil sa transforme prin Duhul Sfant omul. Dintr-un om al pacatului sa-l faca un astru al credintei, un luptator al lui Isus.Si acest lucru se poate produce atunci cand de pe tron se prabuseste Eul, si Isus Christos este intronat ca Stapan legitim. Nu o ideologie care doar jongleaza cu promisiuni.... ci Dumnezeu care arde de iubire pentru om si care isi ia chip de rob si se aseaza pe Cruce! Iar acolo in moartea Sa este esenta transformarii, in sangele Sau divin omul banal, slab, deprimat, fara sens al vietii isi gaseste puterea, isi gaseste viata, isi gaseste scopul pentru care a fost creat, se gaseste in Dumnezeu, in Voia Sa!
Nici un om nu va fi chemat de Domnul Isus sa se razboiasca cu alti semeni de ai sai, de ai invata prin forta armelor adevarul. Partidul a zvarlit zeci de milioane de oameni in temnite, a ucis alte zeci de milioane, pentru a triumfa asupra celor care i se opuneau. Isus nu s-a opus prin violenta dusmanilor sai. Mai mult cand acestia l-au prins, nu a dorit nici macar slabul ajutor oferit de Petru, care manuia o sabie. Cateva ore mai tarziu, cand Pilat la interogat El i-a spus ca imparatia Sa nu era atunci din lumea aceasta.
Revolutiile, revoltele, anarhia cu care vin acestea promit o alta lume. Si deseori, ele pot aduce schimbari in rau ale omenirii. Mai multa suferinta, mai multa durere, mai multe lacrimi, oameni care ajung la ghilotina sau in fata plutonului de executie pentru vina majora de a nu fi adus fericire poporului. Dar care conducator sau ideologie a adus-o? Care forta umana a transformat Pamantul intr-un nou Eden? Ce idei au transformat cu adevarat inima umana? Care i-au adus pace, iubire, speranta chiar prin incercari? Ce directiva a dat vreodata un partid pentru ca de maine sa fim toti multumiti si fericiti? Caci cei ce ne doreau pe noi toti fiinte noi, ce construiau "constienti"societati utopice, erau aceiasi oameni pacatosi si mincinosi, aceiasi oameni netransformati, care nu credeau in idealurile proclamate. Oameni care nu se schimbau pentru ca nu credeau in schimbare.
Isus ne-a spus adevarul! Nu a venit sa rosteasca vorbe goale in fata unui auditoriu usor de prostit. Si sa ceara altora sa faca ce El nu dorea si nu putea face. Isus nu ne-ar fi vorbit de adevar, daca El nu ar fi fost Adevarul! Nu ne-ar fi vorbit de viata, daca El nu ar fi fost Viata! Nu ne-ar fi vorbit de calea catre Tatal, daca El nu ar fi fost aceea Cale! Nu ar fi vorbit altora de iubire, daca El nu ar fi Dragoste! Nu ar fi spus altora sa ierte, daca El nu ne ar fi adus iertare! Nu le-ar fi vorbit altora sa-si ia Cruce si sa-L urmeze, daca intr-o zi nu ar fi murit atarnat pe Cruce! Nu ne-ar fi spus de Dumnezeu, daca El nu ar fi fost Dumnezeu!
Nu am crezut o prostie! Nu ne-am agatat cu disperarea unui om ce se ineaca de un fir de pai, ce l-am gasit in paiele unei corabii sfaramate ce se scufunda. Am gasit Adevarul! Nu ideile cuiva pe care il bantuie fantomele comunismului. Sau ale revolutiilor ce pedepsesc acea parte a omenirii care pare vinovata de toate nenorociriile, cand de fapt revolutia ar trebui sa inceapa in inima fiecaruia, iluminata de stralucirea Crucii unde moare Dumnezeu. O revolutie care sa dea jos omul vechi, Eul urzupator care ne chinuie, dar care nu isi recunoaste vina nicicand si arata spre altii. Iar cand Eul va muri atunci vom fi din nou oglindirea lui Dumnezeu, o capodopera in mainile Olarului!
Dumnezeu si omul!
Creator si creatie!
Jerta si restauratie!
Atunci cand Dumnezeu a creat omul dupa Chipul si Asemanarea Sa, acesta nu a fost o copie, o imitatie materiala a ceea ce este Dumnezeu in lumea spirituala, ci el a dorit ca omul sa-i fie reflexie, oglindire intr-un univers fizic, dar in acelasi timp o fiinta unica, sa putem aduce stralucirea Slavei sale imateriale intr-o lume a materiei. Ingeri locuind intr-un univers plin de frumusetea galaxiilor, a cometelor, astrelor...
Pacatul a adus decadere. Pacatul a limitat omul la o fiinta doar materiala, cu un suflet abandonat, un suflet care suspina dupa vesnicie, dar mereu aflat pe locul doi dupa fiinta fizica. O fiinta fizica ce a inlantuit spiritul si l-a degradat mereu. Pe al sau si pe acelor din jurul sau. La alungat pe Creator de pe tronul inimii sale si a intronat Eul, o fiinta cruda, niciodata saturata, niciodata multumita. A aparut un dumnezeu nou, supus pamantului, supus firii, supus Inselatorului. A aparut dumnezeul pamantului subordonat dumnezeului veacului acestuia.
Daca va intrebati care este scopul suprem al eului raspunsul este destul de simplu: razvratirea. In razvratire exista toata furia, toata ura, tot raul de care este capabil o fiinta umana impotriva Celui PreInalt si impotriva semenului sau. Interesant ca mereu razvratirea va afirma ca aduce adevarul, binele, progresul, eliberarea. Un cal troian ce mereu a fost primit cu o naivitate uluitoare de popoare, in speranta ca conditia lor se va schimba radical. Omenirea a imbratisat orice idee care se autodeclara progresista, fara ca macar sa ia in calcul ca ceva nou nu e obligatoriu ceva bun.
Poporul francez s-a revoltat la 1789, sub dulcea deviza: "Libertate, egalitate, fraternitate!", dovedind prin zecile de mii de ghilotinati ca intelege foarte putin din propriu sau motto. Caci au fost ucisi bogatii cei "vinovati", dar si oameni nevinovati, denuntati de proprii vecini, pentru neintelegeri care nu aveau de a face cu Revolutia. Insusi Dumnezeu nu mai putea fi numit Dumnezeu, caci Revolutia Ii interzisese sa mai aiba vreun nume, fiind totusi numit Fiinta Suprema, ca o concesie, ca se se stie pe cine hulesc. Iar preotii au fost ucisi, martirizati, cu toate ca, probabil, majoritatea lor erau la fel de neinteresati de El, precum bravii revolutionari. Iar cazul Delfinului Frantei, cel ce trebuia sa devina Ludovic al XVII-lea, un copil nevinovat obligat sa infaptuiasca pacatele cele mai grozave gandite de geniul rau al omului, impotriva firii si a lui Dumnezeu, doar pentru ca era fiul regelui Frantei, a aratat cat de departe poate merge hidosia umana, vopsita in culoriile dreptatii,egalitatii si fraternitatii umane, sloganuri murdarite de omului decazut si corupt.
Mai tarziu o alta Revolutie a zguduit omenirea, o revolutie ce aducea aceleasi sloganuri de egalitate, de tovarasie, de pedepsire a capitalismului corupt si decadent, care exploata omul, doar pentru un profit murdar. Caci neinvatand prea multe din istorie, in naivitatea noastra o repetam. Rusia si apoi alte tarii sub presiunea imensa a Uniunii Sovietice, au trecut la un regim in care Dumnezeu a fost de data asta alungat definitiv. In care Omul devenea suprema fiinta din Univers, un demiurg care prin munca transforma Pamantul, viata, se transforma pe sine insusi. Era un paradox.Caci valoarea vietii unui om era, totusi, zero. Oricine se impotrivea noii societatii sfarsea in lagare sau temnite de exterminare. Partidul comunist era aceea putere ideologica mai presus de orice membru al societatii. El inlocuia religia sau alta ideologie. Si nimeni nu avea dreptul sau puterea sa se opuna acestei formidabile entitati apocaliptice, iesita din marea popoarelor,vazuta de Apostolul Ioan. Pentru ca izvora din "spiritul" poporului. Iar daca in democratie poporul nu are aceea unitate pe care o aduce partidul comunist, pentru ca democratia divizeaza membrii unei natiunii, partidele exprimand idei si interese ale unor grupuri care niciodata nu se vor intersecta, in comunism poporul este unit. Poporul actioneaza ca un tot, condus de partid, a carui voce este liderul sau.
Seductia ideii de comunism a fost poate, o lume in care fiecare se visa liber de oprimare, o lume in care necesitatiile fiecaruia sunt solutionate, in care fiinta este libera sa se manifeste dupa propria ei capacitate...
Sesizati un limbaj pseudocrestin? Pentru ca crestinismul vorbeste de valori reale, de existenta unei noi lumi creata de Dumnezeu pentru om. O lume in care lacrima sau oprimarea dispare. O lume in care omul este liber, iar noua sa conditie ii permite sa se manifeste in voia lui Dumnezeu, pentru un bine si o dragoste pentru aproapele sau, reala. Nicolae Ceausescu de atatea ori a vorbit de omul de tip nou, constructor constient al societatii socialiste multilateral dezvoltate. Si chiar daca nu intelegea nici el exact ce spunea, exista o realitate: nu poti cu structura actuala, corupta, legata de nimicurile pamantesti sa devii o persoana onesta, sincera, curajoasa, hotarata, care e capabila de sacrificiu si sa poti sa construieste o alta lume mai buna. El credea ca partidul poate educa, invata, constientiza omul de potentialul sau si de menirea sa istorica.Dar cred ca nu a inteles ca Acel Dumnezeu izgonit de ideologia comunista era singurul capabil sa transforme prin Duhul Sfant omul. Dintr-un om al pacatului sa-l faca un astru al credintei, un luptator al lui Isus.Si acest lucru se poate produce atunci cand de pe tron se prabuseste Eul, si Isus Christos este intronat ca Stapan legitim. Nu o ideologie care doar jongleaza cu promisiuni.... ci Dumnezeu care arde de iubire pentru om si care isi ia chip de rob si se aseaza pe Cruce! Iar acolo in moartea Sa este esenta transformarii, in sangele Sau divin omul banal, slab, deprimat, fara sens al vietii isi gaseste puterea, isi gaseste viata, isi gaseste scopul pentru care a fost creat, se gaseste in Dumnezeu, in Voia Sa!
Nici un om nu va fi chemat de Domnul Isus sa se razboiasca cu alti semeni de ai sai, de ai invata prin forta armelor adevarul. Partidul a zvarlit zeci de milioane de oameni in temnite, a ucis alte zeci de milioane, pentru a triumfa asupra celor care i se opuneau. Isus nu s-a opus prin violenta dusmanilor sai. Mai mult cand acestia l-au prins, nu a dorit nici macar slabul ajutor oferit de Petru, care manuia o sabie. Cateva ore mai tarziu, cand Pilat la interogat El i-a spus ca imparatia Sa nu era atunci din lumea aceasta.
Revolutiile, revoltele, anarhia cu care vin acestea promit o alta lume. Si deseori, ele pot aduce schimbari in rau ale omenirii. Mai multa suferinta, mai multa durere, mai multe lacrimi, oameni care ajung la ghilotina sau in fata plutonului de executie pentru vina majora de a nu fi adus fericire poporului. Dar care conducator sau ideologie a adus-o? Care forta umana a transformat Pamantul intr-un nou Eden? Ce idei au transformat cu adevarat inima umana? Care i-au adus pace, iubire, speranta chiar prin incercari? Ce directiva a dat vreodata un partid pentru ca de maine sa fim toti multumiti si fericiti? Caci cei ce ne doreau pe noi toti fiinte noi, ce construiau "constienti"societati utopice, erau aceiasi oameni pacatosi si mincinosi, aceiasi oameni netransformati, care nu credeau in idealurile proclamate. Oameni care nu se schimbau pentru ca nu credeau in schimbare.
Isus ne-a spus adevarul! Nu a venit sa rosteasca vorbe goale in fata unui auditoriu usor de prostit. Si sa ceara altora sa faca ce El nu dorea si nu putea face. Isus nu ne-ar fi vorbit de adevar, daca El nu ar fi fost Adevarul! Nu ne-ar fi vorbit de viata, daca El nu ar fi fost Viata! Nu ne-ar fi vorbit de calea catre Tatal, daca El nu ar fi fost aceea Cale! Nu ar fi vorbit altora de iubire, daca El nu ar fi Dragoste! Nu ar fi spus altora sa ierte, daca El nu ne ar fi adus iertare! Nu le-ar fi vorbit altora sa-si ia Cruce si sa-L urmeze, daca intr-o zi nu ar fi murit atarnat pe Cruce! Nu ne-ar fi spus de Dumnezeu, daca El nu ar fi fost Dumnezeu!
Nu am crezut o prostie! Nu ne-am agatat cu disperarea unui om ce se ineaca de un fir de pai, ce l-am gasit in paiele unei corabii sfaramate ce se scufunda. Am gasit Adevarul! Nu ideile cuiva pe care il bantuie fantomele comunismului. Sau ale revolutiilor ce pedepsesc acea parte a omenirii care pare vinovata de toate nenorociriile, cand de fapt revolutia ar trebui sa inceapa in inima fiecaruia, iluminata de stralucirea Crucii unde moare Dumnezeu. O revolutie care sa dea jos omul vechi, Eul urzupator care ne chinuie, dar care nu isi recunoaste vina nicicand si arata spre altii. Iar cand Eul va muri atunci vom fi din nou oglindirea lui Dumnezeu, o capodopera in mainile Olarului!
joi, 30 decembrie 2010
Ruga pentru Coreea de Nord
In Coreea de Nord se moare. Se moare pentru ca niste netrebnici care se considera "tovarasi" cu restul populatiei s-au constituit intr-o gasca si iubesc atat de mult puterea, incat nimic nu pare sa-i poata clatina. In Coreea de Nord se moare de foame, iar in ani '90 au murit circa doua milioane de oameni, in special copii. Se moare pentru ca nu esti atat de indoctrinat ideologic incat sa accepti moartea cu zambetul pe buze. Se moare pentru ca nu il iubesti pe tovarasul Kim Ir Sen, care chiar daca e mort de 16 ani este tatal noii natiuni coreene, zeul ateu comunist. Se moare cand nu-l iubesti pe fiul acestuia, Kim Jong Il si nu doresti sa mori in razboaiele "sacre" pentru pedepsirea Occidentului decadent. Caci cei doi impreuna cu partidul constituie o demonica trinitate: Un tata creator atot ce este in natiune, un fiu ce face voia tatalui si conduce destinul tarii, si partidul care invata, insufla, aduce poporul pe calea "sacra" deschisa de tatal natiunii nord-coreene. Iar daca mai credeati ca exista un ateism real si valabil, intrebati-va cum de oamenii din Coreea de Nord sunt obligati sa se inchine idoliilor din bronz sau piatra, ce reprezinta trinitatea coreeana.In Coreea de Nord se moare cand esti crestin. Dar neexistand statistici ne este greu sa vedem cati martiri are aceasta tara atat de oropsita de raul absolut care este comunismul de tip maoist, in varianta coreeana numita ideologia ciuce.
Mai nou aceasta tara prin vocea guvernului sau ameninta in stanga si in dreapta cu pornirea unui razboi "sfant", in masura in care sfintenia face parte din atributele unui guvern care il uraste pe Dumnezeu si pe propriul popor. Nu am cerut niciodata ceva cititoriilor mei, dar azi doresc sa se uneasca in rugaciune, pentru ca acest regim satanic sa dispara pentru totdeauna de pe acele meleaguri, iar Cuvantul lui Dumnezeu sa poata fi vestit liber, iar crestini sa nu se mai ascunda in gropi, noi catacombe, unde sa asculte cateva clipe din frumoasa Evanghelie, pe care noi o auzim atat de relaxati si nepasatori. Iar intr-o zi din aceasta tara vor veni evanghelisti, ca sa ne invete un crestinism diferit de cel linistit si, uneori, plictisitor , pe care il traim noi. Unul primar, invatat in gropi, in inchisori, in torturi, unul trait cu arma la tampla. Atunci o sa intelegem ca exista un crestinism al iubiri profunde fata de Isus, un crestinism in care sacrificiu e totul, in care un verset din Sfanta Scriptura inseamna mai mult decat orice comoara din lumea asta. Si orice bataie a inimii este pentru Cristos!
Dar pana atunci hai sa ne rugam si sa postim ca acest infern din Coreea de Nord sa se termine si Lumina Evangheliei sa straluceasca acolo. "Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz." Isaia 9:1a. "Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta, cum se bucură la seceriş, cum se înveseleşte la împărţirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian." Isaia 9: 2-4.
Cred in aceste cuvinte profetice pentru acest popor atat de iubit de Isus. Cred ca jugul se va rupe cat de curand, iar acest popor va vedea o mare Lumina. Dar pana atunci sa ne rugam si Dumnezeu va face minunea!
vineri, 24 decembrie 2010
Libertati castigate in decembrie 1989: saritul din balcon si datul cu parerea!
M-a impresionat mult gestul lui Adrian Sobaru care s-a aruncat de la un balcon al Parlamentului strigandu-si durerea. Si in timp ce cadea a strigat: Libertate! M-a impresionat si pentru ca vad ca exista si altii care s-au saturat de democratia asta care distruge o tara si asa amarata. Spuneam odata ca democratia este doar posibilitatea legala ca in fruntea tarii sa-i alegem pe cei mai netrebnici dintre netrebnici. Raman la aceasta idee. Nu doresc sa imi transform blogul intr-unul al comentarilor acide adresate politicii dambovitene, cu toate ca politica se pare ca e sinonima cu mizerie si coruptie, in special, cand vorbeste in numele democratiei. Iar in numele "libertatilor"castigate cu "sacrificiu" de "revolutionarii" din Decembrie 1989, orice cetatean onest si curat trebuie sa sufere, sa-si vada familia in lipsuri, iar orice gest sau cuvant rostit trebuie rastalmacit , iar aceea persoana denigrata.
Adrian Sobaru nu a realizat ca democratia si libertatea i-au permis sa se arunce de la balcon atunci cand insusi primul ministru ne mai aburea cu un discurs despre realizariile marete ale ultimilor doi ani. Va inchipuiti un gest similar inainte de 1989, la vreun discurs al tovarasului Ceausescu? Va puteti inchipui un parlament mai democrat decat al nostru?
A! Am aflat ieri ca una dintre cele mai importante libertati castigate ar fi aceea de a-mi putea da cu parerea. Mi-au trebuit 21 de ani sa aflu ce am castigat si ce bogat sunt, datorita faptului ca imi pot da cu parerea! Asa o fi! Dar am si eu un copil, caruia nu-i pot oferi mai nimic, asa ca m-as lipsi de libertatea de a-mi da cu parerea aici ori in alta parte, si sa vad ca pot sa-i ofer un zambet. Sa vad ca in fruntea tarii ar fi altceva decat o mana de mincinosi si oameni corupti care ne indeamna la solidaritate si luciditate. Adica sa fiu partas, macar sentimental, fata de marii hoti ai acestei natiuni! Asta inseamna capitalism si democratie! Sa fi partas cu minciuna si demagogia, cu saracirea proprie...Dar asta e! Sunt vremurile din urma!
Putem vedea aproape acelasi sistem corupt si pe timpul Domnului Isus, cu toate ca atunci se numea altfel. Si la fel au fost deranjati de un tanar rabin, care nu era in gasca de rabini si preoti mafioti, care vorbea de iubire, de o lume noua, in care cei corupti de ban si de slava asta pamanteasca nu vor intra niciodata. Un Om care avea putere reala asupra inimilor triste si impovarate. El putea aduce lumina in intunericul si durerea sufletelor chinuite. Si ma gandesc ca daca El nu ar aduce si azi lumina si caldura divina, nu ne-ar mai ramane mare lucru...iar cand rabdare ar ajunge la capat sa sfarsim cu viata asta de privatiuni si bezna intr-un mod violent, ca o reactie ultima de revolta.
In timp ce prostituatele, vamesii, talharul de pe Cruce au putut vedea in Christos Salvatorul lor, stapanii spirituali si politici, au vazut doar un oponent, neintelegandu-i mesajul, fiindu-le teama ca le va fi luata puterea din maini. Ca Isus ar putea deveni intr-o zi rege, iar ei vor fi izgoniti din functiile de conducere. Dar Isus a fost Altcineva! A fost si este Adevarul! Mai mult decat un regisor pe un petic de pamant, mai mult decat un rabin -sef pe o insulita iudaica intr-o mare romana. Nu a dorit sa fie un rege al unei tarisoare, ci un Rege al inimilor! Nu un invatator al Cuvantului, ci insusi Cuvantul!
Poate ca ar trebui sa ne aruncam toti ca Adrian Sobaru, urand viata murdarita, dar nu in Parlamentul celor puternici si ticalosi, ci in bratele lui Dumnezeu! Asa mai putem avea o speranta, mai putem sa credem ca Dumnezeu are pregatit un viitor pentru copiii nostri. Chiar daca cei din fruntea tarii se lupta sa-l distruga.
Poate azi in Ajunul unei sarbatori atat de dulci si stralucitoare, ar fi trebuit sa am un mesaj legat de Nasterea lui Isus! Dar nu exista alt mesaj mai frumos decat nasterea Sa in inimiile triste si impovarate de raul. Acolo doreste Isus sa se nasca...in inima. Sa poata aprinde speranta! Speranta unui viitor adevarat, ce nu se opreste la mormant, ci trece de barierele fizice, intr-o lume unde Cea mai superba Fiinta va conduce, nu o democratie amara, a unor oameni ce ne prostesc mereu cu notiuni fara acoperire. Democratie? Totul e banul! Iar noi suntem doar intr-o lume neosclavagista! Christos va inlatura acest sistem mizerabil. Si va instaura un sistem in care dreptatea si mila vor prevala. Unde orice lacrima va fi stearsa de mina strapunsa la Cruce! Ce am putea dori mai mult? La ce viitor mai inaltator am putea visa?
Inchei cu cuvintele Domnului Isus spuse lui Pilat: "Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu." Ioan 18:37
Nasterea Sa a fost pentru a ne aduce adevarul. Sa nu-i respingem marturia Sa. Altfel nu ne mai ramane decat glasul politicienilor si "adevarul" lor.
Adrian Sobaru nu a realizat ca democratia si libertatea i-au permis sa se arunce de la balcon atunci cand insusi primul ministru ne mai aburea cu un discurs despre realizariile marete ale ultimilor doi ani. Va inchipuiti un gest similar inainte de 1989, la vreun discurs al tovarasului Ceausescu? Va puteti inchipui un parlament mai democrat decat al nostru?
A! Am aflat ieri ca una dintre cele mai importante libertati castigate ar fi aceea de a-mi putea da cu parerea. Mi-au trebuit 21 de ani sa aflu ce am castigat si ce bogat sunt, datorita faptului ca imi pot da cu parerea! Asa o fi! Dar am si eu un copil, caruia nu-i pot oferi mai nimic, asa ca m-as lipsi de libertatea de a-mi da cu parerea aici ori in alta parte, si sa vad ca pot sa-i ofer un zambet. Sa vad ca in fruntea tarii ar fi altceva decat o mana de mincinosi si oameni corupti care ne indeamna la solidaritate si luciditate. Adica sa fiu partas, macar sentimental, fata de marii hoti ai acestei natiuni! Asta inseamna capitalism si democratie! Sa fi partas cu minciuna si demagogia, cu saracirea proprie...Dar asta e! Sunt vremurile din urma!
Putem vedea aproape acelasi sistem corupt si pe timpul Domnului Isus, cu toate ca atunci se numea altfel. Si la fel au fost deranjati de un tanar rabin, care nu era in gasca de rabini si preoti mafioti, care vorbea de iubire, de o lume noua, in care cei corupti de ban si de slava asta pamanteasca nu vor intra niciodata. Un Om care avea putere reala asupra inimilor triste si impovarate. El putea aduce lumina in intunericul si durerea sufletelor chinuite. Si ma gandesc ca daca El nu ar aduce si azi lumina si caldura divina, nu ne-ar mai ramane mare lucru...iar cand rabdare ar ajunge la capat sa sfarsim cu viata asta de privatiuni si bezna intr-un mod violent, ca o reactie ultima de revolta.
In timp ce prostituatele, vamesii, talharul de pe Cruce au putut vedea in Christos Salvatorul lor, stapanii spirituali si politici, au vazut doar un oponent, neintelegandu-i mesajul, fiindu-le teama ca le va fi luata puterea din maini. Ca Isus ar putea deveni intr-o zi rege, iar ei vor fi izgoniti din functiile de conducere. Dar Isus a fost Altcineva! A fost si este Adevarul! Mai mult decat un regisor pe un petic de pamant, mai mult decat un rabin -sef pe o insulita iudaica intr-o mare romana. Nu a dorit sa fie un rege al unei tarisoare, ci un Rege al inimilor! Nu un invatator al Cuvantului, ci insusi Cuvantul!
Poate ca ar trebui sa ne aruncam toti ca Adrian Sobaru, urand viata murdarita, dar nu in Parlamentul celor puternici si ticalosi, ci in bratele lui Dumnezeu! Asa mai putem avea o speranta, mai putem sa credem ca Dumnezeu are pregatit un viitor pentru copiii nostri. Chiar daca cei din fruntea tarii se lupta sa-l distruga.
Poate azi in Ajunul unei sarbatori atat de dulci si stralucitoare, ar fi trebuit sa am un mesaj legat de Nasterea lui Isus! Dar nu exista alt mesaj mai frumos decat nasterea Sa in inimiile triste si impovarate de raul. Acolo doreste Isus sa se nasca...in inima. Sa poata aprinde speranta! Speranta unui viitor adevarat, ce nu se opreste la mormant, ci trece de barierele fizice, intr-o lume unde Cea mai superba Fiinta va conduce, nu o democratie amara, a unor oameni ce ne prostesc mereu cu notiuni fara acoperire. Democratie? Totul e banul! Iar noi suntem doar intr-o lume neosclavagista! Christos va inlatura acest sistem mizerabil. Si va instaura un sistem in care dreptatea si mila vor prevala. Unde orice lacrima va fi stearsa de mina strapunsa la Cruce! Ce am putea dori mai mult? La ce viitor mai inaltator am putea visa?
Inchei cu cuvintele Domnului Isus spuse lui Pilat: "Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu." Ioan 18:37
Nasterea Sa a fost pentru a ne aduce adevarul. Sa nu-i respingem marturia Sa. Altfel nu ne mai ramane decat glasul politicienilor si "adevarul" lor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)