Barometrul smereniei

 Presupun ca dacă cineva ar vrea sa scrie o lucrare despre smerenie s-ar gandi mai puţin la Regele David care spune in Psalmul 15 in versetul 14: "El (Cel neprihanit) [...] cinsteşte pe cei ce se tem de Domnul." Şi asta pentru ca de multe ori ne chinuim să fim smeriţi, fără măcar să avem un reper. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă doar cu o chemare spre sfinţenie si smerenie, ci ne arată practic şi cum ne dovedim nouă înşine că ascultăm de voia lui Dumnezeu.
 Probabil ca fariseul care urcase la templu nu citise acest Psalm, căci  mândria sa care umplea tot templu s-a izbit deranjată de faptul că nu poate umple si spaţiul unde stătea acel vameş. Şi totuşi indiferent ce părere au avut unii si alţii, acel vameş se temea de Domnul. Şi un suflet neprihănit ar fi trebuit să-l cinstească, nu să-l judece şi să-l dispreţuiască înainte de a ştii ceva despre el. Dar ca sa fi neprihănit trebuie ceva mai mult decât a da zeciuiala şi de a posti de două ori pe săptămână. Înseamnă să poţi să îl iubeşti pe vameşul de lângă tine, chiar dacă nu esti de acord cu ce face el uneori. Înseamnă să poţi să te sacrifici pentru el. Iar aceasta se invaţă atunci când il laşi pe Dumnezeu să îţi spună ce esti. Şi ştii ce eşti? Nimic! Un fir de nisip! Nimic mai mult! Iar când venim înaintea lui Dumnezeu putem să ne laudăm cu un singur lucru: că suntem nimic! Şi cred că acest nimic din care suntem creaţi e mai minunat decât tot aurul si argintul Pământului! Mai minunat decât constelaţii şi galaxii! Căci atunci când nimicul si Totul se întâlnesc apar capodopere si frumuseţii de Eden.
 Cât de frumos se exprimă David în Psalmul 139, în versetul 14: "Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta." Dar de ce eu care sunt nimic devin o faptură minunată? Ne spune versetul 13: "Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele." În atingerea lui Dumnezeu devenim făpturi minunate...Fără atingerea Sa nu suntem nimic.
În Evanghelia lui Ioan în capitolul 15 versetul 4 si 5 ni se revelează un adevăr dur: acela că desparţiţi de Christos omul nu poate face nimic. Nimic care sa aibă un impact sfânt la orice nivel duhovnicesc. Fără Dumnezeu orice lucrare spirituală e un fals, o imitaţie din faşă pierită. Isus aduce viaţa, aduce fiinţa, aduce mişcarea, o lucrare ce atinge cele mai ascunse unghere ale sufletului omenesc. Aşa cum in Psalmul 139 David vede prezenţa  Duhului Sfânt peste tot, în cer, la ţărmul mării, chiar şi in locuinţa morţii şi în întuneric. Mult mai târziu un alt poet pe nume Tudor Arghezi a încercat in zadar să îl găseasca pe Dumnezeu, inclusiv la o mânăstire. Dar adevarata problemă a oamenilor nu este gasirea Sa, ci cum sa scape de El odată ce L-au găsit. Căci in faţa lui Dumnezeu, omul este mereu gol, mic, murdar, acel nimic de care spuneam. Ori mândria omenească nu poate să se vadă nicicând cum este, fără a mai fi învelit în mantia strălucitoare a slavei deşarte. Căci Isus ne spune un adevăr tragic in Ioan 5:44: "Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava, pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?" E tragic ca omul nu crede pentru că, de fapt, işi doreste altceva: sa fie slăvit, lăudat, înalţat de ceilalţi semeni ai săi, care vor fi la rândul lor slăviţi. Un cerc vicios în care Dumnezeu  nu e crezut, ci alungat. Dar cine doreşte să aibă un suflet în care să domnească credinţa, puterea divină şi slava lui Dumnezeu trebuie sa se smerească, să nu işi dorească laudele unei lumi bolnave, moarte in păcat, ci să işi ia Crucea si să-l urmeze pe Christos. Atunci când purtăm Crucea îl urmăm pe Christos cu adevărat, şi fără ea totul e amăgire şi doar religiozitate.
E imposibil cand îl urmăm pe Christos pe Cale să nu învăţăm de la El. El nu s-a recunoscut ca fiind bun, nu că nu ar fi fost, dar a lasat această cinste Tatălui, într-o smerenie perfectă... El ne spune să invăţăm de la El blândeţea şi smerenia. Şi cred că le vom invăţa cinstindu-i pe ceilalţi creştini, onorându-le credinţa în Dumnezeu. Pavel zice in Filipeni 2:3: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi",  arătându-ne măreaţa jertfă in smerenia Domnului Isus. E foarte greu să te baricadezi in faţa şoaptei celui rău care ar dori să te arate ca pe o persoană în jurul căreia se învârte întreg Sistemul Solar. O persoană de neînlocuit...Căci până la urmă cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, nu-i aşa?  Doar în atingerea divină, doar ramânând in Viţă, tu o mladiţă mică, poţi primi seva adevărată, nu slava unui om, ci acea slavă veşnică a lui Dumnezeu. Dacă chiar poţi să-l apreciezi pe semenul tău, pe fratele şi pe sora ta, care nu au atâtea talente si daruri pe care le primit tu. Poate o voce mai puţin frumoasă, o pană mai puţin inspirată, o predică cu mai puţine cuvinte care să farmece auzul. Aici e se află barometrului smereniei...şi vorba lui C.S. Lewis: Niciodată un om smerit nu o să zică - Sunt smerit!