Ieri s-a petrecut o tragedie in orasul meu, o crima monstroasa facuta de o femeie crestina, penticostala, dupa cum afirma vecinii ei. M-am intrebat daca mergea la biserica de pe strada Branduselor, unde am mers si eu atatia ani pana cand am fost dat afara. Sau poate mergea la biserica Filadelfia...Ori la una din acele multe adunari care nu mai apartin de Cult, dar care au aceeasi viziune penticostala, de multe ori insa impinsa spre un fanatism inutil, daca nu cumva chiar periculos. Aceasta femeie si-a ucis bebelusul de sase luni, l-a transat si l-a aruncat la gunoi sub ochii ingroziti ai altor trei copii care ii avea acasa. Afirmand ca Dumnezeu i-a spus sa faca asta! Desigur ca in cele mai ingrozitoare crime Dumnezeu este in mod asociat cu acel lucru cumplit. Urmariti acest aspect si veti vedea ca nu exagerez!
Interesant este ca pe pereti casei unde locuia aceasta femeie erau scrise versete biblice. Ce folos? O viata nevinovata s-a stins intr-o contradictie totala cu orice cuvant, orice slova al Sfintelor Scripturi! Si ma intrebam tulburat de aceasta nenorocire de ce aceea femeie nu a vazut niciodata acele versete? De ce nu le-a vazut nu doar cu mintea, ci mai ales cu inima?...Si Domnul mi-a adus aminte de un cuvant al Sau pe care il citim si il stim atat de bine, dar nu intotdeauna suntem atat de atenti la el: Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Apoc3:20. Se poate sa iti bata cineva la usa si sa nu fi curios macar sa vezi cine este? Problema nu este insa a deschide usa, cu toate ca asa intelegem atat de des in acest text, ci sa sa auzim. Se poate intampla sa nu auzim. Asa cum se poate sa citim o viata texte care le afisam pe pereti sub forma de goblen sau tablou si sa meditam doar la crucea de alaturi de text, la muntele maret de langa cuvinte, la palatul de aur, la peisajul incantator de langa cele scrise, dar nici macar doua minute la cuvintele scrise atat de frumos, pline de culoare, incantatoare pentru ochii, intr-un an de zile...Si acolo sa se opreasca toata starea de legata de versetele biblice. Culoare, dar nu lumina, poleiala, dar nu adevar!
Uneori ma intreb trist, daca exista frati si surori cu adevarat. Si nu este o intrebare stupida! Daca intelegem adevarul si rolul fiecaruia dintre noi, asa cum afirmam atat de des. Caci fara a intelege ce suntem, nu putem fi nimic... Ca avem o misiune, pe care o ignoram din cauza ca credem ca doar pastorul sau prezbiterul trebuie sa faca ceva atunci cand apar suferinte in Trupul lui Christos! Dar cum spuneam la inceput, nu ii pot nici macar ei cunoaste pe toti cei din Bisericile mari. Iar tragediile se intampla langa noi, iar noi intoarcem spatele celor care sufera in ele.
Sunt de 13 ani dat afara din biserica pentru o cotizatie care valoreaza acum circa 10 euro...Cam atat a valorat sufletul meu...Nimeni nu m-a cautat sa imi aline durerea. Poate s-au rugat pentru mine...Poate! Dar de ce nu m-au cautat niciodata? Eram un atat de mare si stricat pacatos pentru ca nu am platit cotizatia ? Ce ar trebui sa cred eu acum? Ce trebuia sa creada aceea femeie prabusita in haul disperarii si al nebuniei? Unde eram noi cand suferinta psihica si spirituala o umplea de furie?
Nimeni nu a stiut ca femeia aceea are probleme, nimeni nu a incercat sa intervina inainte de producerea tragediei. Pardon! Nimeni nu a vrut sa stie!... Cati oameni, cati copii trebuie sa mai moara pentru a ne lua rolul in serios si sa nu ne mai stergem tablourile cu versete din Biblie de praf, in timp ce nu avem o clipa sa meditam la cuvintele scrise dincolo de sticla murdara si apoi o viata sa traim ce stergem cu atat "sfintenie" pentru ca sa revine stralucirea versetelor din Sfanta Scriptura? Nu ar trebui sa ne stergem praful de pe inimile adormite? Si sa lasam ca acele cuvinte sa straluceasca in noi, nu pe pereti corojiti din casele noastre...Nu ar trebui sa ne trezim? Nu ar trebui sa devenim frati si surori? Nu ar trebui sa devenim prieteni celor in mijlocul carora traim? Nu mai avem timp...Suntem gata sa mergem pana la capatul Pamantului pentru Evanghelie, cel putin unii dintre noi, dar suntem prea obositi pentru a merge pana la capatul ulicioarei, cu o prajiturica pentru un om singur. Sa ii spunem o vorba buna si sa fim atat curajosi incat sa il lasam sa ne povesteasca durerea din suflet. Caci cel mai mare curaj nu inseamna sa il infrunti pe dusmanul tau, ci sa te infrunti pe tine insuti...sa ai curajul de a rabda! A rabda ce auzi si ce ti se intampla...Uneori spunem o rugaciune rapida plasand orice raspundere si mangaiere lui Dumnezeu...Ne asculta atunci Dumnezeu cand iau talantul si-l ingrop, lasandu-L pe Cel Atotputernic sa se descurce cu tragediile de langa mine! Caci eu sunt obosit si prea preocupat cu viata mea, cu maruntele mele activitati, cu firmituriile a ceea ce a devenit viata mea ce ar trebui sa fie bogata, dar nu mai e...
Cine e de vina pentru moartea micutului? Cred ca fiecare dintre noi! Eu cel putin stiu ca sunt vinovat! Nu pot merge la fiecare crestin din Brasov. Tu nu poti merge la fiecare om din Bucuresti, Timisoara, Arad, Iasi...Dar poti sa poti povara aproapelui tau. Dar noi am invatat se ne iubim "indepartatul" din Nigeria sau Bangladesh, dar nu aproapele de la usa noastra. Iar pe Lazar il lasam mereu sa fie iubit altii, eventual de milosii caini, care se dovedesc apropiatii celor nevoiasi, caci noi suntem afundati in proiecte marete, dar nu in cele mici, acolo unde Dumnezeu testeaza credinciosia noastra la modul real! Suntem obositi pentru a face cativa pasi pana la usa celui ce sufera langa noi. Vorbim atat de des de iubire, in special de cea crestina incat mie personal, sa ma iertati ca sunt atat de sincer, imi e sila sa mai aud de acest subiect. Prefer sa vorbesc de praful care se lasa pe Cuvantul lui Dumnezeu din inimile noastre! Pentru care nu mai simtim nimic, care nu ne mai misca, pentru care nu mai avem timp, pe care il lasam in seama pastorilor si a prezbiterilor! Iar tragediile de langa noi le lasam spre rezolvarea miraculoasa a lui Dumnezeu! Uitand ca in cele mai mari miracole ale lui Moise, Ilie, Elisei, a fost nevoie de bratele lor indreptate spre Cer, dar mai ales de inimile lor tintind spre Dumnezeu. Acela a fost secretul minunilor si a iubirii fata de poporul lor! Pentru care si-ar fi sacrificat viata si chiar mantuirea! Si ma gandesc ca daca ne-am sterge inima si Scriptura de praf poate am avea ceva de invatat, inca si poate am stii sa ajutam pentru ca astfel de tragedii ca cea din 24 februarie 2012 din Brasov, sa nu se mai petreaca...Caci copilasii nu trebuie sa mai moara pentru ca noi sa ne trezim?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu