Vladek Filipovici (partea 15)

 Batranul Nicolai isi deschise carnetelul unde isi nota gandurile. Ofta si lua cu greu pixul. Artrita il facea sa simta dureri mari in degete. Nota data cu constiinciozitate: 15 martie 2002. Trase aer adanc in piept!... De pe birou ii zambeau dintr-o poza Nadira si Vladek. Nu putu sa isi retina o lacrima si sa exclame plin de durere: "Copiii mei scumpi!"
 Era un prost. Pentru cine scrie el azi? Cine ii va deschide acest carnetelul acesta? Cine va citi cele spuse de un mos nebun? Of! Poate unii care vor rade! Stia ca Ahmed nu va rade.
El era atat de serios mereu. Era tot ce nu fusese Vladek vreodata. Povesteau atata incat...Se opri. Pe Ahmed nu l-am vazut niciodata zambind...Serios, constiincios, corect pana in panzele albe...Ii simtea durerea care nu ii trecuse niciodata. Il intelegea, chiar daca...chiar daca el simtea nu doar suferinta provocat de pierderea Nadirei, ci si al lui Vladek.
 Isi apropie pixul de fila alba si incepu aproape fara sa vrea:
                                                              DE   CE ?
  De ce traim in  modul acesta ce ne aduce atat durere? De ce?...
  Raul genereaza rau...Violenta nu poate fi oprita prin violenta. Ne-au spus-o de atatea ori oameni care au reusit sa se desprinda din haosul raului si violentei, oameni care au putut sa rupa ciclul ce se repeta la infint. Cel putin caolo unde exemplul lor a insemnat ceva. In India si in SUA. Numele lor: Mahatma Gandhi si Martin Luther King. Si fiind ca in locul urii predicau toleranta si intelegerea, raul nu i-a putu opri decat ucigandu-i. In Bosnia, aici, nu a existat un astfel de om care sa opresca furtuna inainte ca ea sa capete forma unui razboi ce proslavea ura, nimicire, durerea. Si religii care nu erau intelese si nu erau dorite decat sa slujeasca raului. Si tot acest amalgam sinistru a generat un razboi inutil care a secerat sute de mii de oameni fara ca cine sa poata spune ca ceva s-a castigat. Macar o concluzie de folos. Macar o idee care sa franeze pe viitor aparitia unor astfel de razboaie etnico-religioase. Nimic. Iar asta face tragedia sa se amplifice. Enorm.
 De ce a avut loc o astfel de tragedie? Lacomia a fost factorul generator prim? Ultra-nationalismul? O guvernare foarte proasta? Ura? Care a fost scanteia de la care a pornit totul? Ce s-a intamplat in aceeasi perioada in Rwanda cand tutsi si hutu nu au mai putut trai in aceasi tara si au inceput sa se ucida? In 1994 aproximativ 800.000 de oameni au fost ucisi pentru ca nu apartineau etniei hutu, ci erau tutsi. Si unde erau Natiunile Unite atunci cand macelul ce se dezlantuise putea sa-l faca invidios pe Hitler sau pe Stalin? Iar acestia iesiti din tenebrele haului intunecat sa acuze pe fiecare locuitor al acestei planete spunandu-ne: "Nici voi nu sunteti mai buni decat noi!" Caci atat timp cat nu ne ridicam impotriva intunericului, ci il lasam sa se petreaca, intorcandu-ne spatele nepasatori, il acceptam tacit! Iar crestinul nu a mai avut putere si credinta ca rugaciunea misca Pamantul si Cerul...Iar atunci Bosnia sau Rwanda au fost infrante!
 Ce-l mana pe om de la spate pentru a deveni ucigasul fratelui sau? Lacomia, invidia, ura, foamea, lipsa de speranta, propria neputina ce devine invers proportionala ca orgoliu? Ce? Ce e in om atat de aspru, de lipsit de umanism incat vrea sa vada doar sange si fum, sa auda doar tipete de durere? Ce furie atat de oribila si ingrozitoare devine singurul raspuns ce il poate da cel ce scoate arma pentru a-si ucide fratele?... La o judecata impartiala vedem ca nu exista un raspuns adevarat. Raspunsul real este raul din noi care creste asemenea unui virus si care infecteaza cu sporii sai din care ies alti virusi intrega fiinta umana. Nu trebuie sa ne mire ca vecinul amabil si prietenos de azi e in stare sa te urmareasca si sa te ucida. Atunci cand nici macar umanitatea nu mai salasluieste in om, avalansa intunericului va da in afara, cuprinzand tot ce este bun, tot ce constituie o piedica pentru bezna. Si daca exista rau nu ne intrebam daca nu e generat de cineva, caci fara sa fie generat de cineva si sa-l trimita cu un scop in viata omului, nu am mai putea vorbi de rau. Caci destinul omului nu ar intersecta raul...La fel cum un virus care nu intalneste o gazda, nu poate provoca o boala.
 De ce ne cream un raspuns moral la tot ce ne ameninta propria vointa? caci nu e vorba doar de reactii la amenintarea linistii sau a unui echilibru! E vorba de raspunsuri morale la tot ce ne pare imoral, nedrept, sfidator la ceea ce intelegem a fi viata, la tot ceea ce credem a fi aceasta. Si culmea fara sa ne intrebam niciodata daca viata noastra nu e dovada incalcarii libertatii sau dreptatii vreunei alte persoane. Viata mea e singura care pare a conta, ne-o spunem, fara sa vedem norii care se aduna atunci cand acest lucru ne devine crez si religie. Ne aliniem cu cei ce au anumite afinitati, cu cei care urasc ce uram si noi pentru a crea coalitii ale dispretului, ale arogantei si daca nu exista forte suficient de puternice sa impiedice accesul la mijloace de aplicare directa a propriei noastre dorinte de distrugere, un razboi poate aparea atat de usor. Iar in spatele lui se pregateste macelul celor nevinovati. Iata formula simpla a nimicirii. Iata realitatea inimii umane care da aparenta amabilitati pana cand un eveniment tragic o trece prin ciurul adevarului si care o face sa isi arate "coltii" unei dureri ce pare ca nu se pot linisti decat daca au gustat din sangele razbunarii.
 Ne place sa ne amagim cu diminetile spiritului, cu cantecul privighetorilor, cu roaua ce straluceste pe petalele florilor, cu imaginile invioratoare a ceturilor risipite de soare cel dulce, cand de fapt nu exista dimineti, ci doar neguri, roua este lacrima sufletului indurerat, ceturile ce par a se ridica e doar fumul distrugerii, iar cantecul privighetorilor este un croncanit jalnic al pasarilor adunate la ospetele carnurilor pierite.
 In anii '90 tara mea, Bosnia, a fost siluita de rau, fara ca lacrimile celor nevinovati, ale orfanilor sau ale vaduvelor sa impresioneze pe cineva. Oricum credem ca invatand din trecut vom putea evita raul prezent. Si mai credem ca daca oamenii buni se vor mobiliza raul va da inapoi. Doua solutii in teorie bune, care ar fi putut bloca razboaie, foamete, catastrofe umanitare, dar care in secolul XX nu au avut ca rezultat concret decat sa stimuleze discutii interminabile despre morala filosofiei, iar in practica nu s-au putut opune celor cateva sute de milioane de morti in razboaie si revolutii de tot felul. 
 Acest lucru ne arata mai presus decat orice valoarea ilustrelor idei omenesti, faptul ca acceptam din multimea enorma a gandurilor rasei umane ce ne place la un moment dat, ce ne aduce un castig explicit si implicit, iar atunci cand avem de-a face cu conflicte de idei cu alti oameni care degenereaza in sufeinta de cele mai mult ori aruncam vina pe un Dumnezeu pe care imediat dupa reprosul ca ingaduie asa ceva concluzionam inexistenta Sa. Caci, nu-i asa?, niciodata propria noastra fiinta nu are vreo vina! Ci doar Dumnezeu care lasand sa se intample ideile noastre asa cum le dorim, la care tinem ca la cele mai mari comori si la care e teribil de greu sa acceptam sa renuntam, dovedeste ca nu exista! Caci daca pana atunci El era mereu exclus din viata noastra, totusi recunoastem macar pentru o fractiune de secunda  ca suntem niste idioti de felul nostru si ca El ar fi trebuit sa modifice cursul vietii noastre, chiar impotriva a ceea ce de regula credem si dorim. Iar acesta este de fapt reprosul suprem, urmat de insulta suprema ca daca El a tinut sa ne respecte alegerea, desigur ca El nu exista. In fata acestui paradox orice minte obiectiva, care nu ar stii cum functioneaza inima omului, ar fi pusa in dificultate. Dar din fericire viata umana este de multe ori ferita de multe probleme, nu stiu daca ar trebui sa le numesc minuni, pentru ca altii le numesc coincidente sau noroc, dar exista cred o grija invizibila, dar nu imperceptibila pentru cel ce nu isi vede viata sa ca o  ciudata evolutie sau o negare a divinitatii, care de regula se intampla impreuna si care are timp sa isi doreasca sincer sa fie obiectiv. Caci a fi obiectiv inseamna o mare pierdere pentru negare. A fi obiectiv inseamna sa renunti la tine. iar asta e mai dureros chiar decat evenimentele cele mai pline de suferinta din viata noastra. A nu mai fi sigur de stabilitatea interioara sa vedem cum castelul de carti se prabuseste este calea spre a intelege cu adevarat viata si credinta. dar nu acesta este tot raspunsul "imperceptibil"adus de Dumnezeu. Ci o restaurare adevarata pe baze solide, nu o cladire sapata in nisip, ci asezata pe stanca. E ceea ce se invata greu, dar nu se uita niciodata. E ceea ce Christos ne-a invatat la fiecare pas si tot la fiecare pas omul plin de intuneric sufletesc incearca sa inabuse si sa isi traiasca viata asa cum doreste, fara ca macar vreodata sa isi asume pe deplin consecintele ce rezulta de aici...De ce? De ce?...

Se opri din scris cu mana aproape anchilozata. Ii privi din nou pe cei doi scumpi ai lui din fotografie si se gandi ca poate,  poate... prin vreun miracol nestiut, viata lui a putut insemna ceva. Iar atunci cand se va duce in fata Dreptului Judecator nu o sa isi plece capul in jos de rusine. Poate!... Ofta din nou cu tristete! Viata lui atat de bogata in evenimente fusese frumoasa sau macar interesanta. Un pacatos care se intoarce la Christos trebuie sa fie ceva fabulos daca poate face Cerul sa cante de bucurie spre slava lui Isus! Zambi! Macar atunci a facut Cerul sa surada!