Nu stiu cum te privesti pe tine insuti! Eu incerc sa imi dau seama de ce sunt aici! Stiu ca sunt aici de ceva timp. Ce gand!...Intr-o zi, cred ca era seara, am inteles ca sunt! Aici, pentru tine acolo... Ca eram acolo in acel loc prafuit in timp ce ceilalti treceau pe langa mine...Eram acolo! Nu contam, dar eram privind existenta, pe ceilalti asemeni mie, trecand pe langa locul unde ma aflam! Era altfel decat fusese totul pana atunci. Intelegeam ce e dincolo de mine, intelegeam ca sunt! Nici macar nu conta locul, eram...Invatam sa exist, aici si intr-un fel cumva si acolo! Aceea existenta care in final se opreste intr-o nonexistenta! De ce inteleg, apoi nu m-ai inteleg?...Ce?
Intrebari...Stiu ca nu trebuie puse...Dar le pun...De ce existenta se termina intr-o nonexistenta?...Stiu: nu am voie sa intreb cu adevarat! Nu am voie sa stiu decat ce mi s-a spus atunci cand am inceput sa ma stiu pe mine insumi.... Lumea era asta! Albicioasa dimineata, gri la pranz, seara intunecata...Noaptea neagra! Fiinte si intunecare. Cumva intr-o ordine...
Eu lucrez la o masina care tese imbracaminte. Uneori tacanitul acela intens pare format ca dintr-un tipar...Asa cum exista un tipar al tesaturii! E o nebunie! Nu poate exita un tipar al sunetului, ca aceea forma a tesaturii! Tesatura e tesatura, sunetul e doar un zgomot, o pocnitura mai mare sau mai mica...Cred ca nu e nimic mai mult! Si totusi sunetul imi pare uneori altfel decat tesatura! Pana la urma ce legatura poate fi intr-o tesatura si sunetele insirate de masini!? Ai auzit tunetul cu lumina sa gri? Cine nu l-a auzit? Ce senzatie de forta, inutila desigur, dar ceva aparte, nu-i asa? Sunete ce te coplesesc, fara ordine, dar toate intr-un loc gri ce pare ca le tine intr-o forma! Ceva ce incepe aproape incet, apoi creste in intensitate, devin pentru o clipa totala, parca lumea e doar al fulgerului, al tunetului, a fortei coplesitoare ce se inalta si se stinge in el, in puterea sa cenusie, de forta, de electricitate.... De ce exista fulger? De ce sunt eu aici?... Adica de ce exista o fiinta neinsemnata ca mine, o fiinta cu mintea neagra, bezna, cum mi-au spus profesorii, care nu se poate opri sa intrebe, cand intrebarea e negru absolut?... Nici macar gri, e intuneric!..
De ce intreb?... Cumva in mine insumi, chiar si pe cel ce cade, nonexistent acolo pe strada, sperand ca nonexistenta poate aduce raspuns?.... Raspuns la ce, daca nu exista decat lumea si nici un raspuns?...Oare nonexistentul stie m-ai mult? Intuneric adanc! Cum sa stie mai mult, devreme ce se topeste pe caldaram? E dus de cei care duc trupuri nonexistente in acel loc de unde sursele lor sunt transformate in plante chimice pentru existenta noastra! Cred ca toti vom fi acolo intr-o zi, cu toate ca acest ciclu e intunecat... Asa cred eu de cand ma intreb ce e de fapt existenta, apoi nonexistenta...
Ma indrept spre cubul meu gri!... Seara pune stapanire pe lumea mea. Poate ne-am intalnit pe drum... Poate faci acel lucru-bezna ca si mine sa te intrebi, de ce e acest obiect asa... lumea, tu, fulgerul, negrul din noi? De ce intrebam, cand stim ce bezna e intrebarea? Dar tot ce e mai intunecat e sa ne intrebam si sa incercam intr-o lume ce nu o vedem, a noastra, interioara, sa aflam raspuns!...Prea multe intrebari nonsensuri intunecate!... Poate profesorii aveau dreptate: De ce sa intrebi cand totul devine nonexistenta? Cand totul se termina intr-o tacere neagra? Tu te intrebi vreodata, sau totul e nebunia neagra a mintii mele? Nu ai voie sa intrebi! Oare de ce?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu