Pilat în exil

Lui Christos, singurul care m-a iubit
şi s-a jertfit pentru mine







În oraşelul dintre munţi, în loc de pribegie
Acolo unde lacrimi curg, din stih de elegie,
Apune soarele de mai,vărsând scântei ca-n vatră,
Iar umbrele se danţuiesc, pe ziduri făurite-n piatră.

O lume fara Dumnezeu (partea II)

 Ce mi se pare important cand vorbesc de adevar este ca el nu poate fi neutru. Ca adevarul sa fie adevar trebuie sa influenteze inima omului. Trebuie sa ajunga sa devina parte din om. Pilat pune o intrebare cinica la care nu credea ca este un raspuns: "Ce este adevarul"!
Daca nu credem ca exista raspunsuri nu vom pune niciodata intrebari. Daca nu vom pune intrebari, nu vom stii. Daca nu vom stii, ne vom crea o religie agnostica, in care singura revelatie din Univers va fi ca dincolo nu e nimic. Aveam 11 ani cand diriginta ne-a cerut sa ne gandim daca exista Dumnezeu. Desigur pareriile copiilor, ca si a oamenilor mari au fost impartite. Cand diriginta a inceput sa ne vorbeasca Dumnezeu era deja condamnat la inexistenta. Caci scoala romaneasca de atunci era atee si Dumnezeu nu avea sanse. Printre altele lucruri spuse de tovarasa diriginta era dovada cea mai puternica a faptului ca Dumnezeu nu exista: oamenii au ajuns pe Luna. Iar pe Luna nu s-a gasit nici macar un "sfintisor", cum s-a exprimat tovarasa noastra intru ateism. Aha! Deci pe Luna trebuia sa se gaseasca cineva, un sfant, care sa stea acolo sa aiba casa, nevasta, copii, un servici, daca nu era somer cumva....Da! Asta a fost conceptia unei persoane care la 41 de ani cred ca putea mai mult. Numai ca aceasta conceptie e destul de raspandita. Aceea ca telescoapele indreptate in toate directiile nu au descoperit vreun semn al existentei lui Dumnezeu sau ale altei entitati cu puteri demiurgice. Problema ca existenta lui Dumnezeu in cadru unui Univers material e discutabila. Revin la o idee mai veche: pana si inchinarea oamenilor s-a facut mai mereu intr-o definitie materiala a ei. Samariteanca de la fantana il intreaba pe Isus daca muntele unde se inchinau ei este valabil pentru inchinare sau numai Ierusalimul? Raspunsul lui Christos: nu munti, nu orase, ci duh si adevar! Nu materie,ci spirit. Nu subiectivism si presupunere, ci adevar! Si aici este ceea ce ma separa pe mine decatolicism si ortodoxie , care au nevoie de materie pentru a privi la Dumnezeu! Are nevoie de icoana de lemn, plastic, piatra etc, pentru a il gasi pe Dumnezeu intr-un loc al spiritului. Eu o vad ca o contradictie in termeni. Le apreciez stradania, dar nu materia este cea  care ma duce la Dumnezeu, ci duhul si adevarul. Nici macar sfantul care e pictat pe peretele unei biserici. Nici ingerul puternic si infricosator. Sunt fiinte deosebite, dar atat!
 La fel si ateul cauta, daca chiar cauta si se asteapta sa vada o urma materiala a lui Dumnezeu. De fapt si daca ar vedea-o, eu nu as fi sigur ca ar intelege-o! Ce se asteapta sa vada? O Biblie plutind in spatiu pe langa Alfa Centauri? Crucea pe care a fost rastignit Isus, plantata pe Neptun? Asta i-ar face crestini? Nicidecum! Ar zice ca niste extraterestri le-au dus acolo si tot nu ar crede! Atunci ce sau cine ii poate convinge? Spuneti dumneavoastra ce anume?
 Cineva imi spunea acum vreun an ca o dovada a existentei lui Dumnezeu ar fi fost ca El sa scrie niste formule matematice prin Biblie. Dar Sfanta Scriptura nu e un manual de algebra! Mai ales ca matematica traita de fiintele din Sfanta Scriptura este un paradox: un om pierde o oaie si lasa 99 de oi si pleaca departe si nu se lasa pana nu o gaseste pe cea pierduta. Adica iti pasa de una, dar nu te temi de disparitia a 99 de oi? Un om isi imparte averea la cei doi fi ai sai. Unul o risipeste venind inapoi fara nimic, iar cand vine, tatal sacrifica vitelul ingrasat, il imbraca cu cele mai bune haine, il incalta cu cele mai bune sandale si ii pune un inel de aur in deget. Iar cel care e mereu cu el si munceste ca un rob nu i se da nici macar un ied. Adica risipitorul nu mai are nimic, dar primeste, iar cel ce sporeste averea, trebuie sa asiste la bucuria altora, neprimind  nimic special niciodata.
 Oricum i-am raspuns acelui om ca are perfecta dreptate. Asa cred si eu! Biblia nu poate fi opera lui Dumnezeu pentru ca nu are acolo niste calcule matematice. Corect! Si din acelasi motiv  nu cred ca "Amintirile din copilarie"  au fost scrise de Ion Creanga, pentru ca nu am vazut ca Nica sa spuna ca E=mc2. Dar totusi are indrazneala plina de obraznicie sa pretinda ca sunt adevarate acele intamplari. Cam mare indrazneala pentru cineva care nu stia cum sta treaba cu energia si nu la pus pe paginiile cartii sale. Au urmat cateva injuraturi adresate de simpaticul forumist si care au pus capat discutiei despre adevarul sau neadevarul biblic.
 Ateismul pe care il vad propovaduit pe aceste forumuri cu o ravna care cred ca depaseste ravna crestina, afirma ca vrea sa elibereze omul. Sa-l elibereze de ce anume? E o intrebare complexa! Romanul e destul de liber in cel priveste, teama sa de Dumnezeu e mica sau foarte mica. Nu traieste ca si cum Dumnezeu sau ideea de divinitate l-ar face cumva diferit fata de un ateu. Nu! Si atunci? Libertate? Ok! Am inteles. O notiune care dispare din viata noastra! Dar fiindca nu suntem oameni care sa nu avem ceva in suflet ne vom "posta" acolo o alta idee! Care? Morala? Apa de ploaie! O vom modifica cu fiecare dorinta de a castiga ceva. Bine sau Rau? Prostii! Binele e ce ne place sa definim astfel! Comunismul si nazismul au aratat ce inseamna realitatea fara Dumnezeu, modificata in functie de placerea cuiva. Vreti o lume in care lagarele de exterminare sa fie solutia finala? Atunci eliberati-va de Dumnezeu! El e Dragoste! Ucideti Iubirea si veti avea o lume fara Dumnezeu! O lume in care veti fi liberi sa faceti orice, dar nu veti mai putea iubi si nu veti mai sper! Si nu veti mai putea da vina de data asta pe Dumnezeu! Pentru ca in orice nenorocire cat de mare ar fi, crestinul poate sa aiba mangaiere sa gaseasca in suferinta pace! "Va dau pacea Mea! Nu o dau cum o da lumea!..." Asta e ce primim de la Dumnezeu. Dar neantul ce pace va da? Preferati pacea si mangaierea neantului? Eu raman cu Dumnezeu...Am trait neantul si e prea amar. Am trait ateismul. A fost doar furtuna in sufletul meu, fara pace, fara liniste...Inchei cu niste versuri scrise de mine prin februarie:

Caci pacea adevarata nu-i, cand strigatul de lupta tace,
Nici cand dusmanu-i prabusit si la picioare-ti zace,
Ci pace adanca poti sa ai, de este furios oceanul,
Cand in corabie e Isus, El stinge uraganul...

O lume fara Dumnezeu (partea I)

  Exista inainte de Revolutie o anecdota despre comunismul total si pur. Se spune ca intr-o zi niste tovarasi comunisti l-au rugat pe tovarasul Lenin sa ii duca in comunism. El s-a oferit bucuros sa ii conduca acolo. S-au suit toti intr-un tren si au pornit inspre o destinatie cunoscuta doar de Lenin. Dar dupa cateva sute de kilometri "maretul" conducator al comunistilor rusi a fost anuntat ca  locomotiva nu mai are carbune. Tovarasul Lenin le-a aratat padurile de langa calea ferata, cerandu-le sa taie si sa foloseasca lemnul acestora. Problema a fost astfel rezolvata. Dar dupa alte sute de de kilometri parcursi au constatat ca nu mai au apa pentru cazanul locomotivei. Au gasit apa unui rau si au alimentat cazanul. Dupa alte cateva sute de kilometri au constatat ca linia se termina. Lenin a venit cu ideea geniala de a folosi uneltele pe care le aveau pentru a demonta calea ferata din urma lor si a o folosi ca material rulant si pe mai departe.
 Intr-un final au ajuns intr-un pustiu, fara paduri, fara apa, fara cale ferata si fara sa mai aiba de unde lua unelte pentru calea ferata. Toti erau speriati, numai Lenin a fost foarte incantat: "In sfarsit, tovarasi, am ajuns in comunism!"
 Stiu ca anecdota pare destul de seaca la prima vedere. Insa daca inlocuiti cuvantul comunism cu ateism, veti avea imaginea clara a ceea ce inseamna ateismul: un pustiu.
 Citeam ieri despre faptul ca in Malta in urma unui referendum, populatia insulei in cea mai mare parte a ei catolica, a aratat intr-o proportie mare ca doreste ca sa fie legiferat divortul.
 Intr-o alta statistica am citit ca numarul ateilor din America a crescut de la 8.2% in 1990 la 16.1% la 2007.
 Este evident ca Biserica pierde teren. Poate mai putin in Romania, unde Biserica are procente mari, dar sunt doar amagiri, pentru ca romanul nu crede in propria religie. Aproape orice roman recunoaste ca crede in Dumnezeu si inconstient, o demonstreaza, cateva clipe mai tarziu, injurandu-L.
 Am incercat sa ma gandesc si, cu acest prilej sa va provoc si pe dumneavoastra, sa ganditi la o societate umana in care savantii descopera fara chip de tagada, ca Dumnezeu chiar nu exista. Iar umanitatea accepta aceasta idee in totalitatea ei si isi leapada in modul dorit chiar si de John Lennon, religia. Caci, nu-i asa, religia a adus atatea razboaie, atatea distrugeri. Ceea ce vedem in Israel, in Afganistan, in Irak isi au o cauza principala in religie, si mai pe urma in politica. Religia il face pe un om sa se arunce in aer, in timp ce ucide alti cateva zeci de oameni nevinovati, amagit de promisiunea unui Paradis in care 72 de fecioare sunt vesnic dedicate atentatorului sinucigas.
In Europa religia a facut sa apara Inchizitia care veghea la ceea ce intelegeau sau credeau ca inteleg catolicii care conduceau biserica, dintr-un crestinism care nu se baza pe Sfanta Scriptura , ci pe imaginatia lor alimentata de filosofia lui Aristotel si Platon. Iar cei care isi doreau un crestinism curat erau la fel de vinovati ca si cei care practicau vrajitoria.
 Dar timpul a trecut si religia si-a pierdut puterea in Europa, dar se pare ca si-a intensificat-o in tarile musulmane. Daca m-ar intreba cineva de ce cred ca se intampla acest fenomen mi-ar fi greu sa raspund. Nu sunt nici istoric, nici sociolog si nici macar teolog. Cu toate acestea noi in Europa punem totul pe seama stiintei. Ea este cea care a dat o lovitura de moarte religiei. Cel putin asa suntem tentati se credem. Eu cred si am mai spus-o: credinta crestina - atentie! credinta crestina, nu religia - nu este in conflict cu stiinta adevarata, nu cea speculativa, care poate afirma orice pentru ca nu exista posibilitatea verificarii afirmatilor sale. Exista altceva acum cand Darwin ne tot spune de 150 de ani ca ne tragem din maimute, iar musulmanii devin tot mai credinciosi si gata de sacrificiu pentru religia lor si Allah. Nu au auzit ca nu exista Allah? Ca exista doar materie? Ca plutim pe o stanca intr-un Univers ostil si intr-o zi, cand entropia va anhila si ultimul strop de energie vom deveni  ca o supa nici calda, nici prea rece si totul va inceta? Ca nu exista Paradis cu sau fara fecioare? Ca nu exista iad? Nu au auzit acesti  oameni religiosi ca oameni de stiinta la acel accelerator de particule descopera rand pe rand toate secretele lui Dumnezeu, acolo in Elvetia, langa Geneva. Nu reuseste astfel sa demonteze stiinta mitul existentei lui Dumnezeu?
 Ma intreb ce lucru formidabil este, totusi, in om, care chiar cand nu il intelege pe Dumnezeu, iL doreste. Nu o particula a lui Dumnezeu - bosonul Higgs, ci altceva, ce transcede materia si energia acestui Univers, care oricat de multe legi ar fi descoperite nu poate fi inteles de om. Acel ceva ce poate crede si cand savantii vor sa lichideze pentru totdeauna religia.
 Dar daca stiinta  va afirma clar si tare ca Dumnezeu nu exista? Ca langa Geneva i s-a pus cruce credintei in orice fel de divinitate, la fel cum nimeni sau aproape nimeni nu mai crede ca Olimpul este populat de zei...Cum ar fi acea societate in care Dumnezeu si ideile care izvorasc din premiza existentei Lui ar dispare? V-ar place sa traiti intr-o lume ca aceea? Eu unul sper sa fiu mort demult decat sa traiesc in iadul acela. Caci daca iadul inseamna ceva mai mult decat orice altceva, inseamna lipsa totala a lui Dumnezeu! In care orice valoare poate fi arbitrar inlocuita cu o alta valoare, nu mai mica sau mai mare , ci pur si simplu opusa ei. Fara Dumnezeu nu exista standarte. Dumnezeu ne spune ca minciuna e rea si adevarul e bun. Ateismul nu poate sa spuna acelasi lucru, pentru ca el nu are sabloane. Problema nu este de ce e minciuna rea si adevarul bun, ci ce este raul si ce este binele. Ateismul se bazeaza actualmente pe idei preluate din religie ca sa isi defineasca propriile coordonate, cea ce eu cred ca nu e tocmai fair-play.
 Este binele ceea ce ma face pe mine sa ma simt mai linistit, mai in siguranta? Da? Dar eu ca individ sau chiar ca natiune pot determina aceasta fara sa ma intreb daca nu exista consecinte contrare asupra altor membri ai umanitatii? Ia sa il intrebam pe Lenin care ne ducea in Paradisul comunist! Nu a instaurat dictatura proletara, pentru ca sovieticul sa fie protejat de orice influenta exterioara, orice reminiscenta capitalista? Nu era sovieticul omul ce faurea istoria tocmai pentru ca o intelegea, fata de imperialistul corupt ce era o staviala istoriei si care trebuia inlaturata? Si nu era religia modalitatea de a bloca "adevarul" unei lumi in care Omul trebuia sa fie singurul demiurg, iar munca sa, actul unei noii Creatii, una palpabila, una vizibila, una stiintifica?
 Comunismul a fost o ideologie, care a incercat inlaturarea totala a lui Dumnezeu din fiinta omului. Nici macar lui Mos Craciun nu i se mai spunea asa, ci Mos Gerila, cu toate ca Mos Craciun nu este ceva religios, ci eventual o chestie comerciala. M-am intrebat deseori de ce comunismul a vazut in Dumnezeu mereu un Vrajmas in loc, dimpotriva, sa vada un Prieten? Unele idei coincid. Biblia ne arata ca Dumnezeu nu iubeste exploatarea omului de catre om, ci iubeste cinstea, corectitudinea, harnicia, munca corecta  Daca capitalismul este un sistem mizerabil este tocmai pentru ca un om ajunge sa isi chinuie angajatii, sa nu ii plateasca, sa ii munceasca intr-un mod exagerat, caci, nu-i asa? - Lacomia este buna!- noul slogan a acestui sistem jegos si care incepe sa se opuna tot mai mult lui Dumnezeu si invataturilor Sale. E lumea in care Dumnezeu e dat afara! Si odata cu El si mila si compasiunea si iubirea de aproape. E lumea ateilor, fie comunisti, fie capitalisti. Lumea pe care ei o creeaza, pregatind un teren propice acelei fiinte iesite iad, pentru Antichrist.

Nu te teme!

 Cineva imi spunea acum cateva zile ca versurile mele au ceva apasator in ele. E adevarat ca folosesc imagini, senzatii, culori, gusturi cat mai sumbre: negru, cenusiu, plumburiu ( asta-i o chestie bacoviana, cred), vanturi, furtuni, amar, pelin, ciulini, spini,etc...

E prea târziu...Isuse!...

E prea târziu, Isuse, e prea târziu...
E iarnă-n viaţa mea si suferinţă,
Iar viscolul de afară îngheaţă ce e viu.
Mă prăbuşesc învins de neputinţă,
Într-un tablou pictat în cenuşiu.

E prea târziu ca să mai chem Lumina,
Să sper în zorii altei dimineţi...
Sunt pedepsit, dar care-mi este vina,
Înlănţuit în temniţa amarei vieţi.

Tăcut e cerul innegrit ca şi o piatră,
Iar lacrimile pe obraji mi s-au uscat,
Tăciunele ce a mocnit în vatră,
S-a stins demult şi-a fost uitat.

Sunt trestia ce s-a frânt odinioară
Când am avut curajul Tău şi am luptat,
Dar vânturile izvorâte din furtună
M-au junghiat cu sabia, m-au legat...

Deasupra Ceru-i plumb, iar jos e doar cenuşă...
E prea târziu ca să mai simt iubirea,
În lumea spartă-n cioburi si apusă,
Sunt amăgiri ce încunună firea.

Doar inima mai pare uşor a bate,
E prea târziu, se va opri şi ea...
Deşertul unor timpuri depărtate,
Va cerne eoni, va cerne uitare...

E prea târziu...

.....................................................................

E prea târziu sau poate prea devreme,
În orice prăbuşire şi durere,
Când inima zdrobită şi smerită piere,
Christos aduce dupa moartea firii Înviere!

O viaţă prea tristă

                                                Pentru Dana L.


De ce sunt, Doamne, atâtea lacrimi pe cărare
Şi jugu-i tot mai greu şi sarcina mai mare?
De ce ne poticnim în orice încercare
Şi parca nu mai e curaj, ci disperare.

Ne seamănă-n ogorul nost' neghină,
Vrăşmaşu-ntunecat a celor ce-s lumină,
Cel ce transformă holdele-n praf şi tină,
Când prăbuşiţi nu mai dorim decat un strop de tihnă.

Ne cere cel viclean ca să ne cearnă-n sită,
Iar dacă nu cădem în hău şi în ispită
E mâna tare a Domnului care ne ţine,
Să nu fim sfărâmaţi de rău şi vine.

Ne este tot mai greu ca să rostim o rugă,
Când viaţa o trăim alert, mereu pe fugă...
Dar oare Domnul a biruit această lume
Ori lumea a biruit Presfântul Nume?

Se stinge-ncet în inimi Adevărul,
Iar untdelemnu-n vase e puţin...
Nu mai dorim din Cer să curgă Harul,
Să-nmiresmăm o lume, ca un crin.

Să fie astăzi calea Crucii  o durere,
O suferinţă cum n-a fost nicicând vreodată?
Să fie clipele cu Dumnezeu amare?
Ori viaţa noastră s-a uscat şi este tristă.

O, Tată, mâna Ta divină nu e scurtă,
Urechea Ta e aici şi ne ascultă...
Dar noi, noi suntem azi fără putere,
Când tot privim la moarte, dar nu la Inviere!

Oh! lasă-mi inima să plângă, să suspine,
Pentru cel căzut pe drum şi pentru mine...
Iar lacrima să se transforme in izvor
Şi cel ce-l soarbe, de Tine sa ii fie dor!

O, Doamne, dă-ne Duh din Duhul Sfânt, Stăpâne!
Să-ţi învăţăm Cuvintele de miere pline,
Să mă scufund în marea dragostei divine,
Să am curaj din nou şi biruinţă-n Tine!

Zidiţi în Stânca Mântuirii

                          Pentru Monna Novacescu

Dă-mi, scumpe Doamne, pacea Ta adâncă,

Să duc cu Tine jugul cel plăcut şi dulce,

Zidit pentru vecie in sfânta Stâncă,

Săpat etern în palmele-ţi la Cruce!

În depărtări văd norii cum se adună,

Culori pe cer din foc şi gheaţă,

Învârtoşaţi de-a mărilor furtună,

O spaimă pentru cel ce-i fără viaţă.

Doar in Christos ne este adăpostul,

De al furiilor din iad dezlănţuire,

Când necredinţa omului pierdut arată neantul,

Noi ştim că in Isus e izbăvire.

Nu îmi lăsa ca credinţa să se stingă,

Când vânturi reci, şuvoaie îngheţate,

S-or prăvăli asupra-mi sa mă învingă,

Căci inima-mi doar pentru Tine bate.

Transformă-mi, Doamne, fiinţa în stejarul

Ce neclintit înfruntă vijelia,

Chiar dacă-şi pierde în furtună ramul,

Învinge cu curaj, mereu stihia.

Dă-mi, Doamne, apă vie din iubirea

Ce se revarsă din Golgotă,

S-o sorb şi să-nţeleg jertfirea,

Căci pe altar ţi-ai pus inima toată.

Dă-mi ajutor căci va veni furtuna,

Iar vântul suflă rece si mai tare,

Ca sufletu-mi sa aibă temelia-n Stâncă,

Să nu stau pe nisip şi să nu văd în zare.

Speranţa şi credinţa mea e doar in Tine,

Când valurile furioase se înalţă,

De mâna tremurândă Tu ne ţine

Şi dăruieşte-ne curaj şi har şi viaţă!

Din veşnicii spre veşnicii

                                     Pentru Aly Marinescu
             

Din veşnicii în veşnicii ai fost cu Tatăl una,

Mereu uniţi prin Duhul Sfânt,
Cuvântul cel din totdeauna....

Atunci când timpul se naştea, creat ca lumea din nimic,

Erai Stăpân şi Împărat, Părintele cel veşnic.

O bucurie inunda întreaga-Ţi frumuseţe,

Iar îngerii se proşterneau în sfanta adoraţie...

Iubirea Tatălui ardea înmiresmând Edenul,

Ca mii de sori Tu străluceai iluminând eternul.

Dar Cerul Tău s-a întunecat, în lume s-a născut durerea.

Peste Pământul trist de acum, s-a aşternut tăcerea.

Omul născut din mila Ta s-a rupt de moştenire

Şi a urmat mereu ca rob, înlănţuit de rău şi fire.

Trecut-au miile de ani în lacrimi şi în sânge,

Dar pentru omul cel pierdut, o inimă de Tată plânge...

De atâtea ori mâna spre el cu atâta drag a ‘ntins-o,

Dar omul stăpânit de Eu, în lături a împins-o!

..........................................................................................

Trei cruci se-nalţă catre cer, trei vieţi  se sting in cuie...

Ce drum de moarte au păşit, ca azi pe Golgota să suie?

Păcatul,el,doar el e vinovat de atât’ amar şi suferinţă,

Doar el sfărâmă mereu vieţi ş-a aduce moarte-n orice fiinţă?

“Eli...” se auzi o  voce...”Stăpânul meu, o, Tată!...

Toţi au fugit si M-au lăsat...aici e doar turbata gloată,

Ce vrea să-mi vadă trupul frânt, precum se frânge pâinea,

Să-mi vadă sângele  curgând, cum curge mustu-n teascuri

Şi sufletul îngenunchiat de ura cea de veacuri.

M-au părăsit discipolii iubiţi, ce ieri jurau credinţă,

Cei vindecaţi si mântuiţi în a lor tristă fiinţă,

Cei ce umblau mereu flămânzi venind doar pentru pâine,

Ce adunau ‘comori’ aici, dar niciodată pentru mâine.

M-au părăsit în Gheţimani pentru o aţipire,

Căci duhul plin de râvna fu supus de a lor fire.

M-au părăsit cei ce strigau : ‘Slăvit să fi! Osana!’

Acuma tot ce vor în cor e un tălhar: Baraba!

Iscariotul m-a trădat cu-o simplă sărutare,

Iar Chifa, stânca de granit, e doar nisip si lepădare.

Sunt singur, Tată veşnic sfânt, doar raza Ta mai este...

Lumina unui soare trist ce-apune peste creste.”

Un horcăit de om sfârşit se aude de pe o cruce:

“De eşti Christos, ajută-te, povara n-o mai duce!

Şi scapă-ne pe noi de chin, adu-ne acum salvare,

Tu, Împăratul profeţit, ce ca un vierme moare...”

“De ce huleşti, sărman tâlhar, când viaţa ţi se stinge,

Când mori plătind al tău păcat, plătind cu preţ de sânge?...

Nu-ţi pasă că mai e puţin şi vei păşi spre-o altă lume,

Iar osândirea cea de veci va fi mereu pe al tău nume?

El piere pentru ca iubit, noi c-am adus durere...

El este Fiu de Dumnezeu, noi doar amar si fiere.

În viaţă am facut doar rău, căci viaţa fu nedreaptă.

Nu m-am gândit că pot iubi, condus de a urii şoaptă.”

Cu ochii-n lacrimi, resemnat spre Domnul el rosteşte:

“Să nu ma uiţi când voi pieri, în Cer cu Tine mă primeşte!...”

“N-am sa te uit al Crucii rod, chiar azi vei cu Mine,

Iar zilele de acum încol’, vor fi pe veci senine!”

Jos lângă crucile de lemn, încinşi de vin si jocuri,

"Vitejii" legionari romani, sub ai beţiei aburi

Pentru cămaşa lui Isus se-ntrec cu a lor zaruri...

Pe cruce sunt doar doi tâlhari, dar o mulţime alături.

E miez de zi, dar s-a ‘nserat, o beznă neagră a cuprins

Ca pâcla unei ceţi din iad, pământul, soarele s-a stins,

În groaza unei judecăţi, ce n-a mai fost vreodată...

Isus acum e condamnat, păcatul nostru poartă.

“Tată şi Tu mai părăsit în Valea umbrei morţii?

Nu mai trăiesc iubirea Ta...Sunt părăsit în voia sorţii...

Nu cuiele ce mă străpung, nu sângele ce curge

Îmi sunt al morţii mare chin, ci sufletu-mi ce plânge.

Nu-i viaţă fara Viaţa Ta, nu e iubire fără Tine,

Doar amăgiri şi văi pustii si lacrimi şi suspine.

Nu e lumină, nu e Cer, fără-Ţi prezenţa vie,

Nu e cuvânt şi nu e har, când Duhul Tău n-adie!”

Cu trup şi suflet sfâşiat Isus înalţă ochii:

“Lucrarea Ta am terminat, sunt mesagerul păcii.

Cu Tine omul am unit, deschisă este Calea,

Prin Mine viaţa va găsi, prin moartea mea iertarea!...”

Aşa s-a stins al nostru Domn, că să ne aduca viaţă,

Ca să ne dea din Duhul Său, să nu mai rătăcim în ceaţă.

El a murit, noi azi trăim, ce jertfă minunată.

Nevinovaţi prin moartea Sa, biruitori şi fără pată...

Cum am putea să răsplătim iubirea de pe Cruce?

Ce vom avea noi ca să îi dăm pentru jertfirea-I dulce?

Nu-i trebuie Domnului comori, culese din adânc de mină,

Ci inimi pe altarul Său, sfinţite si fără de vină.

Să fim cu El şi El cu noi, nicicând să nu-L lăsăm sa plece

Şi să rămânem în Christos, căci lumea aceasta trece...