Uitam ca anii trec si problema care azi pare inspaimantatoare si de care depinde "viitorul" nostru dupa 10 ani nu mai are nici o importanta, ca a fost ceva lipsit de valoare. Dar atunci cand din pragul eternitatii te intorci si iti privesti toata viata cu durerile ei, cu framantarile ei, cu suferinta si teama care ne-a inconjurat mereu, cu ni se va parea? Cata greutate va avea stropul de timp in fata oceanului vesnic?
Suntem doar firicele de nisip intr-o lume care nu ne stie, caruia nu-i pasa de noi...Suntem prea mici si nu contam...Un abur, o pala de vant, un nor ce se dizolva in azurul cerului.
Ma tem, dar cumva am sentimentul ca viata mea, sentimentele mele, fiinta mea are o valoare aparte, ca pot cu inima sa ating Universul infinit si acesta imi raspunde...Ca exista o relatie sacra, imposibila si totusi reala, cu eternitatea, care se desface ca o floare inaintea mea si pot sa ii simt parfumul misterios. Toti credem asa, toti intuim ca asa ceva este posibil, chiar in cel mai negru ateism...Simtim ca intr-un fel pe care nu-l intelegem Universul ne este patrie, un loc plin de mister, dar cumva ceva ce ne mangaie, asa cum casa noastra are farmecul si pacea a ceva ce stim ca ne apartine si ii apartinem, ca acolo este familia noastra, ca acolo este un salas al iubirii. Nu cred ca este om care sa fii privit imagini cu Universul acesta magnific si sa nu fi avut dorinta de a fi acolo, de a se plimba printre minunile Creatiei, spunandu-si sec ca totul e o inutilitate ridicata la gradul infinit. Care sa nu fi atins acele imagini cu degetele, incercand sa mangaie minunile, acel spectacol de culoare si mister, plin de maretie. Daca ar fi altfel nu am dori niciodata sa aflam mai multe, ascunzandu-ne intr-o cochilie ce ne izoleaza de tot ce exista, fie astru, fie om. Iar cand totusi facem asta, ne e teama. Ne e teama de ceea ce am putea afla...Ne e teama de propriei noastre speranta si dorinta de a trai altceva. Dar ne ferecam si ne ascundem in noi insine...Ne ascundem creand un microunivers care nu trebuie atins de nimeni, nu trebuie stiut decat de noi. Ne temem pentru ca ne suntem demiurgi sculptand in viata noastra. Luam pietre de-a valma si le cioplim pana cand reusim sa ne injghebam cosmosul interior. Acolo ne suntem proprii zei. . Si proprii credinciosi. Moralitatea sau ce credem noi ca ar fi bine ne este religie Ne aducem ofrande din placeri, iar pe altare sacrificam tot ceea ce credem ca ne aduce extaz, fericire, implinire. A doua zi altarele pentru care am cheltuit atat stau goale, fericire nu exista, clipa de extaz s-a volatilizat. Iar ca orice drog simtim nevoia de tot mai mult, de o cantitate tot mai mare, iar senzatia este coplesitoare...Frica de a pierde e mai teribila decat responsabilitatea fata de cei pe care ii iubim...
Poate ca nu L-am fi crezut pe Isus niciodata, daca El nu ne-ar fi spus ca este Apa Vie! O apa din care cel ce bea nu va mai inseta, iar apa aceea va modifica structura universului interior care din o sete crancena, din uscaciune cumplita va deveni un izvor de apa vie...
Teama este forma in care eul nostru nu vrea sa se transforme in izvor. Cand eul nostru inca vrea sa fie ascuns, sa isi fie suficient lui insusi. Intuim adevarul, dar transformam realitatea vizibila in unicul raspuns pe care il vrem sau il credem. Teama este forma de a respinge adevarul, provocarea, necunoscutul. Teama este incercarea de a respinge Altarul lui Dumnezeu! De a respinge Crucea ce sfarama zidul dintre mine si Dumnezeu, dintre mine si aproapele meu. Dar in teama nu este adevar, nu este putere, ci o inlantuire a fiintei mele, a puterii pe care El vrea sa o reverse prin mine. Ne temem de adevar mai mult decat de cea mai neagra minciuna. Ne temem de puterea lui Dumnezeu mai mult decat cea mai inutila slabiciune a noastra. Frica sta in intuneric, adevarul sta in lumina. Teama se regaseste mereu in lucruri vremelnice. Nu exista teama atunci cand cauti Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, pentru ca aceasta cautare depaseste toate ancorele si lanturile fricii.
Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică. Ioan 4:14.
Provocarile credintei, forta si frumusetea izvorate din Christos depasesc efemerul, limita exercitata de timp si spatiu. Daca suntem inca coplesiti de teama sau de sete, sa cautam sa ne adapam din izvorul Adevarului. Daca nu trebuie sa ne temem nici macar o zi intr-un an inseamna ca nu trebuie sa ne mai temem niciodata. Dumnezeu si invataturile sala depasesc cadrul clipei, ale franturii. Ele sunt vesnice, caci Dumnezeu nu poate sa se limiteze doar la secundele noastre. Totul ce El daruieste si ne invata e vesnic si la acesta ne cheama si pe noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu