Cineva imi povestea acum cateva luni despre credinta pe care o are in Dumnezeu. In linii mari se compunea din faptul ca il simtea pe Dumnezeu uneori. Chiar daca nu citea Sfanta Scriptura, chiar daca mergea mai des la bar decat la biserica, chiar daca se ruga foarte rar sau deloc, undeva credea ca Dumnezeu ii dadea o senzatie in inima ca El exista. Ba inca ii arata faptul ca ii aproba viata pe care o ducea. Nu doresc sa judec cum vede exact Dumnezeu relatia Sa cu aceea persoana, dar ma rog ca El sa ii aduca lumina si o adevarata cunoastere a Sa.
Cred ca omul, in general, a fost cam tot timpul amagit de propriile-i senzatii asupra lumii inconjuratoare si chiar daca cunostiintele sale au devenit considerabil mai mari fata de cele ale omului din antichitate, viata sa a orbitat intre dorinta si senzatie. Dorinta a fost cea care l-a atras spre un anumit lucru, iar senzatia i-a dat "calitatea" implinirii. Chiar daca a dezamagit mereu. Daca omul care traieste intr-un balci al desertaciunilor se invarte o viata intre tarabele celor care vand iluziile existentei pamantesti, crestinul ar trebui sa aiba alta viziune. Adica senzatia nu are importanta, ea poate fi foarte inselatoare. Senzatia poate fi fata morgana a celui ce nu crede, o amagire care mereu il atrage spre ceva, dar il va aduce in final in contactul dur ca existenta sa este un esec.
Chiar si senzatiile spirituale nu sunt altceva decat autoinselari. Daca necrestinul spune ca il simte pe Dumnezeu, cand in proportie covarsitoare nu-i pasa de ce doreste Dumnezeu de la el, crestinul experimenteaza de cele mai multe ori opusul acestei situatii. Am vazut crestini disperati si infranti pentru ca nu mai simteau puterea Duhului Sfant in viata lor. Nu pentru ca traiau in pacate, ci parea ca Dumnezeu s-a retras de la ei lasandu-i sa se descurce singuri.
Tragedia reala a acestor crestini este ca nu au inteles ca "cel neprihanit va trai prin credinta" (Habacuc 2:4b). Nu exista senzatie autorizata de Dumnezeu ca sa inlocuiasca credinta. Ceea ce El a autorizat in viata noastra este acel sfant triunghi al trairii crestine: credinta, nadejdea si dragostea. Iar daca imi veti spune ca dragostea e totusi un sentiment, o senzatie, va spun ce zice Domnul Isus: "Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." Ioan 14:15. Daca ma iubiti veti face ceva! ne spune Domnul Iisus. Veti actiona implinind porunciile Sale. Acele porunci care ne vorbesc despre implicare in ajutorarea celor nevoiasi, vizitarea bolnavilor si acelor inchisi...<<Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”>>Matei 25:35-40
Cand Iisus ne vorbeste de poruncile Sale nici macar nu se gandeste sa ii aducem aur, argint, sa-i ridicam catedrale scumpe si cat mai inalte, ci din nou, a cata oara? se identifica, El Regele Cerului, cu flamandul, dezbracatul, saracul...Eu vad atat maretie, frumusetea si gingasie in cuvintele lui Isus, atata har in Persoana Celui Crucificat...nici macar nu cere ceva pentru Sine...doar inimiile noastre, si pe acestea tot pentru a duce lumina lumii. Iar aceste inimi le vrea umplute cu acea dragoste ce muta piediciile, ce anuleaza raul, aceea dragoste ce crede toate, aceea dragoste ce nadajduieste in toate, rabda toate (Epistola catre corinteni capitolul 13). Si cine s-ar fi gandit ca iubirea crede si nadajduieste? Cine s-ar fi gandit ca iubirea devine credinta, rabdare, nadejde, iertare, smerenie?
Acum doua saptamani am ascultat la un post de radio crestin ortodox o reclama in care eram invitati fiecare dintre noi crestinii sa facem o excursie in Israel si sa mergem pe urmele pasilor lui Iisus....In gradina Ghetimani, pe Muntele Maslinilor, la Golgota etc. Probabil ca este interesant sa poti pasi in acele locuri si intr-un fel sa ia senzatia ca Iisus este inca acolo, ca il poti vedea peste cateva clipe inconjurat de multimiile dornice de Cuvantul Sau si mai ales de painea si pesti Sai, de minuniile sale...Sa simti cumva dupa 2000 de ani ca pasind pe Via Dolorosa, ceva din durerea lui Iisus devine a ta, suferi cu El, iar pentru El Crucea devine macar un strop mai usoara. E atat de recomfortant sa traiesti asa ceva. Dar cine a zis ca a pasi pe urmele pasilor lui Isus se poate face doar pe Via Dolorosa din Ierusalim? Cine a zis ca Cuvantul Sau ne poate strapunge inima doar daca ne aflam pe Muntele Maslinilor. Cine a zis ca durerea Sa este doar in Ghetimani sau la Golgota?...A fi acolo, pe acel loc fizic, sunt senzatii goale, placute, dar goale. Noi insa suntem chemati sa purtam zilnic Crucea. Sa mergem zilnic pe urmele pasilor Sai. Nu in Ierusalim, nu in Iudeea, ci intr-un loc in care Iisus chiar si azi merge alaturi de noi, sprijinindu-ne, invatandu-ne, iubindu-ne! In viata de lupta a fiecaruia dintre noi, in viata noastra spirituala unde mergem pe urmele pasilor lui Christos, invatand de la El blandetea, smerenia, iubirea, jertfirea, implicarea...Acestia sunt pasii Sai pe care trebuie sa-i urmam. Aici este propria Via Dolorosa in care purtam Crucea in fiecare zi, in fiecare clipa, si ascultandu-L ii aducem noi cei ce suntem doar colb, noi cei ce ne meritam osanda, un strop de racoare, iar El ne zambeste. Aici este Calea credintei, a iubirii, a sperantei, aici murim cu El, ca sa inviem cu El. Nu senzatii, nu trairi mistice, nu iluzii. Ci "Hristos în voi, nădejdea slavei." Coloseni 1:27.
Sa nu traim senzatia, ci in credinta, adevarul! Sa mergem nu pe urmele pasilor Sai din Israel, ci pe urmele pasilor Sai care ne duc in Cer!
duminică, 6 martie 2011
marți, 1 martie 2011
O femeie de origine canaanita ne invata pe noi crestini cum sa ne rugam
Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată că o femeie Canaaneancă, a venit din ţinuturile acelea, şi a început să strige către El: "Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac."Matei 15: 21-22. Una din cele mai frumoase intamplari din perioada cat Domnul Iisus a fost pe acest pamant, a fost aceea cand o femeie de obarsie aproape disparuta, aceea a canaanitilor, a venit la Mantuitorul pentru ajutor. O femeie curajoasa si smerita, dar care ea insasi se pare ca avea o problema.
miercuri, 23 februarie 2011
Ceasul si tava cu mancare au demonstrat fara echivoc ca Dumnezeu nu exista
Se spune ca Mussolini a demonstrat ca Dumnezeu nu exista. Intr-o zi la o reuniune fascista a zis :"Daca Dumnezeu exista Il provoc sa ma fulgere in urmatoarele cinci minute!". Minutele au trecut, iar Mussolini a privit triumfator la ceas si a spus: "Am demonstrat ca Dumnezeu nu exista!".Stalin isi crea cei mai fanatici membri ai societatii sovietice, gata sa moara pentru el oricand, dintre copii orfani cu ajutorul unui truc pe care il folosea de la cele mai fragede varste. Acestia erau pusi sa se roage lui Dumnezeu ca El sa le trimita hrana. Orele treceau si nu se intampla nimic. Dar apoi erau pusi sa se roage lui Stalin, aflat, poate, la sute si mii de kilometri, iar atunci se dechideau usiile salii de mese si tavi uriase cu mancare aparea. In mintea copiilor Dumnezeu nu exista, sau daca exista acesta se numea Stalin!
Istoria a aratat mereu cum gandesc oamenii despre Dumnezeu: ca o fiinta asemanatoare lor! O fiinta ce putea fi inlantuita de dorintele firesti ale omului. Grecii au umplut Olimpul cu zei rupti din realitatea cotidiana. Iar noi crestini gandim uneori in aceasi termeni: cativa bani dati saracilor, cativa lei dati la colecta, o pomana data pentru sufletul cuiva si pac! Dumnezeu era dator sa asculte rugaciunile tuturor celor care "jertfesc" ceva din avutul lor. Iar cand omul fara credinta a vrut sa demonstreze ca Dumnezeu nu exista a avut nevoie doar de un ceas in stare de functionare si de cateva minute pentru aceasta. Sau de o tava cu mancare!
Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra, şi îţi voi pune totul sub ochi! PSALMUL 50: 21. Greseala omului e atunci cand crede ca Dumnezeu poate deveni un umil slujitor al sau. Se inverseaza normalitatea si devine anormalitate se inverseaza logica, care devine ilogica si ne trezim ca noi oameni putem sa manipulam sentimentele si atributele lui Dumnezeu in folosul nostru, in folosul firii umane.
Ceea ce vedem in vrajitorie si in magie e tocmai incercarea de a supune forte si spirite mai mari pentru a le putea folosi tot pentru ai supune pe altii dorintei firii murdare a omului. Ritualurile religioase care trebuie sa respecte exact indicatiile date de carti "sfinte" fac acelasi lucru. Insa Duhul Sfant e liber sa actioneze dupa buna placere a voii Sale si nu e prizonierul ritualurilor.
Crestinul adevarat, crestinul care nu are doar o religie in sufletul sau, ci o credinta vie in Isus Christos trebuie sa aiba o viziune diferita. Sa inteleaga odata pentru totdeauna ca el este slujitorul lui Dumnezeu. El trebuie sa se supuna vointei suverane a lui Dumnezeu si nu invers. Altfel toata viata se va risipi in rugaciuni sterile, care nu-l vor deranja nicicum pe diavol, ci chiar le va incuraja, iar crestinul va fi mereu uscat, mereu neascultat de Cer. Atata timp cat Dumnezeu nu e pe tron, iar omul in genunchi, nu se va intampla nimic.
... cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.Iacov 4:3 Daca dorinta noastra este doar ca sa mai gadilam firea cu un lucru nou, atunci ceea ce cerem este clar un fapt rau, o actiune ce risipeste...Putem ajunge sa transformam un lucru important precum rugaciunea intr-un pacat. E trist dar trebuie sa recunoastem ca de multe ori am facut astfel de pacate. Cel putin eu unul am facut. Nu vom primi, dar diavolul ne va arata cat de grozavi suntem pentru ca ne rugam tot mereu, iar cand nu vom primi, cat de putin pret pune Dumnezeu pe rugaciunea noastra si pe noi, asa ca mai bine nu ne mai pierdem timpul cu ea si cu Dumnezeu. Diavolul ne va ispiti in asa mod. Cel rau L-a ispitit pe Iisus Christos pentru a face un gest in care Dumnezeu sa fie obligat sa intervina caci era scris in Sfanta Scriptura! Dar in intelepciune Sa divina Iisus a vazut siretlicul diavolului. Mussolini sau Stalin nu au vazut lipsa de logica a vorbelor sau actiuniilor lor. Nu poti tu un vierme care are un ceas sa il obligi pe Dumnezeu sa iti raspunda in maxim cinci minute, ca asa vrei tu. Un blid cu mancare nu v-a revela minunea numita Divinitate. Si chiar daca in fiinte firave ale unor copii Stalin a devenit Dumnezeu pentru ca nu au inteles adevarul ca aceea mancare era produsa datorita grijei divine, Stalin nu avea absolut nici un merit. Nebunul zice în inima lui: "Nu este Dumnezeu!" Psalmul 53:1. E ca un verdict medical. Mintea omeneasca fara Dumnezeu este una nebuna, indiferent cate multimi aduna in jur si cate teorii "stiintifice"si mai ales de neprobat, debiteaza un astfel de om. Dar mintea omeneasca este nebuna si atunci cand nu-l vede pe Dumnezeu ca puternic si drept Suveran, ce este dincolo de maruntisurile din viata noastra, cel ce are total control asupra noastra. El nu este Taticutul usor de pacalit daca i se spune ce vrea El sa auda. El este cel mai minunat Tata, dar si Cel ce ne vede asa cum suntem. Dar acest puternic Tata si Imparat ne iubeste si ne respecta prea mult pentru a dori sa ne aduca la picioarele Sale cu ciomagul. Uneori primim cate o varguta, dar El doreste sa ne castige inimile, sa le transforme in inimi de carne. Iisus bate la usa inimii asteptand sa i se deschida. Nu ca nu poate intra cand vrea, dar exista un suprem respect fata de om, chiar fata de cel mai pacatos om. Cred ca trebuie sa ne caim si sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne curateasca mintea de ganduri desarte si buzele de rugaciuni ce nu Il cinstesc pe El, ci doar aduc infrangere si amaraciune. Sa il privim pe Dumnezeu pe tronul Sau. Sa ne apropiem cu smerenie si cainta, si sa ii cerem iertare de nebunia gandurilor, sa inlaturam dorinta de a provoca reactia lui Dumnezeu. El este si va fi asupra la absolut tot Suveran. Iar cine nu crede in El si crede ca poate orice sa faca cu Dumnezeu sa se intrebe daca viata lui sau painea cea de toate zilele nu sunt cumva darurile Celui PreaInalt si nu intamplari ale unui "accident" cosmic. Pentru ca pe mine cel putin logica mea ma invata ca accidentele nu aduc viata, bucurie, frumusete, muzica, culoare... | |
sâmbătă, 19 februarie 2011
Iisus Christos aduce vindecare si mantuire
Vorbeam acum cativa ani cu cineva care primise un cartonas cu icoana Sfantului Ioan Rusul de la preotul său. Preotul ii spusese acestei persoane sa se roage la aceasta icoana, in special seara. Curios sa aflu ceva despre acest sfant am intrebat-o ce cunoaste despre acel om al lui Dumnezeu, care devenise subiect de cartonas religios si de inchinare cucernica din partea unor credinciosi ai Bisericii noastre nationale si stramosesti. "Nimic! Dar daca preotul meu mi-a zis sa o fac am sa o fac!". Pasamite preotul, la fel ca orice respectat om care se afla in slujba binelui pacientului, cum e si medicul de familie, iti poate prescrie un anume tratament medical sau spiritual, dupa caz, pe care om il ia si se vindeca de bolile fizice si spirituale pe care le are, fara sa fie nevoit sa se intrebe ce contine respectivul tratament. El are incredere in medic sau preot, fara a pune niciodata intrebari despre cum actionează respectivul tratament, caci asta parca suna a neincredere, iar medicul sau preotul au cunostiinte aproape ezoterice, pe care omul de rand nu le poate intelege fara sa fie in acele caste selecte. El trebuie sa urmeze intocmai prescriptiile si sa raporteze efectele tratamentului.
Incercand o gluma cu aceea persoana am continuat: "Ioan Rus nu a fost seful filialei PSD din Cluj?" Raspunsul a fost aproape naucitor: "Nu cred! Probabil ca daca ar fi fost, preotul mi-ar fi spus!..." Interesant, nu?
Intamplarea asta a fost un pretext sa intreb: Avem incredere in orice si oricine? Paradoxul este ca uneori suntem suspiciosi pentru lucruri marunte si incercam sa nu ne lasam pacaliti in viata de oameni care o fac profitand de naivitatea multora dintre noi, dar in lucruri mari, foarte importante nu ne mai pasa...Pentru ca cred ca una dintre cele mai blamate categorii de oameni sunt preotii, despre care se afirma multe lucruri urate, care uneori sunt adevarate. Probabil aproape nimeni nu le-ar incredinta finantele familiei noastre, daca s-ar pune vreodata problema in acest mod. Si totusi, cand e vorba de ceva cu mult mai important, dovedim ca nu ne pasa. Cand e vorba de mantuire, de viata vesnica, efectiv nu ne pasa, nu ne pasa ca slujbele lor sunt de doi bani...Nimeni nu are curajul sa le spuna nimic. La un parastas la care am participat acum cativa ani, preotul s-a oprit din slujba pe care o facea pentru sufletul nasei mele, pentru ca sunase telefonul, iar preotul a fost ocupat sa puna la punct o mica afacere si asta cu o nerusinare strigatoare la cer, acoperind glasul cantorului care tot termina si incepea de la inceput slujba, sperand si el ca preotul cel afacerist sa termine cu detaliile businessului. Toti am fost suparati de acest incident stupid, daca nu s-ar dovedi relativ obisnuit. Dar nici unul nu i-a zis acelui preot nimic. Am ramas doar cu un gustul amar.
"...având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia." Sfanta Scriptura in a doua Epistola scrisa pentru Timotei capitol 3 la versetul 5 Sfantul Apostol Pavel ne spune ca exista acest gen de oameni care au o forma , o umbra a unei evlavii, care nu are insa esentialul: increderea in puterea lui Dumnezeu! Aceea putere care ne aduce, ea si doar ea, mantuirea! Nu exista mantuire in afara puterii si gratiei divine! Sangele lui Iisus Christos aduce mantuire, nu ritualurile magice care par ca iarta orice pacatos, chiar daca acesta in viata sa nu a manifestat credinta sau vreo dorinta de iertare. Nimic nu poate ierta o inima care nu doreste iertare! Nici o forta din lume nu va trece de liberul arbitru! Daca alegem aici si acum o cale rea, dupa ce murim, nici un preot nu mai poate schimba ceva, nu ne mai poate transfera intr-un loc de verdeata, nici mesele incarcate cu mancare, nici numarul lor, nu-l vor sili pe Dumnezeu sa uite pacatul. Caci Dumnezeu nu uita pacatul absolut niciodata! El iarta pacatul. Si il iarta in baza faptului ca Iisus a murit pentru acel pacat, a platit prin suferinta de a deveni pacat pe Cruce! Acolo putem gasi o putere ce iarta si transforma, atunci cand noi cei pacatosi ingenunchem si cerem iertare, nu astepatand ca altii indiferent cat de sfinti sunt sau par sfinti, sa o faca, atunci cand stam fara suflare in cosciug. Atunci deja am intrat definitiv pe o poarta pe care am ales-o pentru noi. Cu Dumnezeu si sfintii Sai sau cu diavolul si ingerii sai decazuti!
Poti sa te vindeci de o boala ascultand de medicul tau si luand tratamentul prescris. Poti sa te vindeci fara sa ai o facultate de medicina. Dar ca sa te inchini cartonaselor si icoanelor despre care nu stii nimic, nu iti va aduce vindecare spirituala. In acest caz cauta si vezi ce tratament spiritual primesti, Pentru ca boala care o avem toti se numeste pacat! Iar depresia si multe boli psihice si fizice izvorasc de aici. Caci stam plini de otrava si neiertare in suflet si ne lasam macinati de ura, pana cand ne imbolnavim trupeste. Toate acestea sunt pacate pe care le caram cu noi si nu vrem sa le abandonam, chiar daca ne omoara la propriu.Credem ca ne pedepsim astfel rudele si cunoscutii care ne-au tradat si inselat, dar noi suntem cei pedepsiti. Caci pacatul care nu este iertat de Domnul Iisus devine boala spirituala si fizica. Dar vindecarea nu sta in acatiste si vizite la manastiri, unde traiesc monahi sfinti si bincuvantati, ci la Crucea unde Iisus moare! La mormantul unde El invie! In Christos avem viata, iertare si frumusetea unei vieti rascumparate de Sangele Mielului. Prin iertare si viata noua avem siguranta iertarii, iar dincolo, caci toti vom pasi dincolo, vom fi impreuna cu Regele ce a biruit moartea si pacatul. De ce sa ne lasam vesnicia pe mana unor oameni carora nu le-am incredinta nici macar salariul pe o luna? Sa ne lasam in baza unor sfinti despre care nu stim nimic, iar faptele lor glorioase s-ar putea sa nu se fi intamplat niciodata! Cauta sa devi crestin, sa devii al lui Iisus Christos! Si nu va fie teama avem nu un preot, ci un Mare Preot alaturi de noi: Iisus Christos!
Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Iisus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Sf Ep Evrei 10: 19-23.
Incercand o gluma cu aceea persoana am continuat: "Ioan Rus nu a fost seful filialei PSD din Cluj?" Raspunsul a fost aproape naucitor: "Nu cred! Probabil ca daca ar fi fost, preotul mi-ar fi spus!..." Interesant, nu?
Intamplarea asta a fost un pretext sa intreb: Avem incredere in orice si oricine? Paradoxul este ca uneori suntem suspiciosi pentru lucruri marunte si incercam sa nu ne lasam pacaliti in viata de oameni care o fac profitand de naivitatea multora dintre noi, dar in lucruri mari, foarte importante nu ne mai pasa...Pentru ca cred ca una dintre cele mai blamate categorii de oameni sunt preotii, despre care se afirma multe lucruri urate, care uneori sunt adevarate. Probabil aproape nimeni nu le-ar incredinta finantele familiei noastre, daca s-ar pune vreodata problema in acest mod. Si totusi, cand e vorba de ceva cu mult mai important, dovedim ca nu ne pasa. Cand e vorba de mantuire, de viata vesnica, efectiv nu ne pasa, nu ne pasa ca slujbele lor sunt de doi bani...Nimeni nu are curajul sa le spuna nimic. La un parastas la care am participat acum cativa ani, preotul s-a oprit din slujba pe care o facea pentru sufletul nasei mele, pentru ca sunase telefonul, iar preotul a fost ocupat sa puna la punct o mica afacere si asta cu o nerusinare strigatoare la cer, acoperind glasul cantorului care tot termina si incepea de la inceput slujba, sperand si el ca preotul cel afacerist sa termine cu detaliile businessului. Toti am fost suparati de acest incident stupid, daca nu s-ar dovedi relativ obisnuit. Dar nici unul nu i-a zis acelui preot nimic. Am ramas doar cu un gustul amar.
"...având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia." Sfanta Scriptura in a doua Epistola scrisa pentru Timotei capitol 3 la versetul 5 Sfantul Apostol Pavel ne spune ca exista acest gen de oameni care au o forma , o umbra a unei evlavii, care nu are insa esentialul: increderea in puterea lui Dumnezeu! Aceea putere care ne aduce, ea si doar ea, mantuirea! Nu exista mantuire in afara puterii si gratiei divine! Sangele lui Iisus Christos aduce mantuire, nu ritualurile magice care par ca iarta orice pacatos, chiar daca acesta in viata sa nu a manifestat credinta sau vreo dorinta de iertare. Nimic nu poate ierta o inima care nu doreste iertare! Nici o forta din lume nu va trece de liberul arbitru! Daca alegem aici si acum o cale rea, dupa ce murim, nici un preot nu mai poate schimba ceva, nu ne mai poate transfera intr-un loc de verdeata, nici mesele incarcate cu mancare, nici numarul lor, nu-l vor sili pe Dumnezeu sa uite pacatul. Caci Dumnezeu nu uita pacatul absolut niciodata! El iarta pacatul. Si il iarta in baza faptului ca Iisus a murit pentru acel pacat, a platit prin suferinta de a deveni pacat pe Cruce! Acolo putem gasi o putere ce iarta si transforma, atunci cand noi cei pacatosi ingenunchem si cerem iertare, nu astepatand ca altii indiferent cat de sfinti sunt sau par sfinti, sa o faca, atunci cand stam fara suflare in cosciug. Atunci deja am intrat definitiv pe o poarta pe care am ales-o pentru noi. Cu Dumnezeu si sfintii Sai sau cu diavolul si ingerii sai decazuti!
Poti sa te vindeci de o boala ascultand de medicul tau si luand tratamentul prescris. Poti sa te vindeci fara sa ai o facultate de medicina. Dar ca sa te inchini cartonaselor si icoanelor despre care nu stii nimic, nu iti va aduce vindecare spirituala. In acest caz cauta si vezi ce tratament spiritual primesti, Pentru ca boala care o avem toti se numeste pacat! Iar depresia si multe boli psihice si fizice izvorasc de aici. Caci stam plini de otrava si neiertare in suflet si ne lasam macinati de ura, pana cand ne imbolnavim trupeste. Toate acestea sunt pacate pe care le caram cu noi si nu vrem sa le abandonam, chiar daca ne omoara la propriu.Credem ca ne pedepsim astfel rudele si cunoscutii care ne-au tradat si inselat, dar noi suntem cei pedepsiti. Caci pacatul care nu este iertat de Domnul Iisus devine boala spirituala si fizica. Dar vindecarea nu sta in acatiste si vizite la manastiri, unde traiesc monahi sfinti si bincuvantati, ci la Crucea unde Iisus moare! La mormantul unde El invie! In Christos avem viata, iertare si frumusetea unei vieti rascumparate de Sangele Mielului. Prin iertare si viata noua avem siguranta iertarii, iar dincolo, caci toti vom pasi dincolo, vom fi impreuna cu Regele ce a biruit moartea si pacatul. De ce sa ne lasam vesnicia pe mana unor oameni carora nu le-am incredinta nici macar salariul pe o luna? Sa ne lasam in baza unor sfinti despre care nu stim nimic, iar faptele lor glorioase s-ar putea sa nu se fi intamplat niciodata! Cauta sa devi crestin, sa devii al lui Iisus Christos! Si nu va fie teama avem nu un preot, ci un Mare Preot alaturi de noi: Iisus Christos!
Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Iisus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Sf Ep Evrei 10: 19-23.
marți, 8 februarie 2011
Ce vede crestinul la televizor?
duminică, 6 februarie 2011
Vitejii lui Christos
"Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul!" Ezechiel 22:30.
Cred ca şi azi după 2600 de ani Domnul caută oameni adevăraţi pentru a sta înaintea Sa, in spărtura creată de vrajmaşul care profită de nepăsarea noastră. Biblia ne arată ca au existat astfel de oameni în timpuri grele care au stat in spartură. A fost Noe, a fost Avraam, a fost Moise. Dumnezeu a lucrat cu fiecare atunci când aceştia au fost gata să se jertfească dincolo de propria viaţă, sa jerfească tot ce au avut mai scump. Avraam îl iubea cel mai mult pe Isaac, mai mult decât propria viaţă. Moise putea fi sedus de propunerea lui Dumnezeu de a nimici tot Israelul, iar el să devină un patriarh mai mare decat Avraam, Isaac sau Iacov, tatăl unei naţiuni noi si mai puternice decat naţiunea evreiască. Cât de uşor era să zică un simplu da, să se dea la o parte şi să lase oceanul mâniei lui Dumnezeu să se reverse asupra Israelului. Dar a iubit prea mult poporul său pentru a se lăsa sedus de mareţia care îi era pusă înainte. Cât de mult mai iubim noi azi poporul lui Dumnezeu? Suntem în stare să ne sacrificăm viaţa şi promisiuniile dulci făcute de Dumnezeu doar pentru ca Biserica Sa să fie înălţată şi binecuvântată, în timp ce noi ne micşorăm? Putem să iubim şi să ne smerim atât de mult încât smerenia să devină bucurie? Să spunem şi noi cuvintele lui Ioan Botezătorul: "Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez."Ioan 3:29,30. Iar asta o spunea cel mai mare om care trăit vreodată.
In micşorarea noastră să stea bucuria noastră, să fim prieteni adevăraţi ai Mirelui şi să vedem cum lucrarea Sa creşte, se dezvoltă, iar noi să ne putem bucura intr-un mod desăvarşit, să nu lăsăm Eul să se revolte că noi ne micşorăm, că suntem daţi la o parte. E greu. De aceea oameni care să stea in spărtura sunt greu de găsit. Oameni care să înalţe ziduri in faţa atacurilor celui rău, iar apoi să se retragă smeriţi, fără să aştepte laude şi slavă omenească care atât de uşor ameţesc şi îmbată inima umană.
În 2 Samuel capitolul 23 ni se vorbeşte despre vitejii lui David. Oamenii deosebiţi ai unui rege deosebit. Dar dintre toţi cei enumeraţi acolo sunt doi care îmi plac în mod deosebit: Eleazar, fiul lui Dodo şi Şama, fiul lui Aghe. Primul a luptat împreună cu David. Doar ei doi. Când bărbaţii lui Israel, războinicii viteji ai lui David nu mai erau atât de viteji şi se retrageau. Acest om s-a luptat cu filistenii până când mana i s-a lipit de sabie. Cele două materii: mana si sabia au devenit una. Şi cred că e normal să fie aşa. Pentru că sabia Duhului trebuie să devină una cu omul lui Dumnezeu, pentru ca să existe o eficienţă maximă. Dacă luam sabia Duhului doar când mergem la Biserica, cred că, de fapt, nu ne luptăm cu adevarat niciodată.
În armată exista o modalitate de a te "căli", printre multe altele de a căror eficienţă am şi acum dubii. Era renumita dezechipare, pe care trebuia să o execuţi în timpul cât ardea un baţ de chibrit. Ideea era insă înţeleasă total greşit. Pentru că era important nu în cât timp te dezechipezi, ci în cât timp te echipezi în caz de alarmă, în cazul unui atac inamic. Însă creştinul ar trebui să fie echipat mereu.Nu să facă dezechipări după ce iese din biserică, ci să fie mereu echipat în confruntarea sa cu răul din lume. In Efeseni capitolul 6 ni se spune ce armătură trebuie să avem şi care este inamicul nostru. În faţa unui duşman abil nu putem rezista fără tot echipamentul pe care Dumnezeu ni-l pune la dispoziţie. Aşa că cine merge la război şi nu vrea să fie un mare erou si bărbat viteaz doar pe timp de pace şi un laş pe timp de război, trebuie să fie echipat corespunzător, sau dacă nu, să se alăture armatei de aşa-zişi creştini care aleargă mereu din faţa celui rău, la cel mai mic semn că se apropie filistenii, lăsând in urmă toate bogaţiile si promisuniile date de Dumnezeu. Şi eventual să se întrebe de ce nu se intâmplă niciodată ceea ce a promis Dumnezeu. De ce filistenii par sa se descurce mai bine în fiecare luptă?! Oare nu e din cauză că suntem mari razboinici la Biserică, iar în societate suntem cei mai buni sprinteri din faţa necredincioşilor? Nu mai avem armură, nu mai avem sabie, nu avem curaj, nu mai credem. Şi nu mai sperăm şi nu mai iubim. Dar ceea ce îmi place la Eleazar a fost ca din cele doua opţiuni, una de a rămâne cu Împăratul său şi de a lupta, sau de a bate toate recordurile la fugă, a ales prima opţiune. Şi chiar dacă şansele celor doi erau minime, acolo era Dumnezeu cel care răsplatea curajul şi dăruirea în Numele Său. El a dat o mare victorie atunci, iar poporul s-a întors din fugă doar ca să işi ia prada. Puţin cam nedrept, dar fiecare din noi poate ne-am luat prada atunci când alţi au luptat şi au invins, în timp ce noi fugeam speriaţi. Şi poate că am uitat să le mulţumim, am uitat să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ei.
Şama este cel de-al doilea războinic care s-a aşezat singur în mijlocul unui câmp, la apărat şi i-a înfrânt pe filisteni. Nu le a cedat nici o palmă din ogorul cultivat. Un adevărat om al lui Dumnezeu. Un om care nu a stat pe o margine de ogor ca sa vadă câţi sunt filistenii, dacă sunt bine înarmaţi, dacă are vreo şansă împotriva lor. Câţi luptăm în aşa mod în ogorul Evangheliei? Câţi dorim ca nici un bob cultivat să nu se piardă, ca duşmanul să nu captureze nici măcar o palmă de pământ?
Câţi au curajul să stea în spărtură singuri, în timp ce puterea creştinilor pare că apune? Câţi mânuiesc sabia Duhului adică Cuvântul Viu a lui Dumnezeu până când devine una cu fiinţa lor? Câţi nu mai sunt plini de iubire faţă de viaţa lor, de măreţia de slujitor al lui Dumnezeu aplaudat de multimi, de mare lider creştin, şi stau acolo in spărtura singuri, uitaţi de toţi, neinţeleşi de cei care cred ca Biblia e doar o carte de teologie şi filosofie, nu o sabie cu care efectiv creştinul luptă?
"Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, din slabi au devenit puternici, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe." Evrei 11:33-34 . Aici avem răspunsul. Credinţa e cea care transformă şi care înnoieşte un spirit slab şi-l face curajos, vrednic de Dumnezeu. Dorim cu adevărat să stăm in spărtură, să zidim ziduri impenetrabile pentru armata diavolului? Atunci trebuie să ştim că acolo poate fi ultima şi cea mai mareaţă luptă! Cei doi războinici ai lui David au trăit, au văzut victoria şi mântuirea dată de Dumnezeu. Dar nu toţi eroii credinţei au supravieţuit asaltului inamic. Tot in Evrei capitolul 11 scrie în versetul 13: "În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ." Uneori nu putem decăt să vedem lucrurile făgăduite de Dumnezeu să le urăm de bine şi să ne continuăm lupta...
Văd pe site-urile creştine, tineri si tinere ce pleacă în misiune în Sudan, în India şi în alte tări de o sărăcie şi lipsă de educaţie înspăimântătoare, unde viaţa omului e mai puţin importantă decât viaţa unei capre. E un atât de mare curaj şi o atât de mare dragoste în inima acestor misionari, încât nu pot decăt să mulţumesc şi să fiu bucuros Domnului Isus că pot trai într-o ţară care a dat nu numai pe Wurmbrand, ci oameni la fel de dăruiţi, oameni atât de sfinţi şi de curajoşi, oameni care mă inspiră şi mă învaţă ce înseamnă credinţa şi iubirea, oameni cu nimic mai prejos decât un Eleazar sau un Şama, înarmaţi nu cu săbii şi suliţe, ci doar cu o inimă ce arde în iubire faţă de Christos şi de ogorul semănat cu Cuvântul Domnului. Iată adevaraţii eroi pe care Isus încă îi are. Să ne rugăm pentru ei. Pentru că atata timp cât ei se luptă, Dumnezeu ne aduce şi pe noi în izbânda lor! Prin ei Dumnezeu dă şi azi o mare mântuire!
Cred ca şi azi după 2600 de ani Domnul caută oameni adevăraţi pentru a sta înaintea Sa, in spărtura creată de vrajmaşul care profită de nepăsarea noastră. Biblia ne arată ca au existat astfel de oameni în timpuri grele care au stat in spartură. A fost Noe, a fost Avraam, a fost Moise. Dumnezeu a lucrat cu fiecare atunci când aceştia au fost gata să se jertfească dincolo de propria viaţă, sa jerfească tot ce au avut mai scump. Avraam îl iubea cel mai mult pe Isaac, mai mult decât propria viaţă. Moise putea fi sedus de propunerea lui Dumnezeu de a nimici tot Israelul, iar el să devină un patriarh mai mare decat Avraam, Isaac sau Iacov, tatăl unei naţiuni noi si mai puternice decat naţiunea evreiască. Cât de uşor era să zică un simplu da, să se dea la o parte şi să lase oceanul mâniei lui Dumnezeu să se reverse asupra Israelului. Dar a iubit prea mult poporul său pentru a se lăsa sedus de mareţia care îi era pusă înainte. Cât de mult mai iubim noi azi poporul lui Dumnezeu? Suntem în stare să ne sacrificăm viaţa şi promisiuniile dulci făcute de Dumnezeu doar pentru ca Biserica Sa să fie înălţată şi binecuvântată, în timp ce noi ne micşorăm? Putem să iubim şi să ne smerim atât de mult încât smerenia să devină bucurie? Să spunem şi noi cuvintele lui Ioan Botezătorul: "Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez."Ioan 3:29,30. Iar asta o spunea cel mai mare om care trăit vreodată.
In micşorarea noastră să stea bucuria noastră, să fim prieteni adevăraţi ai Mirelui şi să vedem cum lucrarea Sa creşte, se dezvoltă, iar noi să ne putem bucura intr-un mod desăvarşit, să nu lăsăm Eul să se revolte că noi ne micşorăm, că suntem daţi la o parte. E greu. De aceea oameni care să stea in spărtura sunt greu de găsit. Oameni care să înalţe ziduri in faţa atacurilor celui rău, iar apoi să se retragă smeriţi, fără să aştepte laude şi slavă omenească care atât de uşor ameţesc şi îmbată inima umană.
În 2 Samuel capitolul 23 ni se vorbeşte despre vitejii lui David. Oamenii deosebiţi ai unui rege deosebit. Dar dintre toţi cei enumeraţi acolo sunt doi care îmi plac în mod deosebit: Eleazar, fiul lui Dodo şi Şama, fiul lui Aghe. Primul a luptat împreună cu David. Doar ei doi. Când bărbaţii lui Israel, războinicii viteji ai lui David nu mai erau atât de viteji şi se retrageau. Acest om s-a luptat cu filistenii până când mana i s-a lipit de sabie. Cele două materii: mana si sabia au devenit una. Şi cred că e normal să fie aşa. Pentru că sabia Duhului trebuie să devină una cu omul lui Dumnezeu, pentru ca să existe o eficienţă maximă. Dacă luam sabia Duhului doar când mergem la Biserica, cred că, de fapt, nu ne luptăm cu adevarat niciodată.
În armată exista o modalitate de a te "căli", printre multe altele de a căror eficienţă am şi acum dubii. Era renumita dezechipare, pe care trebuia să o execuţi în timpul cât ardea un baţ de chibrit. Ideea era insă înţeleasă total greşit. Pentru că era important nu în cât timp te dezechipezi, ci în cât timp te echipezi în caz de alarmă, în cazul unui atac inamic. Însă creştinul ar trebui să fie echipat mereu.Nu să facă dezechipări după ce iese din biserică, ci să fie mereu echipat în confruntarea sa cu răul din lume. In Efeseni capitolul 6 ni se spune ce armătură trebuie să avem şi care este inamicul nostru. În faţa unui duşman abil nu putem rezista fără tot echipamentul pe care Dumnezeu ni-l pune la dispoziţie. Aşa că cine merge la război şi nu vrea să fie un mare erou si bărbat viteaz doar pe timp de pace şi un laş pe timp de război, trebuie să fie echipat corespunzător, sau dacă nu, să se alăture armatei de aşa-zişi creştini care aleargă mereu din faţa celui rău, la cel mai mic semn că se apropie filistenii, lăsând in urmă toate bogaţiile si promisuniile date de Dumnezeu. Şi eventual să se întrebe de ce nu se intâmplă niciodată ceea ce a promis Dumnezeu. De ce filistenii par sa se descurce mai bine în fiecare luptă?! Oare nu e din cauză că suntem mari razboinici la Biserică, iar în societate suntem cei mai buni sprinteri din faţa necredincioşilor? Nu mai avem armură, nu mai avem sabie, nu avem curaj, nu mai credem. Şi nu mai sperăm şi nu mai iubim. Dar ceea ce îmi place la Eleazar a fost ca din cele doua opţiuni, una de a rămâne cu Împăratul său şi de a lupta, sau de a bate toate recordurile la fugă, a ales prima opţiune. Şi chiar dacă şansele celor doi erau minime, acolo era Dumnezeu cel care răsplatea curajul şi dăruirea în Numele Său. El a dat o mare victorie atunci, iar poporul s-a întors din fugă doar ca să işi ia prada. Puţin cam nedrept, dar fiecare din noi poate ne-am luat prada atunci când alţi au luptat şi au invins, în timp ce noi fugeam speriaţi. Şi poate că am uitat să le mulţumim, am uitat să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ei.
Şama este cel de-al doilea războinic care s-a aşezat singur în mijlocul unui câmp, la apărat şi i-a înfrânt pe filisteni. Nu le a cedat nici o palmă din ogorul cultivat. Un adevărat om al lui Dumnezeu. Un om care nu a stat pe o margine de ogor ca sa vadă câţi sunt filistenii, dacă sunt bine înarmaţi, dacă are vreo şansă împotriva lor. Câţi luptăm în aşa mod în ogorul Evangheliei? Câţi dorim ca nici un bob cultivat să nu se piardă, ca duşmanul să nu captureze nici măcar o palmă de pământ?
Câţi au curajul să stea în spărtură singuri, în timp ce puterea creştinilor pare că apune? Câţi mânuiesc sabia Duhului adică Cuvântul Viu a lui Dumnezeu până când devine una cu fiinţa lor? Câţi nu mai sunt plini de iubire faţă de viaţa lor, de măreţia de slujitor al lui Dumnezeu aplaudat de multimi, de mare lider creştin, şi stau acolo in spărtura singuri, uitaţi de toţi, neinţeleşi de cei care cred ca Biblia e doar o carte de teologie şi filosofie, nu o sabie cu care efectiv creştinul luptă?
"Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, din slabi au devenit puternici, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe." Evrei 11:33-34 . Aici avem răspunsul. Credinţa e cea care transformă şi care înnoieşte un spirit slab şi-l face curajos, vrednic de Dumnezeu. Dorim cu adevărat să stăm in spărtură, să zidim ziduri impenetrabile pentru armata diavolului? Atunci trebuie să ştim că acolo poate fi ultima şi cea mai mareaţă luptă! Cei doi războinici ai lui David au trăit, au văzut victoria şi mântuirea dată de Dumnezeu. Dar nu toţi eroii credinţei au supravieţuit asaltului inamic. Tot in Evrei capitolul 11 scrie în versetul 13: "În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ." Uneori nu putem decăt să vedem lucrurile făgăduite de Dumnezeu să le urăm de bine şi să ne continuăm lupta...
Văd pe site-urile creştine, tineri si tinere ce pleacă în misiune în Sudan, în India şi în alte tări de o sărăcie şi lipsă de educaţie înspăimântătoare, unde viaţa omului e mai puţin importantă decât viaţa unei capre. E un atât de mare curaj şi o atât de mare dragoste în inima acestor misionari, încât nu pot decăt să mulţumesc şi să fiu bucuros Domnului Isus că pot trai într-o ţară care a dat nu numai pe Wurmbrand, ci oameni la fel de dăruiţi, oameni atât de sfinţi şi de curajoşi, oameni care mă inspiră şi mă învaţă ce înseamnă credinţa şi iubirea, oameni cu nimic mai prejos decât un Eleazar sau un Şama, înarmaţi nu cu săbii şi suliţe, ci doar cu o inimă ce arde în iubire faţă de Christos şi de ogorul semănat cu Cuvântul Domnului. Iată adevaraţii eroi pe care Isus încă îi are. Să ne rugăm pentru ei. Pentru că atata timp cât ei se luptă, Dumnezeu ne aduce şi pe noi în izbânda lor! Prin ei Dumnezeu dă şi azi o mare mântuire!
luni, 31 ianuarie 2011
Dreptul si obligatia crestinului
Drepturi! Drepturi ale oamenilor, drepturi ale consumatorilor,drepturi ale angajatului, drepturi ale angajatorului, drepturi ale copiilor, drepturi ale animalelor. Drepturi!...Auzim zilnic de proteste si de demonstratii care au loc pe fondul incalcarii drepturilor omului, peste tot in lume. Fiecare om are dreptul la viata, dreptul la munca, dreptul la o existenta linistita si decenta si e normal sa doreasca asa ceva si sa le aiba. Dar se ajunge la o exagerare in a cere doar drepturi fara sa vedem ce obligatii exista in urma aparitiei lor. Caci nu poti sa ai drepturi fara sa ai macar cateva obligatii...Fata de semnul tau si fata de locul unde traiesti. Cu toate acestea nimeni nu a scris vreo Carta a Obligatiilor omului! Doar a drepturilor. Iar in aceea Carta nu scrie si cine ar trebui sa faca posibile drepturile.
Am ajuns sa fim atat de separati unii de ceilalti, sa nu mai stim sa fim prieteni sau vecini buni. Secolul XX mai mult de cat oricare altul a proslavit egoismul, a rupt legaturiile dintre oameni, l-a alungat pe Dumnezeu din viata oamenilor si in locul sau a pus Eul. A construit lagare pentru eliminarea oricui s-a opus religiilor nihilismului, in timp ce canta in struna celor ce doreau o lume totalmente laica, in care singura forta creatoare si inspiratoare era omul. Omul care muncea pentru un ipotetic nou Eden si care a sfarsit la groapa de gunoi a istoriei. Ori omul care credea ca avea sangele diferit fata de altii si care a folosit un razboi mondial pentru a arata ca e capabil pentru o idee falsa si demonica sa arunce intreaga planeta in iad. Caci si acesti doi oameni Omul de tip nou si Omul arian credeau ca au drepturi de a ucide pe oricine era sau gandea altfel.
Drepturi! Drepturi si iar drepturi! Niciodata obligatii! Niciodata nu dam ceva dezinteresat din noi sau de la noi, pentru ca avem senzatia ca orice gest de iubire, trebuie sa i se raspunda cu ceva in schimb, doar avem dreptul, nu-i asa? Orice darnicie trebuie cunoscuta de toti caci avem dreptul la recunostiinta si laude!
Domnul Isus ne-a invatat ca Trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. Si nu e un drept, ci o obligatie. El ne-a dat dreptul sa devenim copii Sai, dar am face o mare greseala de a vedea viata spirituala ca o viata in care avem doar drepturi. Si uneori credem ca devenind crestini, avem dreptul sa-i ordonam lui Dumnezeu ce sa faca, ce probleme sa ne rezolve, in timp ce noi traim bucurii spirituale care nu costa niciodata nimic pentru ca avem dreptul la ele. Doar suntem copiii lui Dumnezeu, un statut mai inalt decat al ingerilor...Nu-i asa? Iar daca viata crestina are greutati si nu ne aduce doar bucurii si doar drepturi, ne intoarcem plictisiti ianpoi la vechiile noastre procupari si ne gandim ca in fond nimic nu e adevarat, totul e o iluzie. Caci filosofia aceasta e perfecta in orice situatie. Ba chiar se aseamana cu alcoolul. Poate fi folosita la bucurie cat si in deprimare.
In realitate crestinismul iti da un drept si te obliga cu mult mai mult. Uitati-va la Domnul Isus! Avea totul ca Imparat dar a ales sa traiasca cu noi 33 de ani, fara drepturi. Pavel spune ca a luat chip de rob. Nu era un rob! Era Regele Regilor! Dar acest Maret Rege s-a nascut in aceleasi conditii ca si animalele intr-un grajd. A trait fara sa aiba o casa si un pat al Sau. A avut ucenici cu care a mers 3 ani si carora le-a fost foame si au mancat boabe de grau din spice. A fost greu...De mai multe ori oameni suparati au vrut sa-l ucida. Prigoniri, foame, oboseala, stres. Toate acestea au fost "drepturile" Domnului Isus!
Am ajuns sa fim atat de separati unii de ceilalti, sa nu mai stim sa fim prieteni sau vecini buni. Secolul XX mai mult de cat oricare altul a proslavit egoismul, a rupt legaturiile dintre oameni, l-a alungat pe Dumnezeu din viata oamenilor si in locul sau a pus Eul. A construit lagare pentru eliminarea oricui s-a opus religiilor nihilismului, in timp ce canta in struna celor ce doreau o lume totalmente laica, in care singura forta creatoare si inspiratoare era omul. Omul care muncea pentru un ipotetic nou Eden si care a sfarsit la groapa de gunoi a istoriei. Ori omul care credea ca avea sangele diferit fata de altii si care a folosit un razboi mondial pentru a arata ca e capabil pentru o idee falsa si demonica sa arunce intreaga planeta in iad. Caci si acesti doi oameni Omul de tip nou si Omul arian credeau ca au drepturi de a ucide pe oricine era sau gandea altfel.
Drepturi! Drepturi si iar drepturi! Niciodata obligatii! Niciodata nu dam ceva dezinteresat din noi sau de la noi, pentru ca avem senzatia ca orice gest de iubire, trebuie sa i se raspunda cu ceva in schimb, doar avem dreptul, nu-i asa? Orice darnicie trebuie cunoscuta de toti caci avem dreptul la recunostiinta si laude!
Domnul Isus ne-a invatat ca Trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. Si nu e un drept, ci o obligatie. El ne-a dat dreptul sa devenim copii Sai, dar am face o mare greseala de a vedea viata spirituala ca o viata in care avem doar drepturi. Si uneori credem ca devenind crestini, avem dreptul sa-i ordonam lui Dumnezeu ce sa faca, ce probleme sa ne rezolve, in timp ce noi traim bucurii spirituale care nu costa niciodata nimic pentru ca avem dreptul la ele. Doar suntem copiii lui Dumnezeu, un statut mai inalt decat al ingerilor...Nu-i asa? Iar daca viata crestina are greutati si nu ne aduce doar bucurii si doar drepturi, ne intoarcem plictisiti ianpoi la vechiile noastre procupari si ne gandim ca in fond nimic nu e adevarat, totul e o iluzie. Caci filosofia aceasta e perfecta in orice situatie. Ba chiar se aseamana cu alcoolul. Poate fi folosita la bucurie cat si in deprimare.
In realitate crestinismul iti da un drept si te obliga cu mult mai mult. Uitati-va la Domnul Isus! Avea totul ca Imparat dar a ales sa traiasca cu noi 33 de ani, fara drepturi. Pavel spune ca a luat chip de rob. Nu era un rob! Era Regele Regilor! Dar acest Maret Rege s-a nascut in aceleasi conditii ca si animalele intr-un grajd. A trait fara sa aiba o casa si un pat al Sau. A avut ucenici cu care a mers 3 ani si carora le-a fost foame si au mancat boabe de grau din spice. A fost greu...De mai multe ori oameni suparati au vrut sa-l ucida. Prigoniri, foame, oboseala, stres. Toate acestea au fost "drepturile" Domnului Isus!
"Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi."Luca 10:27. Aceasta este esenta crestinismului, o esenta care ne obliga si ne arata ca avem de aratat in lume si faptul ca ne pasa de ea, ca actionam in scopul iubirii.
Multimea de drepturi arata o inima in care sunt atatea ziduri inalte, greu de depasit o inima care nu vrea sa fie vazuta si o inima care nu vrea sa vada in exterior, sa vada si sa auda o lume care are nevoie de ea. Aici unde locuiesc, in Cristian, casele sunt construite avand ziduri si porti de 4-5 metri, pentru ca nimeni sa nu-l vada pe proprietar. E acelasi lucru. Dar daca vom deschide poarta inimii putem vedea cum spunea Domnul Isus holdele ce asteapta seceratorii. Sa uitam macar cateva clipe pe zi de tot felul de drepturi si sa nu datoram nimic nimanui, sa punem mana pe secera si sa mergem sa seceram. Sa nu ne mai intereseze rasplati de tot felul, chiar si cele spirituale si sa fim capabili macar o zi sa iubim. Sa nu fim ca fiul risipitor interesati in belsugul de paine si sa fim mai interesati de restabilirea unei legaturi corecte cu Dumnezeu, iar apoi sa intelegem ca trebuie sa lucram ca slujitori ai Domnului in lucrarea Sa. Iubirea fata de El si de semenul nostru ne constrange. Nu e o cale a drepturilor, ci o cale a iubirii si a punerii in practica a acelui motto:" Fără plată aţi primit, fără plată să daţi."Matei 10:8b. Caci daca am primit un drept e normal ca acela sa vina si cu o obligatie. Nu putem doar sa primim si sa nu dam nimic in schimb.
Ar trebui sa ne rugam sa invatam sa nu vedem in orice doar o oprtunitate un castig, ci sa putem face si din dragoste dezinteresata. Atunci am fi mult mai putin atenti sa nu ni se incalce vreun drept. Ascultati ce spune Domnul Isus:"Oricui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă deloc, mergi cu el două." Matei 5:40-41. Nu poti fi un crestin adevarat si un luptator infocat pentru drepturile tale. Trebuie sa te decizi pe care drum vei dorii sa mergi. Pe care stapan vei dori sa-l urmezi: pe Isus sau Eul tau!
Multimea de drepturi arata o inima in care sunt atatea ziduri inalte, greu de depasit o inima care nu vrea sa fie vazuta si o inima care nu vrea sa vada in exterior, sa vada si sa auda o lume care are nevoie de ea. Aici unde locuiesc, in Cristian, casele sunt construite avand ziduri si porti de 4-5 metri, pentru ca nimeni sa nu-l vada pe proprietar. E acelasi lucru. Dar daca vom deschide poarta inimii putem vedea cum spunea Domnul Isus holdele ce asteapta seceratorii. Sa uitam macar cateva clipe pe zi de tot felul de drepturi si sa nu datoram nimic nimanui, sa punem mana pe secera si sa mergem sa seceram. Sa nu ne mai intereseze rasplati de tot felul, chiar si cele spirituale si sa fim capabili macar o zi sa iubim. Sa nu fim ca fiul risipitor interesati in belsugul de paine si sa fim mai interesati de restabilirea unei legaturi corecte cu Dumnezeu, iar apoi sa intelegem ca trebuie sa lucram ca slujitori ai Domnului in lucrarea Sa. Iubirea fata de El si de semenul nostru ne constrange. Nu e o cale a drepturilor, ci o cale a iubirii si a punerii in practica a acelui motto:" Fără plată aţi primit, fără plată să daţi."Matei 10:8b. Caci daca am primit un drept e normal ca acela sa vina si cu o obligatie. Nu putem doar sa primim si sa nu dam nimic in schimb.
Ar trebui sa ne rugam sa invatam sa nu vedem in orice doar o oprtunitate un castig, ci sa putem face si din dragoste dezinteresata. Atunci am fi mult mai putin atenti sa nu ni se incalce vreun drept. Ascultati ce spune Domnul Isus:"Oricui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă deloc, mergi cu el două." Matei 5:40-41. Nu poti fi un crestin adevarat si un luptator infocat pentru drepturile tale. Trebuie sa te decizi pe care drum vei dorii sa mergi. Pe care stapan vei dori sa-l urmezi: pe Isus sau Eul tau!
joi, 27 ianuarie 2011
Tu cum te numesti si de cine asculti?
"...el îşi cheamă oile pe nume, şi le scoate afară din staul. După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Nu merg deloc după un străin; ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor." Ioan 10: 3b-5
Isus este Pastorul cel bun. El este cel ce calauzeste mica lui turma. Oile ii asculta glasul si il urmeaza. Nu urmeaza glasul unui strain. Domnul Isus isi cheama oile pe nume. Asta inseamna ca nu ne priveste doar ca un tot, ca pe un grup, ci ne priveste pe fiecare dintre noi in parte. El isi cheama oile pe nume, iar ele ii recunosc glasul si atunci ele il urmeaza. Dar fug de straini atunci cand ei incearca ademenirea lor, pentru ca nu le cunosc glasul.
Ar trebui sa nu recunoastem decat un Glas. Un glas care ne duce la pasuni verzi si ape de odihna. De cate ori ascultam glasuri straine si ne place sa stam pe loc si sa dialogam, vom pati ca Adam care isi gasise in Eden inca un invatator, in afara lui Dumnezeu, la propriu si la figurat. Iar cand pacatul l-a zdrobit nu a mai alergat de glasul diavolului, ci de glasul Celui care il crease si care era singurul care il iubea. Prea adesea dorintele noastre ne ademenesc cu glas de sirena, cu promisiuni de bine material si intelectual, cu conditia sa pacatuim in diverse moduri si care ne golesc inima de orice putere spirituala.
Nu ajungem niciodata la pasuni verzi pentru ca undeva pe drum nu mai auzim glasul Pastorului bun si doar cei ce se pretind ca sunt pastori. Avem in viata atatea esecuri spirituale, incat in momentele de sinceritate cu noi insine si pe care nu le impartasim cu nimeni de obicei, de teama sa nu fim etichetati gresit, daca ceea ce credem chiar o fi real. Ne convingem cu o sfortare de "muschi" spiritual ca e real, totusi...Dar cine e de vina ? Si cum suntem intotdeauna, cu voia dumneavoastra, ultimii de pe lista, cautam suspecti printre cunoscutii din biserica, ne gandim la fratele X sau sora Y...Sau la pastor, ori la comitetul bisericii, caci trebuie cineva sa fie de vina pentru ca viata noastra e seaca. Corul, desigur ar trebui sa aduca Cerul pe pamant prin voci ce trebuie sa depaseasca Madrigalul, caci doar asa Dumnezeu se apropie de noi si altfel nu. Orice nota gresita anhileaza acest "efect". Iar predicile ar trebui sa sune altfel, sa fie pline de miez spiritual ( cu toate, de multe ori, confundam un mesaj spiritual profund care transforma viata, cu unul bine pus la punct intelectual si care gadila aceea placere de filosofie pe care o incercau si atenienii din Areopag si care l-au considerat pe Pavel atunci cand le-a vorbit in puterea Duhului, ca fiind un palavragiu si un om cu mintea ratacita, caci chemarea la pocainta suna straniu si deranjant in urechile celor obisnuiti sa li se spuna anecdote si cugetari omenesti).
Dar daca suntem sinceri si lasam eul de o parte, vom vedea ca probleme nu e in afara noastra, ci in noi. Isus nu ne spune ca oile nu aud decat un singur Glas. Daca ar fi asa ar fi simplu. Dar credinta adevarata nu e simpla, ci e sinonima cu un permanent sacrificiu, o jertfa zilnica adusa lui Dumnezeu, o curatire prin focul sfant pentru a fi vrednici de Domnul, pentru a ne schimba mereu dupa Chipul Celui ce s-a jertfit pentru noi. Oile Sale aud si alte glasuri, dar fug de acele glasuri. Tot asa cum Timotei era sfatuit de Pavel sa fuga de lucrurile rele si sa urmareasca neprihanirea, evlavia, dragostea, credinta, rabdarea, blandetea. 1Timotei 6:11. Oile asculta de Glasul lui Isus, ceea ce inseamna altceva decat a auzi!
Lumea spirituala nu e o lume statica. E o lume care merge in sensuri diferite, spre bine si spre rau, spre lumina sau intuneric. Nu e o lume a nuantelor, ci a albului sau negrului. Nu exista o stare de incremenire. Fie vom urma Glasul Domnului, fie glasul lumii si a eului, a firii care se razboieste cu Duhul.
Isus ne cheama pe fiecare dintre noi sa il urmam. El ne cheama pe numele nostru. Pe acel nume frumos pe care il primim cand devenim ai lui. Daca ati citit Calatoria Crestinului de John Bunyan va aduceti aminte ca acolo toti aveau un nume diferit fata de cel capatat la nastere. Si cred ca e adevarat...Primim un nume nou cand Duhul Sfant ne umple si cand in viata noastra incepe sa straluceasca Roada Sa. Putem fi Cel Ce Iubeste, Cel Credincios, Cel Indelung Rabdator, Facatorul de Pace, Cel Bucuros...Si ma gandesc si la Fericirile rostite de Domnul Isus in Predica de Munte. Doar El ne transforma si ne poate face flamanzi si insetati dupa neprihanire sau blanzi sau impaciuitori ori cu inima curata, in asa fel incat prin Duhul Sfant acestea sa devina numele noastre noi. Nume ce transced lumea si care au efect etern.
Strainii ne cheama si ei. Dar fiind straini nu ne stiu numele care le avem acum. Ei ne stiu dupa vechile nume: Adulterul, Mincinosul, Betivul, Rautaciosul, Hotul, Nemilosul etc. Sunt atatea nume pe care le-am purtat. Iar daca din neveghere, inca nu ne-am despartit de aceste nume vom fi momiti. La chemarea strainiilor se va crea o legatura. Si atunci credinta va merge poticnindu-se. Vom ajunge incercand sa slujim la doi Stapani. Nu faptul ca pastorul si-a lungit predica pana la opt si cinci, in loc de opt fix, e problema, ci rabdarea ta. Nu o sora sau un frate care are cam aceleasi probleme ca si tine si ai aflat ca te-a vorbit de rau e problema supararii si chiar furiei tale, ci mila si dragostea ta care s-ar putea sa nu mai fie chiar in clocot. Nu o nota gresita a celor ce slujesc pe Isus cu cantari e problema, ci un strain care ma striga pe vechiul nume: Cel Tot Timpul Nemultumit si caruia ii raspund si merg dupa el. (Doamne, cat de trist e ca si eu ma incadrez, uneori, aici!)
Acestia sunt straini. Straini de Dumnezeu, dar nu necunoscuti Lui si nici noua, care am primit cunostiinta Adevarului! Acestia sunt hoti si talhari. Veniti sa fure, sa injunghie si sa distruga. Ei vin sa ne fure viata noua, puterea, numele nou, apoi sa le distruga, iar pe noi sa ne injunghie. Insa avem promisiunea ca din mana Lui nimeni nu ne poate smulge, doar daca nu cumva ne plecam urechea la strainii care vin cu promisiuni ori cu amenintari pentru ca sa iesim de sub aripa ocrotitoare a Domnului, intr-un loc fara protectie divina, unde mai devreme sau mai tarziu, spritual si fizic urmeaza distrugerea.
Sa ne intoarcem la Dumnezeu! Sa-l rugam sa ne ierte ratacirile! Sa ascultam din nou Glasul cel Dulce al Adevaratului Pastor! A acelui Pastor care si-a dat viata pentru oile sale. Si din moartea Sa acum avem si noi viata din belsug. Iar daca nu o avem atunci nu cumva inca mai tragem cu urechea la cate o soapta straina? Dumnezeu sa ne ajute sa nu o mai facem!
Isus este Pastorul cel bun. El este cel ce calauzeste mica lui turma. Oile ii asculta glasul si il urmeaza. Nu urmeaza glasul unui strain. Domnul Isus isi cheama oile pe nume. Asta inseamna ca nu ne priveste doar ca un tot, ca pe un grup, ci ne priveste pe fiecare dintre noi in parte. El isi cheama oile pe nume, iar ele ii recunosc glasul si atunci ele il urmeaza. Dar fug de straini atunci cand ei incearca ademenirea lor, pentru ca nu le cunosc glasul.
Ar trebui sa nu recunoastem decat un Glas. Un glas care ne duce la pasuni verzi si ape de odihna. De cate ori ascultam glasuri straine si ne place sa stam pe loc si sa dialogam, vom pati ca Adam care isi gasise in Eden inca un invatator, in afara lui Dumnezeu, la propriu si la figurat. Iar cand pacatul l-a zdrobit nu a mai alergat de glasul diavolului, ci de glasul Celui care il crease si care era singurul care il iubea. Prea adesea dorintele noastre ne ademenesc cu glas de sirena, cu promisiuni de bine material si intelectual, cu conditia sa pacatuim in diverse moduri si care ne golesc inima de orice putere spirituala.
Nu ajungem niciodata la pasuni verzi pentru ca undeva pe drum nu mai auzim glasul Pastorului bun si doar cei ce se pretind ca sunt pastori. Avem in viata atatea esecuri spirituale, incat in momentele de sinceritate cu noi insine si pe care nu le impartasim cu nimeni de obicei, de teama sa nu fim etichetati gresit, daca ceea ce credem chiar o fi real. Ne convingem cu o sfortare de "muschi" spiritual ca e real, totusi...Dar cine e de vina ? Si cum suntem intotdeauna, cu voia dumneavoastra, ultimii de pe lista, cautam suspecti printre cunoscutii din biserica, ne gandim la fratele X sau sora Y...Sau la pastor, ori la comitetul bisericii, caci trebuie cineva sa fie de vina pentru ca viata noastra e seaca. Corul, desigur ar trebui sa aduca Cerul pe pamant prin voci ce trebuie sa depaseasca Madrigalul, caci doar asa Dumnezeu se apropie de noi si altfel nu. Orice nota gresita anhileaza acest "efect". Iar predicile ar trebui sa sune altfel, sa fie pline de miez spiritual ( cu toate, de multe ori, confundam un mesaj spiritual profund care transforma viata, cu unul bine pus la punct intelectual si care gadila aceea placere de filosofie pe care o incercau si atenienii din Areopag si care l-au considerat pe Pavel atunci cand le-a vorbit in puterea Duhului, ca fiind un palavragiu si un om cu mintea ratacita, caci chemarea la pocainta suna straniu si deranjant in urechile celor obisnuiti sa li se spuna anecdote si cugetari omenesti).
Dar daca suntem sinceri si lasam eul de o parte, vom vedea ca probleme nu e in afara noastra, ci in noi. Isus nu ne spune ca oile nu aud decat un singur Glas. Daca ar fi asa ar fi simplu. Dar credinta adevarata nu e simpla, ci e sinonima cu un permanent sacrificiu, o jertfa zilnica adusa lui Dumnezeu, o curatire prin focul sfant pentru a fi vrednici de Domnul, pentru a ne schimba mereu dupa Chipul Celui ce s-a jertfit pentru noi. Oile Sale aud si alte glasuri, dar fug de acele glasuri. Tot asa cum Timotei era sfatuit de Pavel sa fuga de lucrurile rele si sa urmareasca neprihanirea, evlavia, dragostea, credinta, rabdarea, blandetea. 1Timotei 6:11. Oile asculta de Glasul lui Isus, ceea ce inseamna altceva decat a auzi!
Lumea spirituala nu e o lume statica. E o lume care merge in sensuri diferite, spre bine si spre rau, spre lumina sau intuneric. Nu e o lume a nuantelor, ci a albului sau negrului. Nu exista o stare de incremenire. Fie vom urma Glasul Domnului, fie glasul lumii si a eului, a firii care se razboieste cu Duhul.
Isus ne cheama pe fiecare dintre noi sa il urmam. El ne cheama pe numele nostru. Pe acel nume frumos pe care il primim cand devenim ai lui. Daca ati citit Calatoria Crestinului de John Bunyan va aduceti aminte ca acolo toti aveau un nume diferit fata de cel capatat la nastere. Si cred ca e adevarat...Primim un nume nou cand Duhul Sfant ne umple si cand in viata noastra incepe sa straluceasca Roada Sa. Putem fi Cel Ce Iubeste, Cel Credincios, Cel Indelung Rabdator, Facatorul de Pace, Cel Bucuros...Si ma gandesc si la Fericirile rostite de Domnul Isus in Predica de Munte. Doar El ne transforma si ne poate face flamanzi si insetati dupa neprihanire sau blanzi sau impaciuitori ori cu inima curata, in asa fel incat prin Duhul Sfant acestea sa devina numele noastre noi. Nume ce transced lumea si care au efect etern.
Strainii ne cheama si ei. Dar fiind straini nu ne stiu numele care le avem acum. Ei ne stiu dupa vechile nume: Adulterul, Mincinosul, Betivul, Rautaciosul, Hotul, Nemilosul etc. Sunt atatea nume pe care le-am purtat. Iar daca din neveghere, inca nu ne-am despartit de aceste nume vom fi momiti. La chemarea strainiilor se va crea o legatura. Si atunci credinta va merge poticnindu-se. Vom ajunge incercand sa slujim la doi Stapani. Nu faptul ca pastorul si-a lungit predica pana la opt si cinci, in loc de opt fix, e problema, ci rabdarea ta. Nu o sora sau un frate care are cam aceleasi probleme ca si tine si ai aflat ca te-a vorbit de rau e problema supararii si chiar furiei tale, ci mila si dragostea ta care s-ar putea sa nu mai fie chiar in clocot. Nu o nota gresita a celor ce slujesc pe Isus cu cantari e problema, ci un strain care ma striga pe vechiul nume: Cel Tot Timpul Nemultumit si caruia ii raspund si merg dupa el. (Doamne, cat de trist e ca si eu ma incadrez, uneori, aici!)
Acestia sunt straini. Straini de Dumnezeu, dar nu necunoscuti Lui si nici noua, care am primit cunostiinta Adevarului! Acestia sunt hoti si talhari. Veniti sa fure, sa injunghie si sa distruga. Ei vin sa ne fure viata noua, puterea, numele nou, apoi sa le distruga, iar pe noi sa ne injunghie. Insa avem promisiunea ca din mana Lui nimeni nu ne poate smulge, doar daca nu cumva ne plecam urechea la strainii care vin cu promisiuni ori cu amenintari pentru ca sa iesim de sub aripa ocrotitoare a Domnului, intr-un loc fara protectie divina, unde mai devreme sau mai tarziu, spritual si fizic urmeaza distrugerea.
Sa ne intoarcem la Dumnezeu! Sa-l rugam sa ne ierte ratacirile! Sa ascultam din nou Glasul cel Dulce al Adevaratului Pastor! A acelui Pastor care si-a dat viata pentru oile sale. Si din moartea Sa acum avem si noi viata din belsug. Iar daca nu o avem atunci nu cumva inca mai tragem cu urechea la cate o soapta straina? Dumnezeu sa ne ajute sa nu o mai facem!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)